Ode to the Red Hat Society
A poet put it very well. She said when she was older,
She wouldn't be so meek and mild. She threatened to get bolder.
She'd put a red hat on her head, and purple on her shoulder.
She'd make her life a warmer place, her golden years much golder.
We read that poem, all of us, and grasp what she is saying.
We do not need to sit and knit, although we all are graying.
We think about what we can do. Our plans we have been laying.
Instead of working all the time, we'll be out somewhere playing.
We take her colors to our hearts, and then we all go shopping,
for purple clothes and hats of red, with giant brims a-flopping.
We're tired of working all the time, and staying home and mopping,
We order pies and chocolate fudge, and rich desserts with topping.
We crown ourselves as duchesses and countesses and queens.
We prove that playing dress-up isn't just for Halloween.
We drape ourselves in jewels, feathers, boas and sateen.
We see ourselves on television and in magazines.
We laugh, we cry, we hug a lot. We keep each other strong.
When one of us goes out for fun, the rest all go along.
We gad about, we lunch and munch, in one big happy throng.
We've found the place where we fit in, the place we all belong.
Închin de pe acum o cupă de hidromel în cinstea Red Hat Society, rugând venerabilele zgubilitice să-mi păstreze locul pentru când voi fi eligibilă.
Le urez încă de astăzi, întrucât mâine amicul Al m-a invitat la un cocktail în cerc restrâns. Ca să nu îl refuz şi să mă cadorisească cu an offer I cannot refuse, l-am anticipat puţin pe Plushenko, rugându-l să ne vedem totuşi astăzi.
(Flo, să trăieşti)
Honey, my dear Ciuf :D, dacă Plushy nu-mi oferă cel puţin aşa ceva în privat..
..mă întorc spăşită la tine..
joi, 24 aprilie 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
Salată de ciocolată cu aromă de munte
„Dimineaţă” în germană e la masculin, „der Morgen”. Ceea ce e completamente fals. Dimineaţa nu poate fi decât la feminin, e parşivă ca o muiere, promite uneori o zi ispăşitoare a zilei de ieri - doară tragi de câteva zile cât pentru o lună, right?* Ca semn de bunăvoinţă faţă de noua zi, şerpeleşti dimineaţă din maşină una din bomboanele de cioco cu mentă pe care i le-ai făcut cadou aseară, cu gândul să îndulceşti ziua ceva mai târziu, right?** Te declari dispus, în forul tău interior, să ierţi magnanim toate dudele care te-au murat în ultimele zile şi pe toţi ciufuţii dimprejur, right again? ***
De regulă când psihicul cochetează cu implozia, secreţia de endorfine e salutară. Ceea ce se rezolvă prin intermediul ciocolatei, sau al unor plăceri carnale. Cel mai bine dacă se combină ambele. Cum ar fi atunci când realizezi, în plină shopping therapy, că ai ceva călduţ în buzunarul din faţă de la blugi. Care se lipeşte languros de piele. Brusc ai revelaţia unde ai băgat dimineaţă bomboana de ciocolată cu mentă, şi în plus că infama căptuşeală blugilor e cusută, aşa încât o disperată retuşate la baie şi zvântare la uscătorul de mâini iese din discuţie.
Mi-e dor de aş evada furtunos în clipa asta spre munte. Aş rezolva la un pârâu problema din buzunar, aş călca cu botinele albe de azi într-o balegă şi mi-aş invada sângele cu un aer liniştit.
Munţii sunt realizarea descendentă a tăcerii, spunea un Maestru drag. Poate de aceea mi-e atât de dor.
(* Wroong.)
(** Wrooong.)
(***Chiar vrei să zic? În plus, ai subestimat potenţa ciufuţilor.)
De regulă când psihicul cochetează cu implozia, secreţia de endorfine e salutară. Ceea ce se rezolvă prin intermediul ciocolatei, sau al unor plăceri carnale. Cel mai bine dacă se combină ambele. Cum ar fi atunci când realizezi, în plină shopping therapy, că ai ceva călduţ în buzunarul din faţă de la blugi. Care se lipeşte languros de piele. Brusc ai revelaţia unde ai băgat dimineaţă bomboana de ciocolată cu mentă, şi în plus că infama căptuşeală blugilor e cusută, aşa încât o disperată retuşate la baie şi zvântare la uscătorul de mâini iese din discuţie.
Mi-e dor de aş evada furtunos în clipa asta spre munte. Aş rezolva la un pârâu problema din buzunar, aş călca cu botinele albe de azi într-o balegă şi mi-aş invada sângele cu un aer liniştit.
Munţii sunt realizarea descendentă a tăcerii, spunea un Maestru drag. Poate de aceea mi-e atât de dor.
(* Wroong.)
(** Wrooong.)
(***Chiar vrei să zic? În plus, ai subestimat potenţa ciufuţilor.)
luni, 21 aprilie 2008
Magicieni
Ametystul are un ochi vânăt, de la un şut încasat aseară în plină mutră. Cu o halcă de carne de vacă vegetariană pe ochiu-i nevinovat de negru mititel înjunghiat mişeleşte, în semn de temporară pipă a păcii îl pricopsesc cu ce am încasat eu astăzi.
Dimineaţă lunatică de luni, mârâieli înfundate multilaterale şi o declaraţie de război pe post de bluză. Înnebuniseră toţi lupii. Cereau chestii pe care le aveau deja, chemau pe Aky să vadă diferite documente mai mult decât evidente, Hamiela (îmbrăcată într-o combinaţie de verde-portocaliu care sinceramente îmi face nervii tocăniţă) m-a implorat să vin musai cu ea undeva, că are o ditamai problema necesitând înţeleapta-mi (he?!) consiliere, Moniq was killing me softly dând scroll cu viteza melcului beat pe un document care necesita, evident, indispensabila-mi evaluare.
Tot ce vroia Aky era să ajungă la locul unde şi regele merge singur, ştiut fiind faptul că atunci când bea multă apă (zilnic, adică) nu e bine să te pui în calea ei, întrucât dărâmă uşa şi pe tine sub ea. Mi-am anunţat chiar şi public intenţia, poate totuşi se învârte planeta câteva minute fără mine şi o pot tuli. Nimic. Şeful mă fixa cu privirea, trezindu-mi pe instinctiv pe frunte subtitrarea cu „it wasn’t me, orice ar fi, ai didnt du it, parol!“, tradiţionala oră de masă (depăşită în mod cremenal) era ignorată de toţi, hepihepi joyjoy.
În final reuşesc să o şterg pe hol, sperând să pot da un telefon şi să mă opresc şi la baie. După 5 paşi mă ia Hamiela de o aripă – mă cheamă şefu, şi trebuie să şi răspund la un telefon. Resemnat, pun pe seama karmei proaste şi mă întorc. Uşa biroului se închide mafiotic în urma mea. Loricescu are foc la coadă că-i trebuie musai un anume număr de telefon. Când încep lunatic să-i caut zuzei numărul, sunetul mobilului îmi amână iarăşi fericirea.
„Bună ziua. Aky?“
„Da.“ (resemnat)
„Doamna sau domnişoara Aky?..“
(doar ideea că ar putea fi un client a înfrânat instinctivul şi ciufutul „mereu o Doamnă, ce pppitpalacii lui Hector“)
„Donşoara.“
„Sunt Cristi Hrubaru de la Magic Fm. Eşti în direct, La mulţi ani... colegii ţi-au pregătit o surpriză :)“
(totală, cu câteva zile anticipaţie, când aştetările cele mai fanteziste vizau doar o banală luni liniştită.)
Mă întorc în slow motion, neînţelegând ce vrea nenea de la sufletul meu şi ce parte din oferta standard să-i prezint, şi văd ciorchinele de colegi cântând La mulţi ani după degetul dirijător al Hamielei, iar pe un nenea de la Magic FM cu tortul în braţe, holbându-se blocat când la mutra mea interzisă şi roşie, când la bluza mea cu ţestos decoltat.
Aky mukles e un eveniment. Aky aşezându-se mukles-bujbe pe scaun e ceva klingonian. Colegii cu tortul pe de o parte, Hrubaru în direct pe cealaltă, întrebându-mă de ce mi se zice Plăfărel (priviri ucigaşo-îndrăgostite dinspre Aky către Hamiela) şi ce-am făcut colegilor de am păţit una ca asta..
După povestea cu Ţestosul am crezut că nu se poate mai dihai. Fisele au căzut iar de-a valma.. de ce gesticula Hamiela pe balcon mai devreme (ghidând pe băiatul cu tortul spre intrare), de ce n-a fost chip să se rezolve ceva în birou fără mine (între 12 şi 1 se aştepta telefonul în direct), de ce mi-a gâdilat Hamiela dimineaţă coarda de mater dolores spunându-mi că are nevoie de sfatul meu într-o problemă.. Ulterior am aflat că în campania „Colegul magic“ e pe câştigate, probabil în funcţie de descrierea pe care o face colegul-complice celui surprins. Se sparie gândul ce descriere or fi primit. (Ştiu doar că li s-a povestit că consum polen şi suporţi de pahare, aka biscuiţi de orez expandat.)
Vorba cuiva, dacă îi spuneau Hrubarului şi de alte dude akyene şi mi s-ar fi adresat cu „hauliu, ’ca-ţi-aş norocu’ mercedeso, trăiască-ţi famelia şi franţuzul“, probabil istoria plantaţiei ar fi înregistrat a doua mea cădere cu scaunul.
Chiar şi când nu e completamente bine, e Bine :).
Dimineaţă lunatică de luni, mârâieli înfundate multilaterale şi o declaraţie de război pe post de bluză. Înnebuniseră toţi lupii. Cereau chestii pe care le aveau deja, chemau pe Aky să vadă diferite documente mai mult decât evidente, Hamiela (îmbrăcată într-o combinaţie de verde-portocaliu care sinceramente îmi face nervii tocăniţă) m-a implorat să vin musai cu ea undeva, că are o ditamai problema necesitând înţeleapta-mi (he?!) consiliere, Moniq was killing me softly dând scroll cu viteza melcului beat pe un document care necesita, evident, indispensabila-mi evaluare.
Tot ce vroia Aky era să ajungă la locul unde şi regele merge singur, ştiut fiind faptul că atunci când bea multă apă (zilnic, adică) nu e bine să te pui în calea ei, întrucât dărâmă uşa şi pe tine sub ea. Mi-am anunţat chiar şi public intenţia, poate totuşi se învârte planeta câteva minute fără mine şi o pot tuli. Nimic. Şeful mă fixa cu privirea, trezindu-mi pe instinctiv pe frunte subtitrarea cu „it wasn’t me, orice ar fi, ai didnt du it, parol!“, tradiţionala oră de masă (depăşită în mod cremenal) era ignorată de toţi, hepihepi joyjoy.
În final reuşesc să o şterg pe hol, sperând să pot da un telefon şi să mă opresc şi la baie. După 5 paşi mă ia Hamiela de o aripă – mă cheamă şefu, şi trebuie să şi răspund la un telefon. Resemnat, pun pe seama karmei proaste şi mă întorc. Uşa biroului se închide mafiotic în urma mea. Loricescu are foc la coadă că-i trebuie musai un anume număr de telefon. Când încep lunatic să-i caut zuzei numărul, sunetul mobilului îmi amână iarăşi fericirea.
„Bună ziua. Aky?“
„Da.“ (resemnat)
„Doamna sau domnişoara Aky?..“
(doar ideea că ar putea fi un client a înfrânat instinctivul şi ciufutul „mereu o Doamnă, ce pppitpalacii lui Hector“)
„Donşoara.“
„Sunt Cristi Hrubaru de la Magic Fm. Eşti în direct, La mulţi ani... colegii ţi-au pregătit o surpriză :)“
(totală, cu câteva zile anticipaţie, când aştetările cele mai fanteziste vizau doar o banală luni liniştită.)
Mă întorc în slow motion, neînţelegând ce vrea nenea de la sufletul meu şi ce parte din oferta standard să-i prezint, şi văd ciorchinele de colegi cântând La mulţi ani după degetul dirijător al Hamielei, iar pe un nenea de la Magic FM cu tortul în braţe, holbându-se blocat când la mutra mea interzisă şi roşie, când la bluza mea cu ţestos decoltat.
Aky mukles e un eveniment. Aky aşezându-se mukles-bujbe pe scaun e ceva klingonian. Colegii cu tortul pe de o parte, Hrubaru în direct pe cealaltă, întrebându-mă de ce mi se zice Plăfărel (priviri ucigaşo-îndrăgostite dinspre Aky către Hamiela) şi ce-am făcut colegilor de am păţit una ca asta..
După povestea cu Ţestosul am crezut că nu se poate mai dihai. Fisele au căzut iar de-a valma.. de ce gesticula Hamiela pe balcon mai devreme (ghidând pe băiatul cu tortul spre intrare), de ce n-a fost chip să se rezolve ceva în birou fără mine (între 12 şi 1 se aştepta telefonul în direct), de ce mi-a gâdilat Hamiela dimineaţă coarda de mater dolores spunându-mi că are nevoie de sfatul meu într-o problemă.. Ulterior am aflat că în campania „Colegul magic“ e pe câştigate, probabil în funcţie de descrierea pe care o face colegul-complice celui surprins. Se sparie gândul ce descriere or fi primit. (Ştiu doar că li s-a povestit că consum polen şi suporţi de pahare, aka biscuiţi de orez expandat.)
Vorba cuiva, dacă îi spuneau Hrubarului şi de alte dude akyene şi mi s-ar fi adresat cu „hauliu, ’ca-ţi-aş norocu’ mercedeso, trăiască-ţi famelia şi franţuzul“, probabil istoria plantaţiei ar fi înregistrat a doua mea cădere cu scaunul.
Chiar şi când nu e completamente bine, e Bine :).
vineri, 18 aprilie 2008
"Love actually"
Pentru că e vineri, ziua preferată de Aky, şi e primăvară şi există îngeri (din cei nevăzuţi, care netezesc drumurile, sau din cei tereştri, care îţi aduc eclere cu ciucalată şi flori când eşti mocoflit)..
..un adevăr povestit ingenuu de frumos. Şi un film de suflet. Un puzzle de bucăţele de viaţă, reunite în final într-un mare zâmbet. Un film ca o declaraţie de dragoste, din basmele de zi cu zi.
Una din cele mai frumoase declaraţii de iubire (din filme :) )...
O dandana...
Cea mai grea suferinţă...
Şi câteva din muzicile splendide din film.
Eva Cassidy, "Songbird"
The Calling, "Wherever You Will Go"
Maroon 5, "Sweetest Goodbye"
Joni Mitchell, "Both Sides Now"
The Pointer Sisters, "Jump for my love"
..un adevăr povestit ingenuu de frumos. Şi un film de suflet. Un puzzle de bucăţele de viaţă, reunite în final într-un mare zâmbet. Un film ca o declaraţie de dragoste, din basmele de zi cu zi.
Una din cele mai frumoase declaraţii de iubire (din filme :) )...
O dandana...
Cea mai grea suferinţă...
Şi câteva din muzicile splendide din film.
Eva Cassidy, "Songbird"
The Calling, "Wherever You Will Go"
Maroon 5, "Sweetest Goodbye"
Joni Mitchell, "Both Sides Now"
The Pointer Sisters, "Jump for my love"
Marea, ieri
Senină, de un albastru-gri-metalizat, cu respiraţia unduindu-se cu ochii închişi pe mângâierile nevăzute ale curenţilor şi muzica lină a brizei, sub un soare de aprilie doar puţin machiat de nori. Aşa am găsit marea ieri. Pescăruşii i-am regăsit mai cufuriţi ca niciodată, şi cu o pică inimaginabilă pe maşina noastră. De-am avea baftă cât nu-spun-ce de pescăruş era pe maşină (singura cu număr de Buc. dintr-un întreg şir), ar rămâne moştenire şi la generaţia următoare.
O terasă cu nume de futilitate de marketing, „Vraja mării”, aspect asemenea, dar o vedere la mare de-i iertai toate păcatele. Aşa cum cândva, Cineva va face poate cu noi. Şi deodată - o piesă surprinzătoare, inserată poate de un Dj înaripat, întru amintirea cuiva care nu mai e şi spre amintirea celor rămaşi, despre ceea ce contează cu adevărat.
Sunt momente în viaţă când pur şi simplu, puternic şi limpede, se face lumină în minte. Inutilitatea unei întregi cohorte de lucruri cronofage, momente întunecate, discuţii, neînţelegeri, rupturi te loveşte în moalele capului. Mi-am amintit de postarea akyeană despre perfecţiune. M-am gândit câtă durere încape în perfecţiunea aceea, şi cât bine poate fi într-o viaţă de om încărcată de suferinţă şi terminată înainte ca asta să se sublimeze. Cu toate astea, cred mult în acel „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele”. Într-o singură săptămână mi-au venit în cale trei declinări umane ale acelui „dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta..”. Dacă avem puterea de a continua şi cu acel „însă…” de după, lumea arată deja altfel.
Există un timp pentru lacrimi şi un timp pentru ştergerea lor şi pentru pasul mai departe, iar ambele au un rost. Există un timp al durerii, şi apoi un timp în care vezi dincolo de ea, şi înţelegi că a merge mai departe nu e o karmă care te împinge de la spate, ci o nouă naştere.
„Dacă plecăm de aici măcar cu o fărâmă mai buni şi mai înţelegători, tot e spre bine.” Cineva a spus-o ieri. Am simţit că una din cele mai valoroase rugăciuni este pentru puterea de a merge pe Drum (oricare ar fi el) cu seninătate. Pavel avea dreptate. „Cele trei care rămân” sunt într-adevăr pietrele din capul unghiului.
Mulţam îngerului, oricare ar fi el, care a aşternut piesa lui Clapton peste suflete, care a dat vremea senină şi însorită ieri şi care a făcut ca toate impedimentele administrative, financiare, omeneşti să se rezolve efectiv ca prin minune şi să se aşeze pacea.
O terasă cu nume de futilitate de marketing, „Vraja mării”, aspect asemenea, dar o vedere la mare de-i iertai toate păcatele. Aşa cum cândva, Cineva va face poate cu noi. Şi deodată - o piesă surprinzătoare, inserată poate de un Dj înaripat, întru amintirea cuiva care nu mai e şi spre amintirea celor rămaşi, despre ceea ce contează cu adevărat.
Sunt momente în viaţă când pur şi simplu, puternic şi limpede, se face lumină în minte. Inutilitatea unei întregi cohorte de lucruri cronofage, momente întunecate, discuţii, neînţelegeri, rupturi te loveşte în moalele capului. Mi-am amintit de postarea akyeană despre perfecţiune. M-am gândit câtă durere încape în perfecţiunea aceea, şi cât bine poate fi într-o viaţă de om încărcată de suferinţă şi terminată înainte ca asta să se sublimeze. Cu toate astea, cred mult în acel „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele”. Într-o singură săptămână mi-au venit în cale trei declinări umane ale acelui „dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta..”. Dacă avem puterea de a continua şi cu acel „însă…” de după, lumea arată deja altfel.
Există un timp pentru lacrimi şi un timp pentru ştergerea lor şi pentru pasul mai departe, iar ambele au un rost. Există un timp al durerii, şi apoi un timp în care vezi dincolo de ea, şi înţelegi că a merge mai departe nu e o karmă care te împinge de la spate, ci o nouă naştere.
„Dacă plecăm de aici măcar cu o fărâmă mai buni şi mai înţelegători, tot e spre bine.” Cineva a spus-o ieri. Am simţit că una din cele mai valoroase rugăciuni este pentru puterea de a merge pe Drum (oricare ar fi el) cu seninătate. Pavel avea dreptate. „Cele trei care rămân” sunt într-adevăr pietrele din capul unghiului.
Mulţam îngerului, oricare ar fi el, care a aşternut piesa lui Clapton peste suflete, care a dat vremea senină şi însorită ieri şi care a făcut ca toate impedimentele administrative, financiare, omeneşti să se rezolve efectiv ca prin minune şi să se aşeze pacea.
miercuri, 16 aprilie 2008
Ceva
Am un prieten.
Şi am o problemă.
Suntem supăraţi.
De fapt i-aş face jugulara tocăniţă şi ficaţii supă (cineva mi-a zis că ar fi bună.. Doamne feri!!). Şi pentru că am cu ce, îl porcăiesc aici.
De unde atâta virulenţă la un taur semivegetarian? Nu vreau să răspund la asta. E blogul meu, ce pisici. De regulă sunt diplomat, de inspiraţie zen, şi nu aplic lovituri sub centură sub masca sincerităţii prieteneşti. Nu neapărat doar din drag şi argumente de sublimare, ci uneori pur şi simplu pentru că sunt convins că aş avea mâna grea.
Cu prietenul ăsta uneori nu împărtăşesc aceleaşi viziuni, impulsuri, intenţii, motivaţii. Şi nu folosesc Colgate când critic. Cred în valenţele uneori chirurgicale, fără anestezie, când e cazul, ale prieteniei, şi puţini sunt cei pe care să fi practicat chirurgia precum pe acest om. Cred că pe undeva îi place asta. E un om care apreciază sinceritatea bine intenţionată şi bisturiul tăios, dar mânuit de un chirurg grijuliu.
Uneori însă mi se harisează pupilele şi îmi aburesc urechile mele de taur tolerant şi ecumenic. Atunci când acest om, mai mult decât oricare altul, refuză să înţeleagă. De regulă nu-mi place să impun, nici măcar respect. Îi explic liniştit, metodic. Îi aduc argumentele unul câte unul (deşi le ştie bine). Îi reamintesc istoria omenirii în versiune personalizată, cu renumărarea categoriilor de cucuie şi a provenienţelor lor. Când mi se naşte prieteneasca impresie că o ia uşor pe arătură, toate astea au efect. Uneori însă vorbim limbi diferite. Ştim amândoi că am dreptate, dar mi-e imposibil să-l fac să înţeleagă, să simtă altfel. Îmi dă dreptate, stă ca prostul cu capul plecat şi tace, pentru că nu mai are argumente, dar nu-şi poate ascunde furia sau amărăciunea, după caz. Când un prieten ridică ochii neputincios la tine, îţi dă dreptate, dar te întreabă cu voce stinsă cum naiba să facă să simtă altfel - ce bisturiu îţi mai rămâne? Neretoric.
Prietenia, ca şi iubirea, e toleranţă, libertate. Sting, ca şi alţi prieteni ai mei din India, avea enormă dreptate.
Uneori mi-e dor de-o dictatură.
Şi am o problemă.
Suntem supăraţi.
De fapt i-aş face jugulara tocăniţă şi ficaţii supă (cineva mi-a zis că ar fi bună.. Doamne feri!!). Şi pentru că am cu ce, îl porcăiesc aici.
De unde atâta virulenţă la un taur semivegetarian? Nu vreau să răspund la asta. E blogul meu, ce pisici. De regulă sunt diplomat, de inspiraţie zen, şi nu aplic lovituri sub centură sub masca sincerităţii prieteneşti. Nu neapărat doar din drag şi argumente de sublimare, ci uneori pur şi simplu pentru că sunt convins că aş avea mâna grea.
Cu prietenul ăsta uneori nu împărtăşesc aceleaşi viziuni, impulsuri, intenţii, motivaţii. Şi nu folosesc Colgate când critic. Cred în valenţele uneori chirurgicale, fără anestezie, când e cazul, ale prieteniei, şi puţini sunt cei pe care să fi practicat chirurgia precum pe acest om. Cred că pe undeva îi place asta. E un om care apreciază sinceritatea bine intenţionată şi bisturiul tăios, dar mânuit de un chirurg grijuliu.
Uneori însă mi se harisează pupilele şi îmi aburesc urechile mele de taur tolerant şi ecumenic. Atunci când acest om, mai mult decât oricare altul, refuză să înţeleagă. De regulă nu-mi place să impun, nici măcar respect. Îi explic liniştit, metodic. Îi aduc argumentele unul câte unul (deşi le ştie bine). Îi reamintesc istoria omenirii în versiune personalizată, cu renumărarea categoriilor de cucuie şi a provenienţelor lor. Când mi se naşte prieteneasca impresie că o ia uşor pe arătură, toate astea au efect. Uneori însă vorbim limbi diferite. Ştim amândoi că am dreptate, dar mi-e imposibil să-l fac să înţeleagă, să simtă altfel. Îmi dă dreptate, stă ca prostul cu capul plecat şi tace, pentru că nu mai are argumente, dar nu-şi poate ascunde furia sau amărăciunea, după caz. Când un prieten ridică ochii neputincios la tine, îţi dă dreptate, dar te întreabă cu voce stinsă cum naiba să facă să simtă altfel - ce bisturiu îţi mai rămâne? Neretoric.
Prietenia, ca şi iubirea, e toleranţă, libertate. Sting, ca şi alţi prieteni ai mei din India, avea enormă dreptate.
Uneori mi-e dor de-o dictatură.
Little Wonders
Perfecţiunea există. E un drum, şi o zi. Drumul fiecărei zile. Cu toate imperfecţiunile lui. Cu micile ore şi minusculele minuni, dintre care cea mai mare e aceea de a realiza câte binecuvântări te înconjoară. Chiar şi într-o zi cernită.
Coincindenţial am regăsit o piesă dragă. Care mi-a reamintit de o poezie, dar şi de ziua de ieri. Şi de alaltăieri. Şi de dinainte.
Rob Thomas, "Little Wonders"
O completez cu continuarea textului palerian de mai jos, as I lived to tell it.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu să o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un
prieten,
Oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi
iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine
însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai
nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l
ajuta.
(Citiţi „Convorbirile“ lui Paler cu D. Cristea-Enache, boierilor. Veţi zâmbi mai senin.)
Coincindenţial am regăsit o piesă dragă. Care mi-a reamintit de o poezie, dar şi de ziua de ieri. Şi de alaltăieri. Şi de dinainte.
Rob Thomas, "Little Wonders"
O completez cu continuarea textului palerian de mai jos, as I lived to tell it.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu să o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un
prieten,
Oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi
iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine
însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai
nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l
ajuta.
(Citiţi „Convorbirile“ lui Paler cu D. Cristea-Enache, boierilor. Veţi zâmbi mai senin.)
Avem. Doar să nu-l irosim.
"În viaţă totul ni se înfăţişează în funcţie de viteza cu care ne mişcăm. Ca într-o călătorie cu maşina când privim pe fereastră copacii de pe marginea drumului. Avem nevoie de trăsuri".
Uneori reamintirea unei fărâme de adevăr transformă norii gri în pupile verde-gri-senine.
În contrapondere, ca dar de miercuri, fărâme din ceva binecunoscut. E timp să-l reciteşti, poate.
"Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate."
Chiar avem.
Uneori reamintirea unei fărâme de adevăr transformă norii gri în pupile verde-gri-senine.
În contrapondere, ca dar de miercuri, fărâme din ceva binecunoscut. E timp să-l reciteşti, poate.
"Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate."
Chiar avem.
luni, 14 aprilie 2008
Şliboviţă la doamna.
Da. Nu mă doare capul.
Nu mi-am uitat mobilul acasă. Nici nu a reuşit doamna Aky Senior să-l închidă (sper că nu şi să-l blocheze) butonând, la indicaţiile mele disperate, după un număr de dentist din el. Desigur, nu mă doare nicio măsea.
Doamne feri, nu s-a niervat nimeni în mod răcnit pe plantaţie astăzi de cu dimineaţă.
Şi nici nu am fost victimă ingenuă în următoarea conversaţie:
Eu: promite că dacă m-oi îngrăşa sau oi deveni cumva naşpa din pdv estetico-fizic, o să-mi zici din timp ce nu-ţi place. (nu ca amicul X., care îi spune cocoanei sale că s-a îngrăşat şi arată ca o balenă eşuată)
El: oricum, până la balenă eşuată, vei trece cu siguranţă prin diverse stagii - giga-crocodilă, focă imperială, elefantică, rinocereasă, balenuţă, delfină ucigaşă, abia apoi balenă şi în cele din urmă „balenă eşuată”.
Eu: crezi că supravieţuieşti stadiului de delfină ucigaşă?
El: dap. nu ştiu să înot :D
Dacă mă durea şi capul, nu ştiu ce făceam.
Ar prinde bine o şliboviţă.
Nu mi-am uitat mobilul acasă. Nici nu a reuşit doamna Aky Senior să-l închidă (sper că nu şi să-l blocheze) butonând, la indicaţiile mele disperate, după un număr de dentist din el. Desigur, nu mă doare nicio măsea.
Doamne feri, nu s-a niervat nimeni în mod răcnit pe plantaţie astăzi de cu dimineaţă.
Şi nici nu am fost victimă ingenuă în următoarea conversaţie:
Eu: promite că dacă m-oi îngrăşa sau oi deveni cumva naşpa din pdv estetico-fizic, o să-mi zici din timp ce nu-ţi place. (nu ca amicul X., care îi spune cocoanei sale că s-a îngrăşat şi arată ca o balenă eşuată)
El: oricum, până la balenă eşuată, vei trece cu siguranţă prin diverse stagii - giga-crocodilă, focă imperială, elefantică, rinocereasă, balenuţă, delfină ucigaşă, abia apoi balenă şi în cele din urmă „balenă eşuată”.
Eu: crezi că supravieţuieşti stadiului de delfină ucigaşă?
El: dap. nu ştiu să înot :D
Dacă mă durea şi capul, nu ştiu ce făceam.
Ar prinde bine o şliboviţă.
vineri, 11 aprilie 2008
"The silence in my song"
Fără cuvinte. Sau nu rostite. Pentru toate cuvintele mute.
Cu puţină inspiraţie din Gândirea Frumoasă - unul din lucrurile portocalii care îmi plac.
Alături de culoarea trandafirilor din ultimele două zile.
Ricardo Arjona, "Quien"
Andre Rieu, "Once upon a time in the West"
Bach, "BWV 1068 - Suite B minor - 02 Air"
John Williams, "Theme from Schindler's List"
Offenbach, "Barcarolle"
Iar pentru singurul pământean care cunoaşte un crocodil cu pene albastre:
O iubire de-a ta..
Puccini, "Gianni Schicchi" - Ana Netrebko
O iubire de-a mea..
Donizetti, "Lucia di Lammermoor" - Bulent Bezduz
Şi ceva comun:
Cohen, "Dance me.."
Cu puţină inspiraţie din Gândirea Frumoasă - unul din lucrurile portocalii care îmi plac.
Alături de culoarea trandafirilor din ultimele două zile.
Ricardo Arjona, "Quien"
Andre Rieu, "Once upon a time in the West"
Bach, "BWV 1068 - Suite B minor - 02 Air"
John Williams, "Theme from Schindler's List"
Offenbach, "Barcarolle"
Iar pentru singurul pământean care cunoaşte un crocodil cu pene albastre:
O iubire de-a ta..
Puccini, "Gianni Schicchi" - Ana Netrebko
O iubire de-a mea..
Donizetti, "Lucia di Lammermoor" - Bulent Bezduz
Şi ceva comun:
Cohen, "Dance me.."
joi, 10 aprilie 2008
Acum
- Ce mai face X.?
- Bine , cu treburi..
...
- A murit ieri.
Două răspunsuri banale. Unul neinteresant. Celălalt tardiv.
Un univers incomensurabil de neputinţă între ele.
Şi parcă o atingere uşoară pe umăr, de reamintire că Acum trăieşti o banală clipă pe care cândva o vei dori cu ardoare să revină, dar va fi trecut, şi nu o vei fi folosit bine.
Măcar dacă durerile ne-ar trezi.
- Bine , cu treburi..
...
- A murit ieri.
Două răspunsuri banale. Unul neinteresant. Celălalt tardiv.
Un univers incomensurabil de neputinţă între ele.
Şi parcă o atingere uşoară pe umăr, de reamintire că Acum trăieşti o banală clipă pe care cândva o vei dori cu ardoare să revină, dar va fi trecut, şi nu o vei fi folosit bine.
Măcar dacă durerile ne-ar trezi.
vineri, 4 aprilie 2008
Marile iubiri sunt inexplicabile. (Mariana Montes ş Sebastian Arce)
Ne-am cunoscut acum doi ani şi jumătate.
O serie de coincidenţe ca o cărare presărată cu firimituri de pâine mi l-au adus în cale, pe cînd îmi culegeam fărâmele de aortă de sub covor. Am vrut să-l folosesc pe post de super-glue morfinic.
Însă m-am îndrăgostit, a devenit drog şi paleativ.
El, cel adulat, mi-a lăsat timp să aleg şi să culeg iubirile, să le las pe unele pe drum, cu altele să merg la braţul lui. Fără gelozie, cu siguranţa unui suflet pereche care ştie că vei reveni, inevitabil, rătăcitor cu rădăcinile smulse, trântind furibund uşa şi apoi revenind însetat, cu sufletul în palmă.
Ne-am despărţit anul trecut vreme de cîteva luni. L-am pedepsit fără drept de apel pentru marile furtuni, l-am acuzat că a fost doar un placebo, o iluzie. Am fugit de el cu un dor dureros. Îndepărtarea de el a fost pentru prieteni un termometru cu mercurul ridicat la maxim.
Vara trecută ne-am reîndrăgostit la Paris. Am respirat cu el zile şi nopţi narcotizante.
Weekendul acesta va readuce freamătul Parisului prin prezenţa a doi maeştri care reamintit că mă leagă de el una din acele mari iubiri cum rar întâlneşti într-o.
În braţele sale nu pot avea măşti şi descopăr eu însămi adevărul despre propria-mi stare. De la prima îmbrăţişare, fără un cuvânt, cu ochii închişi şi sufletul în expansiune. O iubire care reaminteşte sensul abandonului, al liniştii şi încrederii.
Mariana Montes şi Sebastian Arce mi-l vor readuce mâine în aroma sa din Parisul anului trecut. Doi maeştri, tăind respiraţia celor narcotizaţi la fel de simplu pe Gorillaz sau Depeche Mode.
El, cel care a transformat Buenos Aires-ul într-o Mecca pentru cei care îl iubesc. Cel de care m-am îndrăgostit dincolo şi dincoace de multe altele.
Cel indescriptibil, iraţional, ca orice mare iubire.
Clubul Ţăranului Român, măine de la 22:00 şi duminică de la 20:00.
www.gotan.ro
O serie de coincidenţe ca o cărare presărată cu firimituri de pâine mi l-au adus în cale, pe cînd îmi culegeam fărâmele de aortă de sub covor. Am vrut să-l folosesc pe post de super-glue morfinic.
Însă m-am îndrăgostit, a devenit drog şi paleativ.
El, cel adulat, mi-a lăsat timp să aleg şi să culeg iubirile, să le las pe unele pe drum, cu altele să merg la braţul lui. Fără gelozie, cu siguranţa unui suflet pereche care ştie că vei reveni, inevitabil, rătăcitor cu rădăcinile smulse, trântind furibund uşa şi apoi revenind însetat, cu sufletul în palmă.
Ne-am despărţit anul trecut vreme de cîteva luni. L-am pedepsit fără drept de apel pentru marile furtuni, l-am acuzat că a fost doar un placebo, o iluzie. Am fugit de el cu un dor dureros. Îndepărtarea de el a fost pentru prieteni un termometru cu mercurul ridicat la maxim.
Vara trecută ne-am reîndrăgostit la Paris. Am respirat cu el zile şi nopţi narcotizante.
Weekendul acesta va readuce freamătul Parisului prin prezenţa a doi maeştri care reamintit că mă leagă de el una din acele mari iubiri cum rar întâlneşti într-o.
În braţele sale nu pot avea măşti şi descopăr eu însămi adevărul despre propria-mi stare. De la prima îmbrăţişare, fără un cuvânt, cu ochii închişi şi sufletul în expansiune. O iubire care reaminteşte sensul abandonului, al liniştii şi încrederii.
Mariana Montes şi Sebastian Arce mi-l vor readuce mâine în aroma sa din Parisul anului trecut. Doi maeştri, tăind respiraţia celor narcotizaţi la fel de simplu pe Gorillaz sau Depeche Mode.
El, cel care a transformat Buenos Aires-ul într-o Mecca pentru cei care îl iubesc. Cel de care m-am îndrăgostit dincolo şi dincoace de multe altele.
Cel indescriptibil, iraţional, ca orice mare iubire.
Clubul Ţăranului Român, măine de la 22:00 şi duminică de la 20:00.
www.gotan.ro
miercuri, 2 aprilie 2008
Big Kitty Problem (Pseudo-Leapşă)
A mean Kitty with a Biting Problem.
A witch doctor pus pe fugă.
O pereche de ochi pisicoşi care invocă inocent-mieunător un resemnat "You're mean, but you're mine".
O mânuşă aruncată ca o fâlfâire de gene înaintea unui asalt (peste ochii verzi ai celui mai Drag Om Enervant).
Totodată o pseudo-leapşă - pentru alţi boieri:
Elemente (persoane, vietăţi, tabieturi, situaţii, etc) care ne fac sinapsele tocăniţă, ne mănâncă ficaţii şi ne grăbesc albirea sau chelirea, dar pe care totuşi le iubim.
(Continuarea unei poveşti întâmplătoare)
Se dedică spre cugetare personală sau publică, în orice modalitate dorită, după dispoziţiune şi onestitate, următorilor:
Verbiaj. După principiul, de el enunţat astăzi, uşor modificat: ".. că ţi-s fină şi trebe să ştiu, eee!"
Trestia. Inflamabilă ca orice damă bine şi cu sânge în instalaţie. O capricoarnă pe stilul meu taurin.
Deroude. Pentru şoarecul de sub dulap şi al său body language.
Yume. Refugiată în calmul mirobolant al lumilor japoneze.
Panta. Incredibil de uşor, şi totodată greu de stresat.
Dede. Pentru că are experienţă în dulcele jug al înrobirii benevole cu acte în regulă.
Florentina. Cu care am împărţit dulcea infidelitate cu Joaquin.
Maria. Pentru că pare prea calmă ca să fie din lumea asta.
Kolo. Cel mai crizant munte de calm.
Paddy. Care m-a crizato-speriat teribil cu muzica de pe blogul dumnealui.
P.S. Se dedică şi demoazelei Loricescu, aka Weasel friend, care tocmai m-a ciocănit precum Woody cum că nu mă mai iubeşte ca-n prima zi pentru că am omis-o de la dedicaţiune. Na, madam - să te prind că nu răspunzi. Îţi pun piuneze pe scaun.
A witch doctor pus pe fugă.
O pereche de ochi pisicoşi care invocă inocent-mieunător un resemnat "You're mean, but you're mine".
O mânuşă aruncată ca o fâlfâire de gene înaintea unui asalt (peste ochii verzi ai celui mai Drag Om Enervant).
Totodată o pseudo-leapşă - pentru alţi boieri:
Elemente (persoane, vietăţi, tabieturi, situaţii, etc) care ne fac sinapsele tocăniţă, ne mănâncă ficaţii şi ne grăbesc albirea sau chelirea, dar pe care totuşi le iubim.
(Continuarea unei poveşti întâmplătoare)
Se dedică spre cugetare personală sau publică, în orice modalitate dorită, după dispoziţiune şi onestitate, următorilor:
Verbiaj. După principiul, de el enunţat astăzi, uşor modificat: ".. că ţi-s fină şi trebe să ştiu, eee!"
Trestia. Inflamabilă ca orice damă bine şi cu sânge în instalaţie. O capricoarnă pe stilul meu taurin.
Deroude. Pentru şoarecul de sub dulap şi al său body language.
Yume. Refugiată în calmul mirobolant al lumilor japoneze.
Panta. Incredibil de uşor, şi totodată greu de stresat.
Dede. Pentru că are experienţă în dulcele jug al înrobirii benevole cu acte în regulă.
Florentina. Cu care am împărţit dulcea infidelitate cu Joaquin.
Maria. Pentru că pare prea calmă ca să fie din lumea asta.
Kolo. Cel mai crizant munte de calm.
Paddy. Care m-a crizato-speriat teribil cu muzica de pe blogul dumnealui.
P.S. Se dedică şi demoazelei Loricescu, aka Weasel friend, care tocmai m-a ciocănit precum Woody cum că nu mă mai iubeşte ca-n prima zi pentru că am omis-o de la dedicaţiune. Na, madam - să te prind că nu răspunzi. Îţi pun piuneze pe scaun.
marți, 1 aprilie 2008
Răspuns la o Mirare
Yume s-a gândit să mă bucure. Şi a reuşit.
Nu pot lăsa fapta nepedepsită.
Cu acordul proprietarei, o mică prestaţie amatoricească a unei amice comune cu Yume (care te salută prin mine, Visătoareo). Mai puţin show, dar garantat multă bucurie live.
Nu pot lăsa fapta nepedepsită.
Cu acordul proprietarei, o mică prestaţie amatoricească a unei amice comune cu Yume (care te salută prin mine, Visătoareo). Mai puţin show, dar garantat multă bucurie live.
Opt lucruri aleatorii despre mine
Onor Verbiaj m-a honorat cu o leapşă.
Aştept cu interes răspunsurile celorlalţi care au fost gentilmente loviţi peste nas de aceeaşi mânuşă catifelată a lordului V.
La aceştia aş adăuga cu drag pe mirobolanţii Windwhisperer, Deroude, Paddy şi, absolutamente deloc ostentativ, pe Kolonel.
1. Prefer injecţiile cu penicilină oricărei doze, chiar şi infime, de urdă sau caimac (mă ucid instant).
2. Dorm frecvent cu un delfin numit Alfred, cea mai bună pernă non-umană din câte mi-au trecut prin pat.
3. Am supt în copilărie de la ugerul vacii, şi ştiu să mulg (vaci: la capre sau oi nu am specializare). În special a doua experienţă aş repeta-o oricând cu reală plăcere.
4. Obişnuiesc să mârâi. De alint, ameninţare, (in)satisfacţie, poftă, drag, şantaj sentimental - paleta e largă. Încă nu m-am obişnuit cu mirarea asistenţei, însă.
5. Mi-aş dori ca anumite persoane să poată practica un sport tare drag mie, pentru care personal am talent nativ: a uita orice ranchiună şi a da mâna cu seninătate.
6. Mi-e dor de-mi freamătă nările de sălbăticia unei păduri de munte, de un pui zbanghiu de beagle în braţele mele şi de un braţ plin cu flori de primăvară.
7. Vreau să fiu miliardar, ca să-mi pot permite toate darurile pe care îmi doresc să le pot face dragilor mei.
8. Cânt. În baie, pe stradă, când aştept să răspundă cineva la telefon (ştiu, periculos obicei), când spăl vase sau aştept metroul. De la rock la operă şi lăutăreşti. Calitatea artistică e irelevantă. Intenţia contează. Doar am crescut un puşti (cel de sub mine, de la 4, care mă aude zlnic prin geamul de la baie) cu muzicile mele.
Aştept cu interes răspunsurile celorlalţi care au fost gentilmente loviţi peste nas de aceeaşi mânuşă catifelată a lordului V.
La aceştia aş adăuga cu drag pe mirobolanţii Windwhisperer, Deroude, Paddy şi, absolutamente deloc ostentativ, pe Kolonel.
1. Prefer injecţiile cu penicilină oricărei doze, chiar şi infime, de urdă sau caimac (mă ucid instant).
2. Dorm frecvent cu un delfin numit Alfred, cea mai bună pernă non-umană din câte mi-au trecut prin pat.
3. Am supt în copilărie de la ugerul vacii, şi ştiu să mulg (vaci: la capre sau oi nu am specializare). În special a doua experienţă aş repeta-o oricând cu reală plăcere.
4. Obişnuiesc să mârâi. De alint, ameninţare, (in)satisfacţie, poftă, drag, şantaj sentimental - paleta e largă. Încă nu m-am obişnuit cu mirarea asistenţei, însă.
5. Mi-aş dori ca anumite persoane să poată practica un sport tare drag mie, pentru care personal am talent nativ: a uita orice ranchiună şi a da mâna cu seninătate.
6. Mi-e dor de-mi freamătă nările de sălbăticia unei păduri de munte, de un pui zbanghiu de beagle în braţele mele şi de un braţ plin cu flori de primăvară.
7. Vreau să fiu miliardar, ca să-mi pot permite toate darurile pe care îmi doresc să le pot face dragilor mei.
8. Cânt. În baie, pe stradă, când aştept să răspundă cineva la telefon (ştiu, periculos obicei), când spăl vase sau aştept metroul. De la rock la operă şi lăutăreşti. Calitatea artistică e irelevantă. Intenţia contează. Doar am crescut un puşti (cel de sub mine, de la 4, care mă aude zlnic prin geamul de la baie) cu muzicile mele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
