Ametyst

"Booty call"

2010-01-18T13:52:00.007+02:00

A câta oară e?.. Am pierdut şirul. Ca la săruturi.. cine le mai ţine socoteala? Dar decid să fie, totuşi, prima dată. O atracţie căreia îi cedez în mod direct proporţional cu grosimea stratului de zăpadă de la geam. Pentru o scurtă, fugară vreme, vreau ca el şi toate ale lui să devină un carnaval în care îmi amintesc toate mişcările uitate, ploaia văratecă din păr şi nebunia dulce care face vena de lângă gât să palpite. Azi mi-e dor de el, aşa cum mi-a fost dor să-mi fie. E un oarecare, dar totuşi ca niciunul dinaintea lui.. Privirea mea îl creează a doua oară şi îi ţese povestea.

Mâna se întinde lent spre el, conducând un concert bezmetic de amintire şi anticipare. E mâna pe care Adam a urât-o, o vreme, după care a iertat-o, înţelegând că firea muierească e puternică în slăbiciunile cărora le cedează.

Degetele mi-l apropie la distanţă de două răsuflări. Îi caută rotunjimile proaspete, curbura intimă (cât buricul degetului, sau cât pupila în care el e doar un punct), îi interoghează textura pielii (puţin aspră în partea de jos) şi adastă îndelung pe linia concavă de sus. Obrazul meu îl mângâie cu moliciunea vântului dinaintea furtunii. Îmi aminteşte... da, umărul acelui bărbat emana aceeaşi provocare îmbătătoare. Deşi am uitat ce aromă.

Îi dau jos o fâşie din îmbrăcăminte. Subţire, alunecă pe podea ca un reproş. Ce luciu de briantină, ce aroganţă de început de secol! Ce privire mută, ca un tablou care şopteşte spre tine din toate culorile. Nimic n-a exprimat vreodată atâta indiferenţă şi totodată atracţie, dintr-o singură privire. Un foc bengal, pe fundalul zăpezii troienite de la geam. Lumea din jur se conturează vag în funalul lui.

Închid ochii, mă apropii, încep... Uşor, ca din abur, corpul începe să mi se contureze în timp ce îl cuprinde. Limba halucinată, reverberând până în obraji o căldură insaţiabilă, linia gâtului şi relaxarea fiecărui muşchi, clavicula de la care pieptul inspiră adânc şi aromat. Mai jos... nedefinit, simt ceva ca o ceaţă, contururi abia ghicite, o plăcere fără formă şi nume. Într-adevăr, de fiecare dată e ca prima dată. (Exact ăsta era secretul Şeherezadei.)

Deschid ochii, dar încet, ca un hoţ.. Nou conturata lui gură vorbeşte în braille. Carnea albă şi îndesată e umedă în urma gurii mele, ca după un sărut. Mă întreb, dacă altcineva i-ar fi fost destinat în locul meu, l-ar fi descântat la fel? Ştiu bine că nu.. tocmai ăsta e farmecul său, poate am fost meniţi unul celuilalt încă de la creaţie - şi a mea, şi a lui. E al meu, îmi era predestinat încă dinainte să vadă lumina primului soare de primăvară. Îi vor urma mulţi alţii, o nenumărare, dar el va rămâne, totuşi, prima Poveste.

Înaintez, încet, pe muţeşte, fiecare mişcare e o celebrare.. fiecare clipă de gust e o nebunie. Încă una.. festina lente.. frenezia s-a transformat în tihna cuceritorului. Iar el.. frugală taină în faldurile creţe ale unei zile ca oricare alta, se pierde încetul cu încetul în mine, şi apoi dincolo de mine.

Înlăuntrul lui cel mai adânc găsesc ceva ce nu-mi aparţine, ceva care vorbeşte pe altă limbă. Raţiunea lui de a fi, sâmburele de viitor din fiinţa lui efemeră. Voi fi fost prima şi ultima. Aici trebuie să mă opresc. Patru boabe, ca nişte lacrimi întunecate, atât îmi mai spune.

....
Cotorul de măr din mâna mea începe să-şi piardă albeaţa, se transformă în altceva, complet diferit de Ionatanul pe care l-am provocat la poveste. Doar dovada fadă a unei extravaganţei. Ca după un sărut, rămâne amintirea.

Fainting goats

2010-01-13T10:26:00.003+02:00

Atenţie, pică capra !

(Explicaţia).

"Playing by heart"

2010-01-11T13:00:00.002+02:00

"Talking about love is like dancing about architecture."
*
“Is it too late to say 'I love you?'.."
"It's early.”
*
“Don't look at me with that tone of voice.”
*
“What did I ever do to deserve you?”
“Usually that line is screamed at me by someone running out the door, not by someone standing in front of me and staying. It makes for a nice change.”
*
“When we're together, whether or not I show it, I just can't wait to hear the next words out of your mouth. But right now I need to ask you to do something for me.”
“Anything…”
“Shut up.”
*
“When was having sex or not having sex not a problem?”
*
“The wonderful thing about falling in love is you learn everything about that person and so quickly. And if it's true love, then you start to see yourself through their eyes. And it brings out the best in you. It's almost as if you're falling in love with yourself.”

Un An frumos

2010-01-06T17:58:00.017+02:00

Pentru voi..

…cei maturi, copilăroşi, geniali sau naivi, ironici sau binevoitori, îndrăgostiţi de ceva sau de toate, cei care speră şi cei care încă mai caută, cei reci şi cei care râd cu tot sufletul, stăpâni pe sine sau abandonaţi în mâna lui Dumnezeu

…adoratori de murături, verdeţuri proaspete, flori şi mirosul ceţii, purtând dorul munţilor ca un al treilea plămân, drogaţi mozartieni sau scafandri ai tonalităţilor umbroase

…oameni-făclie şi oameni-suflu, oameni care au stat (dar nu erau acolo totuşi), şi oameni care sunt (dar încă nu au venit), zâmbitori cu buzele, cu mâinile sau cu ochii, oameni care s-au dus, dar au rămas, care au reapărut din neguri ca un far, care au lovit sau au naufragiat (sau amândouă simultan), …care au abandonat, nu au spus “îmi pare rău” şi au fost iertaţi, călăreţi şi motorişti şi pietoni, oameni-rădăcină şi oameni-vânt

…imitatori de ţestoase, iubitori de portocaliu, prieteni vechi de 20 de ani, alintători ai papilelor gustative în altarul bucătăriei, oameni cu piercing-uri absconse sau pisici supraponderale

…care au copii care sunt sânge din sângele lor (deşi nu sunt), fiinţe care mă enervează constant şi pe care îi iubesc pentru asta, care mi-au dat ţuică fiartă (iacs), mi-au reparat computerul (aflându-se în Africa) prin programe şmechere, sau care mi-au oferit şniţel de ştevie

…cei care-mi ştiu parolele, care mi-au dat cheile casei, cei care au plâns împreună cu mine şi cei cu care am dansat la nuntă, la două zile după operaţie

…solitari care au plantat o singură vorbă bună, maeşţri ai ceaiului care încă nu mi-au pus în palme ceaşca aburindă, benevoli care au lucrat ore în şir, doar pentru un simplu „te rog..”

…visători, frământaţi, lorzi ai cotidianului, farmazoane meşteritoare de cozonaci, oameni care au ştiut să asculte

…bărbaţi în ale căror braţe femeia înfloreşte (pentru o tandă sau pentru o viaţă) sau femei care, doar privindu-te sau dându-ţi ceva de mâncare, ştiu să vindece ceva adânc, “brânze bune în burduf de câine”, oameni care nu-mi ştiu gândurile, dar pentru care m-am rugat, suflete mari, dar umblând în pantofi strâmţi, zeflemitori, temători, armonioşi, gurmezi, care adorm repede, captivi sau care întind capcane, de o inteligenţă rece şi bonomi uşor de prostit, oameni-furtună şi oameni-ancoră, fiecare Ulise în căutarea Ithacăi…

Pentru toţi.

Să fie un An Nou frumos,
În care să ascultăm mai mult, mai linistit şi mai rodnic,
Să învăţăm să vorbim cu ochii şi cu mâinile
Să ne reamintim splendoarea iertării şi a uitării – şi apoi, cum e să plângi de bucurie
Să avem toiag puternic pentru colbul drumurilor, şi ştiinţa plantelor de leac de pe margine - apoi să vedem câtă fericire e de-a lungul drumului-…

*Să asculţi poveşti cu sufletul la gură şi să faci curăţenie în cotloane din casă “when no man has been before”.
**Să ai parfumuri care te inspiră, culori care te electrizează, muzici fără de care ai fi mai sărac, locuri unde să taci şi un colţ, pe un perete, unde să ridici privirea.
***Să simţi umilinţa, neputinţa, dar totodată bucuria regească, ce mişcă sori şi stele, când ai ridicat fie şi o singură piatră din calea cuiva.

*Mănâncă din când în când puţină zăpadă - stai în poziţia lumânării, cu picioarele în sus, gândindu-te că omul e un copac cu rădăcinile în sus - şi mai învaţă, din când în când, o poezie care-ţi place enorm.
**Să simţi aerul luminos în jurul tău, atunci când ai învins ceva de neînvins.
***Să realizezi că, pierzând mult, ai şansa să câştigi enorm – şi că, dacă nu devii uşor, nu vei fi liber. O să înţelegi atunci că nu există vorbe goale, ci doar oameni golitori de sens.

*Salută prieteni cu care nu ai mai vorbit de mult (din orgoliu sau din inerţie) şi dă telefoane pentru o singură întrebare: “cum îţi merge?”.
**Fiecare următoare noapte să fie splendidă, iar ziua ce-i urmează – ca o masă aşternută pe brocarturi, în pustiu.
***Să nu uiţi să-ţi aminteşti, să crezi împotriva tuturor evidenţelor, cerând vieţii lămâi şi tequila când ea îţi oferă sare. Uneori.. alteori, ia pur şi simplu sarea, înghite-ţi lacrimile, şi foloseşte-o acolo unde lipseşte. “Sarea pământului”.

*Zâmbind, să te gândeşti ce vei lua cu tine atunci când nu vei mai putea lua nimic – şi să îţi umpli sufletul cu amintiri, locuri, imagini, muzici, iubiri, seninătăţi.
**Să-ţi faci timp să te uiţi la tine – culoarea ochilor, ridurile de râs, albiile invizibile ale lacrimilor, palmele credincioasele, muşchiul ăla mişto (dar şi ăla de-ţi vine să-l vulcanizezi), părul numa bun de mângâiat cu drag, vânătaia aia... – şi mai ales, aerul din jurul tău, şi sufletul care respiră prin toate acestea.
(Iar apoi fă-ţi timp să ierţi, să ceri iertare, să-ţi aminteşti de ce ţi-e ruşine, să priveşti în faţă ceea ce te face să închizi ochii.)
***Vezi “Alvin and the Chipmunks 2” şi “Dr. House” !!!

*Să (te) bucuri de (pe) oamenii dragi ca şi cum Dumnezeu va avea curând nevoie de ei. Asta te va schimba. Nu te va pregăti pentru neaşteptat (când vine momentul, durerea e un animal independent şi sălbatic), dar vei fi totuşi mai pregătit.
**Muşcă cu o pofta nebună din mărul preferat, stai într-o noapte ca huhurezul şi uită-te la lună, vezi “Yes man” şi “Love actually” (apoi caută-mă să-mi spui de ce am spus asta) şi cumpără-ţi din când în când un ou Kinder.
***Fă o listă cu două coloane: pe una, toate motivele pentru care îţi vine să te baţi, pe celalaltă, toate motivele pentru care te iubesc cei care te iubesc.

*Dezbracă-te de tine ca de o haină şi pune-o pe un umeraş, spal-o, netezeşte-o, apoi mai dă o raită prin şifonier.
**Fii un pasionat dăruitor de cadouri – mai ales când eşti supărat. Cercetează, alege şi premeditează cu atenţie. Vei fi falimentar uneori, da – însă merită.
***Gândeşte-te uneori că poate n-ai dreptate, poate nu vezi şi, de fapt, poate habar n-ai. Că eşti mai puţin decât crezi, şi totodată mult mai mult.

*Însoţeşte pe cineva în singurătate. Cântă în baie, de fiecare dată. Călătoreşte.
**Învaţă câteva cuvinte în esperanto, sanscrită, napoletană sau în orice altă limbă care sfidează logica şi anatomia oro-faringiană.
***Pleacă, dar nu uita să te întorci, nu lăsa în urmă dureri pe care le-ai fi putut alina, şi, mai ales, scrie cel puţin o scrisoare. De mână.

Ia cuvinte pe care le ştii dintotdeauna, imagini prăfuite, gânduri de care te-ai plictisit – şterge-le de praf şi dezlipeşte-le încetişor coaja. Gust-o, miră-te, întoarce-o pe toate părţile, apoi aşeaz-o la loc. Se va fi aerisit.

Când nu vei mai şti încotro, şi pentru ce – fă-ţi un ceai, aşează-te turceşte, închide ochii şi spune “Eh, sunt genial, ştiu, dar acum nu mai ştiu. Spune-mi Tu, te rog.”

Uneori, înainte de a adormi, întinde-te pe spate, respiră adânc şi relaxează toţi muşchii, gândurile, vocile.

Mănâncă, roagă-te, iubeşte.

(Sean Connery)

"As you set out for Ithaca
hope that your journey is a long one,
full of adventure, full of discovery.
Laistrygonians and Cyclops,
angry Poseidon-don't be afraid of them:
you'll never find things like that on your way
as long as you keep your thoughts raised high,
as long as a rare sensasion
touches your spirit and your body.
Laistrygonians and Cyclops,
wild Poseidon-you won't encounter them
unless you bring them along inside your soul,
unless your soul sets them up in front of you.

Hope that your journey is a long one.
May there be many summer mornings when,
with what pleasure, what joy,
you come into harbors you're seeing for the first time;
may you stop at Phoenician trading stations
to buy fine things,
mother of pearl and coral, amber and ebony,
sensual perfume of every kind-
as many sensual perfumes as you can;
and may you visit many Egyptian cities
to learn and learn again from those who know.

Keep Ithaka always in your mind.
Arriving there is what you're destined for.
But don't hurry the journey at all.
Better if it lasts for years,
so that you're old by the time you reach the island,
wealthy with all you've gained on the way,
not expecting Ithaca to make you rich.
Ithaca gave you the marvelous journey.
Without her you would have not set out.
She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaca won't have fooled you.
Wise as you will have become, so full of experience,
you'll have understood by then what these Ithacas mean".

Pentru.

2009-09-01T16:26:00.006+03:00

Atma, cel care vorbea despre vânt şi soare.

Pentru el, Better Man.

*

Alma, ghicitoarea cea grea.

Pentru ea, "there's only us when the lights go down."

*

Pentru Lidia.

*

Hugs. Free.

Prietenul meu

2009-08-18T17:50:00.004+03:00

Ne-am întâlnit prin februarie. Am intrat in viaţa lui fără acceptul lui, doar cu cel al mamei lui. În sufletul meu apăruse un gol, de neumplut, dar poate şi de aceea l-am îndrăgit din prima zi - aceeaşi când l-am anunţat că, îi convine au ba, să facă bine să mă scoată la o cafea în oraş, în viitorul cel mai apropiat. Îi place sau nu de mine, i-am spus să-şi bage bine asta în cap şi să acţioneze în consecinţă.

Uneori aş fi preferat să nu îl văd, îmi era greu. Nu puteam să îi spun de ale mele, mi-am impus să vorbesc cu el doar lucruri frumoase. Ne-am privit de multe ori. Am vorbit numai eu, el m-a ascultat şi mi-a răspuns din priviri, deşi nu l-am înţeles aproape niciodată. L-am mângâiat pe obraji, i-am spus că arată bine, am vorbit cu el deşi mă ignora. Chiar şi atunci când a încercat să mă lovească cu piciorul, când se enerva şi mă fulgera cu privirea. Am dus şi cu el, şi cu mine, muncă de lamurire că nu poate fi altfel decât bine. I-am spus iar şi iar că ştiu că ştie, deşi de fapt nu aveam nicio certitudine. Am vorbit cu un perete luni la rând, sperând orbeşte că de dincolo mă aude cineva.

Zilele trecute, de Adormirea Maicii Domnului, am trecut pe la el. Era un reportaj de la Mânăstirea Nicula la televizor, i-am povestit despre icoana de acolo şi l-am pus să promită că se roagă în fiecare zi. A câta oară, habar n-aveam dacă privirea lui îmi spune "da, aşa am să fac" sau "femeie, eşti nebună, nu mă vezi?". Sau pur şi simplu nimic.

A doua zi mă sună mama lui şi mi-l dă la telefon. Pentru prima dată în 8 luni, a vorbit cu mine. Mi-a spus pe nume, "te pup. vino.". Niciodată nu m-am bucurat atât de mult, din atât de puţin. Mi-am amintit cum e să plângi de bucurie, în mijlocul oraşului. Când i-am spus că ăla de-a călcat pe Lună e mic copil ca performanţe faţă de el, a schiţat un sfert de zâmbet. Dar ce zâmbet magnific!

Cătălin este prietenul meu, într-un fel cel mai drag, micul meu skandenberg prietenesc cu Dumnezeu. În septembrie face 23 de ani şi totodată 9 luni de când a fost scos dintre fiarele contorsionate, cu 2 zile înainte de Crăciun. Prietenul lui, care era la volan, nu mai avea formă. Cătălin însă era aproape intact. Exceptând două coaste rupte, edem cerebral şi comă.

"N-are nicio şansă. Dacă va trai, dependent de tubaje şi medicamente, nu îşi va recăpăta nici măcar un minim de independenţă fizică şi motrice, nici vorbă psihică. Te chinui degeaba cu el." Legumă intubată, Cătălin avea după câteva luni o doză zilnică de sedative. La ATI nu se mai chinuiau cu el, “n-are sens”. Ar trebui să aibă licenţă nişte medici care spun asta unei mame, care doarme luni la rând pe bancheta de aşteptare de la ATI? Darmite uneia care, îngrijindu-l zi şi noapte, timp de 4 luni de comă şi alte 4 luni de stare vegetativă după aceste prognoze, se aude strigată de băiatul ei, iar când îi pune în faţă un ziar, îl aude citind bâiguit câteva cuvinte? Poate medicii ar trebui să mai facă un jurământ - că nu vor uita niciodată că verdictele finale le dă doar Dumnezeu.

Cineva a spus că minunile nu sunt strict opera lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un om care să fie “acolo” şi să vrea să ofere cei 5 peşti şi cele 2 pâini ale sale, Dumnezeu nu ar fi putut face minunea pentru cei mulţi. Oamenii cei neputincioşi sunt instrumentele minunilor. Donaţii neaşteptate de materiale sanitare, un necunoscut care aduce din senin medicamentele vitale, bani apăruţi te miri de unde, un terapeut care acceptă să vină pe gratis şi câte altele, apărute în povestea lui Cătălin după scriptul celui mai genial şi imprevizibil Scenarist.

L-am cunoscut pe Cătălin într-un spital în care am pierdut o luptă, un loc pe care l-am urât, pentru că doar circumstanţele grave au făcut să ajung acolo şi nu unde ar fi trebuit. După ce Cătălin a devenit o parte din viaţa mea, am început să mă gândesc că poate chiar există un sens şi o logică ne-umană în toate. Poate toate s-au întâmplat pentru ca să existe cineva care să îi spună mamei lui, în momentele de neagră deznădejde, să nu uite infimele, microscopicele progrese din fiecare săptămână, şi să îi trimită pe pustie pe specialiştii care îi tot spuneau "te chinui degeaba, n-are sens."

Există cuvinte pentru a descrie bucuria când Cătălin iţi spune, de câteva zile, ce post e acum la Tv, cum se numeşte ziarul pe care i-l arăţi, că vrea ciocolată (şi care anume), cum se numesc cei din jur, sau când îţi spune cu ce echipa de fotbal ţine (Steaua) şi îţi răspunde la întrebarea "dacă nu ţin cu Steaua, mai vrei să mă vezi?" cu un "nu" clar?

Nu ştiu de ce a apărut Cătălin în viaţa mea (sau poate ştiu). Nu ştiu nici de ce unui băiat frumos a trebuit să i se întâmple asta. Ştiu însă că atunci când te încercuieşte disperarea, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să crezi – orbeşte, cu disperare, cu încrâncenare, ora et labora, să ignori toate şi să spui doar "va fi bine", repetând asta mono-maniac.

De ce uneori Dumnezeu alege într-un fel şi alte ori în alt fel? Nu ştiu. Poate nu asta e întrebarea corectă. Am aflat însă ce înseamnă să ţi se strângă carnea pe tine de emoţie şi de bucurie, şi că uneori (ştie Dumnezeu când şi de ce, eu habar n-am) se mai întâmplă şi minuni, nu numai tragedii, se mai şi plânge de bucurie. Trebuie muncă multă ca să apară o minune, şi şi după minune e de muncă. Dar merită.

Rugaţi-vă pentru Cătălin. Nu-l veţi vedea niciodată, dar cândva, cineva, vă va mulţumi, aici sau pe alte meleaguri.

Onkel

2009-07-16T16:34:00.015+03:00

Cele de mai jos nu reprezintă un exerciţiu de condei, ci pur şi simplu o mică parte dintr-o datorie morală pe care o port de aproape 20 de ani. Uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dar vine o vreme când, din neştiute şi neînţelese izvoare, lucrurile revin la suprafaţă, se limpezesc şi încep să se închege în imagini în care ne recunoaştem rădăcinile. O poveste adevărată, spre sfârşitul căreia, aşa a fost să fie, m-am inserat şi eu în peisaj. O poveste, scrisă din povestirile Erikăi şi din amintirile mele, pe care (chiar dacă stângaci) trebuia să o scriu, în semn de recunoştinţă, dor şi multe altele care nu se pot povesti.

Cernăuţi, 1942.
Erika.

Erika avea 17 ani. Mama ei, Gisella, era o vieneză de familie bună, ale cărei rude deţineau fabrica Metalurgica din Cernăuţi. Tatăl, Leopold Huls, era avocat.

Cernăuţiul unor vremuri tulburi, în care se trăia în umbra nesiguranţei şi cu sufletul în căuşul palmei. Femeile erau o pradă uşoară, multe erau pur şi simplu luate de pe strada şi duse în zonele miniere, pentru bărbaţii abrutizaţi care munceau în pământurile Rusiei.

Ca să poata obţine Bron-ul (hârtia care certifica faptul că persoana era angajată a statului şi nimeni nu se putea atinge de ea), tatăl Erikăi a aranjat printr-o cunoştinţă ca ea să fie angajată la Poştă. Avea de dus noaptea telegrame importante la cazărmile din afara oraşului. Mergea mult pe jos, iar străzile erau periculoase noaptea, însă doar ca angajat al unei instituţii strategice a statului, în acea vreme de război, Erika era intangibilă.

Într-o seară, Erika a plecat de la biroul unde doamna de la telegraf îi înmâna telegramele. Trebuia să iscălească de fiecare dată la plecare şi de sosire şi să se mişte repede. La o cotitura a strigat-o cineva. Un rus scund (dar enorm pentru Erika şi cele 40 de kg ale ei) întărâtat de băutură, s-a năpustit asupra ei. Erika s-a luptat cu disperare. O inspiraţie din străfund de spaimă i-a sugerat să îi spună rusnacului duhnind a alcool că, dacă nu o lasă să plece şi să ducă telegrama la cazarmă, va ieşi un tărăboi imens, comandantul cazărmii va fi informat, iar el va înfunda puşcăria. Rusnacul i-a dat drumul, rânjind relaxat. «Las ca te întorci tu, tot pe aici vii.»

Erika nu s-a mai oprit din fugă până la cazarmă. A ajuns cu hainele rupte şi, speriată şi a povestit totul. «Cineva din glorioasa noastră Armată Roşie să se dedea la asemenea josnicie? Nici vorbă! Probabil te-ai dat cu parfum şi ai vrut să-l atragi« au râs ei, refuzând sa îi dea o escortă pentru drumul de întoarcere. Disperată, Erika s-a temut să meargă acasă, dar nici înapoi la birou nu avea curaj. Însă nu avea de ales, era aşteptată, telegramele ardeau. A dat târcoale pe străzi toată noaptea până s-a crăpat de zi, sperând să se schimbe tura şi rusul să nu o mai aştepte pe drum.

Ajunsă înapoi, privind pe furiş din stradă, a zărit o altă siluetă, mai înaltă, la poarta unde fusese rusul. S-a liniştit şi a mers mai departe. Era într-adevar altă gardă. Dar când s-a apropiat, de după usă a apărut rusul cel rânjitor. Se înţelesese cu colegul de tură să îl anunţe când se întoarce fata.

Întârzierea fetei o îngrijorase pe femeia din birou, care o aştepta pe hol. A auzit ţipetele din curte şi a dat alarma. Erika a scăpat cu o sperietură puternică şi hainele rupte, dar mai grav decât asta, cu certitudinea că, într-un oraş în care aerul duhnea a vodcă rusească şi a pericol mocnit, răzbunarea rusului era doar o chestiune de timp.

S-a făcut mult caz de acest incident, agresorul a fost judecat şi condamnat la plecarea imediată pe front. Înainte de a pleca, i-a tansmis Erikăi un mesaj scurt. «Am să te găsesc, şi am să te omor.« O promisiune ca un blestem.

Ziua în care timpul a luat-o la goană.
Dionis.

Dionis lucra la garajul cazarmei. Era priceput, amabil, apreciat de toţi. Se împrietenise cu o altă fată, pe nume tot Erika. În ziua cand s-a răspândit vorba despre incident, a dat fuga să vadă ce se întâmplase cu prietena lui. A dat însă peste altă Erika, cea de la telegrame. Realizând pericolul, şi-a luat angajamentul să o ducă acasă de la secţie pe fată şi apoi să o conducă la serviciu a doua zi. Şi apoi încă multă vreme de atunci încolo.

Erika era originară din Bucovina de Nord, nu din cea de Sud, iar asta o condamna pe ea şi familia ei să nu poată trece graniţa spre România. Dolly a prins drag de ea în cele câteva săptămâni cât a condus-o zilnic la serviciu şi i-a propus să se căsătorească de formă, ca să o poată lua şi pe ea şi părinţii ei în România împreună cu el, căci era încă perioada pe care ruşii o anunţaseră că o lasă la dispoziţia românilor care vor să treacă graniţa. Erika a acceptat, necugetând prea mult la ceea ce făcea şi întrezărind doar posibilitatea de a pleca din acel infern. S-au învoit într-o zi de la birou şi s-au dus la starea civilă. Funcţionara cea grasă a întrebat pe ruseşte «de cât timp trăiţi în concubinaj?», iar el a spus senin «de 6 luni», făcându-i Erikăi un semn discret.

Când a ajuns acasa, Erika a întrebat-o pe mama ce a gătit. Mămăligă. «Frumos meniu de nuntă« a spus Erika amuzată. Mama ei a amuţit, iar Erika i-a povestit ce făcuse. Gisella avea zestrea Erikai pregătită în dulap încă de când fata avea 10 ani. «Lasă, mamă, e o căsnicie de formă, ca să putem pleca».

*

Şeful lui Dolly îi promisese că îi va da drumul să plece peste graniţă cu noua lui familie, dar a condiţionat acest ajutor printr-unul personal la schimb: să îi fie şofer până la Lemberg (Lvov), unde trebuia să meargă la o întrunire. Drum periculos, pe care nu degeaba nu se încumeta nimeni să îl facă în acea vreme. Şeful, director al unei fabrici de mezeluri, trebuia să se întâlnească acolo cu alţi nacealnici, pe pământul polonez ocupat de ucrainieni, unde moartea pândea peste tot.

Dolly a acceptat. A condus fără odihnă, 3 zile de coşmar şi epuizare. Un glonţ ghidat de o mână de înger i-a zburat pe drum ochelarii de pe nas, dar l-a lăsat viu.

La întoarcere, Dolly era atât de obosit, murdar, jigărit dupa atâta drum şi pericol, încât Erika nu şi-a recunoscut soţul. Epuizat, Dolly s-a dus acasa, a încuiat uşa şi obloanele ferestrelor şi s-a culcat. Aproape somnul cel de moarte, pentru că în ziua aceea timpul a luat-o la fugă. A venit anunţul: cei care vor să treacă graniţa spre România mai au la dispoziţie doar 24 ore, după care, la miezul nopţii, graniţa se va închide definitiv.

Erika şi părinţii ei au strâns în grabă o brumă de bagaj şi au fugit să îl anunţe pe Dolly. El însă nu răspundea la uşă, epuizarea îl copleşise. O oră au bătut în uşă şi geamuri ca să îl trezească, dar degeaba. Erika era disperată. A rămâne însemna a muri, iar minutele se scurgeau ameţitor.

Târziu, aproape prea târziu, intrând prin acoperiş printr-o locuinţă vecină, cineva a reuşit să ajungă la Dolly şi să îl trezească. Livid de oboseală, în pijama şi în picioarele goale, fără ochelari - aşa l-au târât, mai mult pe braţe, la camionul care pleca spre graniţă.

La limită şi după.

Când camionul a trecut graniţa, era un minut trecut de miezul nopţii… ruşii au început să tragă. Cu gloanţele şuierându pe lângă camion, la milimetri de capetele lor, refugiaţii au implorat şoferul să nu se oprească din drum. Dolly, ultimul urcat pe marginea camionului, a avut din nou un înger puternic.

Au reuşit să treacă graniţa, în acel martie friguros. Gospodăria lăsată în urmă (din zestrea din dulap nu au apucat să ia nici măcar o batistă), Erika şi părinţii ei doar cu o valiză, Dolly doar cu pijamaua de pe el şi o haină a socrului pe umeri.

La graniţă, văzându-l în haine vărgate, tras la faţă şi livid, l-au luat la ochi crezând că e un puşcăriaş fugit din închisoarea. «Iţi place muzica?« l-a întrebat tatăl Erikăi pe omul de la graniţă, şi i-a dat acordeonul la care cântase Erika toată copilăria, pentru a-l lăsa pe Dolly să treacă fără probleme. O muzică în schimbul unei vieţi.

***
Erau vremuri în care oamenii ţineau uşile şi geamurile ferecate de frică. Când ruşii au invadat Bucovina, nebunia şi graba retragerîi nemţilor a călcat totul în picioare. La blocul în care stătea Erika, cineva a uitat un geam deschis. Au intrat în bloc, cu tot cu motocicletă, doi nemţi puşi pe jaf. Au luat toate etajele la rând, forţând oamenii să le dea bani şi bijuterii. Când au ajuns la familia Huls, adolescenta Erika era bolnavă, cu febră mare. Somaţiei brutale a jefuitorilor, mama i-a răspuns că fata e bolnavă de tifos şi că sunt invitaţi să mai rămână, dacă vor să se contagieze şi ei. Cu un cearceaf ud pe ea, ca să-i scadă febra, Erika se ruga în gând să se întâmple o minune care să îi scape de jefuitori. Deodată s-a auzit un zgomot de motor, iar nemţii au dat năvală disperaţi pe scări, încercând să îl oprească pe cel care îi prăduise pe ei, hoţii, de motocicletă, lăsându-i pradă unei morţi sigure, în cazul în care nu reuşeau să fugă din calea ruşilor.
***

De la graniţă au ajuns la Dorohoi, unde au fost cazaţi într-o şcoală părăsită. S-au umplut de păduchi, au dormit pe podele şi au mâncat ce apucau. Dar trăiau şi erau liberi.

După câteva săptămâni, Erika şi ai ei au plecât la Câmpulung Moldovenesc, unde Dolly avea nişte cunoştinţe. I-a găzduit un ţăran într-o casă pe vârf de deal. Pe drum, căruţa cu care mergeau s-a rupt. Cât timp s-au muncit să o repare, l-au legat pe Muki, căţelul pe care îl luaseră cu ei din Cernăuţi, de un copac. După ce au reparat căruţa, abia după câţiva kilometri şi-au amintit de Muki, şi s-au intors dupa el, la timp ca să nu se sufoce încercând să-şi roadă lesa.

Bucureşti

După câteva luni au ajuns la Bucureşti, căutând de muncă. Tatăl Erikăi, avocatul Leopold Huls, a găsit o slujbă şi au început să îşi refacă viaţa.

Au stat prin magherniţe cu proprietărese dubioase, din care cea mai cea a fost prima – patroana de bordel, cea care îşi însuşise şi folosea proteza dentară a răposatului ei soţ. I-a găzduit pentru că veneau cu o recomandare. Apoi au găsit două camere de închiriat lângă mânăstirea Radu Vodă. Le-au curăţat de gândaci şi le-au făcut locuibile cu mobilă de culoare vernil, de copii, cumpărată cu o brumă de bani câştigaţi la Lotto.

Erika a găsit în cele din urmă o slujbă la o consignaţie. Stând cuminte pe un scaun şi observând cum se lucra în birou, a asistat la o ceartă între o colegă şi un coleg. Femeia ţipa nervoasă, până când a observat că bărbatul cu care se certa nu stătea într-o poziţie plictisită, ci suferise un atac de cord din cauza enervării şi murise. Aşa a fost prima zi de muncă. Femeia certăreaţă a renunţat la serviciul respectiv, ceea ce a însemnat pentru Erika şansa de a primi un post mai sigur.

Multă vreme au fost atât de săraci că nu aveau bani nici de autobuz. Mergând mult pe jos, Erika a făcut o infecţie puternică la un picior din cauza băşicilor. Neavând bani de doctor, Dolly i-a curăţat rana cu un cuţit înroşit în foc şi a scăpat-o de infecţie.

*

Odată intrată pe făgaş viaţa la Bucureşti, Erika a avut timp să se gândească. La omul iubit pe care i-l furase războiul, la Dolly, la Providenţa care i-l scosese în cale, la căsnicia ei formală. Dolly îi salvase viaţa de două ori, o dată de răzbunarea rusului, apoi de întreaga urgie sovietică, atât pe ea cât şi pe părinţii ei. Cu timpul a învăţat să-l iubească, chiar enorm, şi a descoperit, iar şi iar, de ce om de aur o legase «întâmplarea». De la fata măritată în grabă, de formă, cu un om pe care îl cunoştea de câteva săptămâni, la femeia care a trăit 47 ani alături de un soţ de care a fost preţuită, răsfăţată, îngrijită cu o abnegaţie şi iubire de poveste, nezdruncinată de timp, boli sau metehne omeneşti – a fost doar o adiere de timp.

Onkel şi Tanti Erika.

Nu s-au culcat niciodată supăraţi. Când, uneori, Erika se enerva şi ridica vocea, Dolly găsea brusc «o treabă» pentru care se scuza că trebuie sa plece puţin. Când se întorcea, Erika şi uitase de ce se supărase.

Erika era «Mutzika» cea a cafelei cu lapte adusă la pat dimineaţa, a masajelor la picioare, a cremelor de mâini şi a loţiunilor prin care, în lipsa ei, Onkel şi cu mine cotrobăiam programat, ordonat şi ştiinţific, nelăsând urme incriminatori, testând şi adulmecând tot.

Erika a budincilor de ciocolată, în care de la o vreme a început să se iţească o mână de copil cu o linguriţă rugătoare (aceeaşi mână care număra fiecare prună din compot, până când i se alocau câteva).

Erika a basmalelor cochete, cu nod deasupra frunţii, în timpul curăţeniei, a alergiei faţă de orice fel de ceaiuri.

Erika şi părul cel alb înzulufat, coşmarul oricărui frizer.

Tanti Erika cea care, la unison cu Lidia, nu putea înţelege de ce, între 7 şi 9 ani, cât aveam când am început să merg la ei, cel mai odios duşman din lume e rasolul de vită cu garnitură de paste fierte.

Tanti Erika şi Onkel, pe care i-am anunţat detaşată într-o zi că nu mai pot avea secrete vorbind în germană, pentru că deja înţeleg tot.

Dolly, bunătatea întruchipată. Îi plăceau oamenii, îi iubea, cu toate durerile, mojiciile, slăbiciunile lor. Era doctorul fără de arginţi al tuturor maşinilor bolnave din împrejurimi. În jigniri vedea suferinţa personală şi neputinţa din spatele agresivităţii, pentru care avea o înţelegere infinită. «Domnul Midian» era omul celor o mie de bancuri, «singurul om cumsecade din bloc» (asa cum l-au numit ţiganii de la parter), cel care cheltuia la cumpărături mai mult decât îi indicase Erika, pentru că dădea bani şi cumpăra lucruri pentru tot felul de oameni, pe unii chiar fără să îi cunoască decât din vedere. La ieşirile cu prietenii le platea tot, cu un amestec de gentilomie şi caritate care fiecăruia îi găsea o scuză.

Când, în tinereţe, Erika a fost internata, trei medici au dat verdictul « tumoare ». Dolly a refuzat operaţia, a refuzat deznădejdea, a rugat pe cine trebuia, iar într-un final Sf. Anton a venit la patul Erikăi sub chipul unui medic celebru, care a dat un alt diagnostic, cel corect de data aceasta (hernie de disc), şi a adus vindecarea. Dolly a stat noapte de noapte la fereastra salonului, iar ziua, când scăpa de la serviciu, aducea lapte şi iaurt pentru întregul salon, când venea în vizită.

Când, într-o seară spre miezul nopţii, a bătut la uşă un vecin cerându-i lui Dolly ţigări, Erika s-a supărat.. la ora asta, pentru aşa ceva... Dolly i-a spus blând «Măi, tu nu înţelegi, ce chin e să nu ai ţigări, la ora asta.« La fel a spus şi în ziua în care i-a cerut Erikai niste antinevralgice pentru vecina de sus, care avea o durere de măsea. Da, ştia că ei nu sunt farmacie publică, dar, măi, nu-ţi dai seama ce chinuitor e să te doară măseaua...
«Să nu mă opreşti niciodată când vreau să fac un bine«, îi spunea.

Niciodată, nici când cu fuga din Cernăuţi, sau când s-a îmbolnăvit Erika şi era să-şi piardă un rinichi, lui Dolly nu i-a fost frică de nimic. Credinţa lui în Dumnezeu era fără margini, ştia că Dumnezeu nu poate să nu îi vină în ajutor în cele din urmă. Şi Dumnezeu aşa a făcut.

Dolly cel faţă de care familia de ţigani de la parter – scandalagii şi beţivi notorii pentru vecini şi poliţie - aveau un respect şi o dragoste ca pentru nimeni altul, pentru că îi întreba de sănătate, le dădea copiilor bomboane şi bani şi spunea că nu sunt copiii de vină pentru că s-au născut din părinţi denaturaţi.

Onkel cel al compoturilor şi al ochiurilor prăjite cu mare drag şi încă neegalată artă, în aşa fel încât li se franjurau aurit marginile, iar reţeta a rămas în istorie ca «ouă morfolite a la Onkel».

Cel al cafelei a cărei reţetă s-a pierdut (doar secretul ibricului de alamă a supravieţuit).

Apărătorul blând, dar înfocat, al belelei celei mici, în faţa certurilor încasate de la mama la mine acasă («nu te mai supără aşa pe fată, Lidia« ) – iar apoi, în tainiţa dormitorului lui, dojenitorul blând («ia spune, cu ce ai supărat-o? nu-i frumos...«).

Onkel al castraveţilor muraţi şi al ţigărilor ilicite (ascunse de ştirea Mutzikai şi a medicului) din bucătăria noastră, unde venea să stea la poveşti cu mama despre mine şi câte şi mai câte altele..

Onkel cel cu lentile groase şi coşul pieptului scobit, de parcă Dumnezeu ar fi asezat acolo ditamai sufletul înainte de a i-l monta în motorul pieptului. Onkel cel mândru de fata Lidiei, pe care o lăsa cu dragoste nedisimulată să stea întinsă în poziţia brotac leşinat pe covorul din holul Erikăi, după ostenitoare plimbări prin parc. Care îi lua aprarea când strica din nou capul păpuşii din sufragerie sau dărâma vazele Erikăi.

Onkel cel al cravatelor pe care le studiam împreuna, le alegeam doar eu, şi le purta doar el (cine altul ar fi avut curaj?), ocrotitorul benevolent al conchistelor mele iscoditoare (dar tainice, desigur) prin şifonierul lui cu cămăşile cele de soi, puloverele moi, batistele galante, apa de colonie mirosind a cald şi bine, pipele aromate, curelele solide în culori tomnatice, oglinda de pe interiorul uşii prăfuite fantastic cu pulbere aurie de la mânerele sertarelor, şi câte alte comori mirobolante.

Onkel cel al hârjonelilor cu perne şi gâdilături, care s-a speriat în ziua în care un cap mic şi zburlit s-a lovit înfundat de tăblia patului, răzând apoi liniştit când a ieşit gfulgerător din cameră, nu ca să bocească în baie, ci ca să o anunţe oficial pe tanti Erika că îi pare rău, dar tocmai i-a distrus şi patul.

Onkel cel al celei mai mari şi ruşinoase taine din lume, taina micilor accidente scăpate la şcoala, cu care die Kleine venea spăşită şi cu paşi împleticiţi la Onkel acasă (n-avea curajul să meargă la mama), iar el, zâmbind, o ducea la baie, spală problema şi ruşinea şi îi punea pantalonii la uscat, păstrând secretul între ochelarii lui şi cei ai vinovatei.

Onkel cel al capotului somnului de dupa-amiază, în patul cel mare din camera cu ceas cu cuc (stranie creatură, stârnind sperietură, curiozitate, ciudă, obidă pentru somnul punctat de ticăitul nesuferit şi dinamitat de răcnetele animalului). Ca să meargă la somn, prichineaua abia dusă la şcoală putea fi convinsă doar dacă venea şi Onkel. Doar că uneori pazitorul somnului se făcea dispărut dupa ce adormea fata, iar la trezire în camera erau doar ea şi cucul. Astfel că, într-o zi, o mânuţă a început să se agaţe triumfător de cordonul capotului înainte de a adormi, iar Onkel a rămas prizonier al somnului de după-amiază. Asta până în ziua în care cei doi s-au dus la culcare, dar die Kleine s-a trezit doar cu cordonul capotului în mână. Proprietarul lui se dezbrăcase încetişor de halat şi evadase tiptil.

1990. 10 octombrie.

Imediat dupa Revoluţie, parohul l-a rugat pe Dolly să îi recomande pe cineva dispus să boteze băieţelul unei familii de tineri fără posibilităţi. A acceptat imediat să o facă el. A dus blând, dar vajnic, munca de lămurire cu Erika cea cu picioarele pe pământ (n-aveau bani, abia se întorseseră din concediu din staţiuni) şi l-au botezat.

La scurt timp dupa aceea, în seara zilei de Sf. Dionis, pe 9 octombrie, fini au venit într-o seară la naşi. Dolly i-a lăsat să plece numai după ce i-a adus tatălui din şifonier un morman din cămăşile lui cele mai bune, sub privirile uimit-dezaprobatoare ale Erikăi. În pragul uşii, părinţii copilului au spus că nu ştiu cum să le mulţumească naşilor pentru tot ajutorul. Dolly i-a spus tatălui doar atât : «Ai grijă de soţia mea.«

A doua zi, Dolly a trimis-o pe Erika în oras. Intenţionase să meargă într-o vizită, dar parcă nu o trăgea aţa să plece. Dolly a insista să se ducă, va găsi mâncarea făcută şi totul aranjat, să nu-şi facă griji.

Când s-a întors Erika, a găsit casa inundată în lumina tuturor lămpilor in casă aprinse. Dolly, întins pe pat, abia a mai aburit oglinda. Poate daca ambulanţa venea la timp.. poate dacă Erika nu se lăsa convinsă să meargă în vizită... poate că totuşi toate au un rost.

L-a plâns mult pe Dolly tanti Erika. L-am plâns şi eu, cu toata neîmpăcarea dezorientată a celor 9 ani, de la înălţimea cărora moartea se vedea ca o pedeapsă aspră, care te supără, dar care trebuie să treacă, nu ?...

*

După înmormântare, Erika a tot aflat multă vreme multe lucruri de care nu ştiuse. Au venit copii de la un orfelinat, pe care Dolly îi vizita şi unde mai dădea o mână de ajutor, să îi spună cât de rau le pare dupa domnul Midian. A venit vecina care făcuse închisoare, care mult timp îl jignise şi bârfise fără motiv pe Dolly, despre care el spunea însă că îi înţelege încrâncenarea şi suferinţa. A venit la uşa Erikăi să îi ceară iertare şi să o roage să o ducă la mormântul lui.

Au venit necunoscuţi, oameni de la parohie, preoţi, femei amărâte, vecini, ţiganii de la parter, oameni pe care îi ajutase în felul tăcut şi discret al celui care vede în oameni chipul lui Dumnezeu; oameni cărora le dăduse lecţii de germană şi francezi pe gratis, le reparase maşinile pe gratis, pe care îi întâlnise la magazin şi le dăduse bani ca să completeze ceea ce aveau de plătit, aşteptând returnarea banilor la calendele greceşti.

Acolo unde e, sper că Onkel stă la poveşti cu Lidia, în bucâtăria de vara a unei căsuţe de munte ca cea pe care ea şi-a dorit-o mereu, mică şi rustică, el cu pipa şi cu castravetele murat în faţă, ea cu tocini şi o ulcică de lut cu zeama de varză, privind spre noi uneori cu dragostea imensă a celor nevăzute, şi dă-i şi întinde-te la poveşti... cât îi veşnicia.

Oraşul.

2009-07-06T16:02:00.016+03:00

I-am purtat mult timp o copilăresc de serioasă supărare mamei că a păstrat doar pentru ea privilegiul de a fi bucovineancă, iar pe mine m-a născut aici, în bucureşti. Mă cert cu oraşul ăsta de când am învăţat că strunele mele rezonează la altitudini mai mari de cei +70metri deasupra mării, de la înălţimea cărora polemizez cu el la început şi la sfârşit de zi.

Dumnezeu, “dorul munţilor veşnici”. Oraşul, prăfuind privirile limpezi, transformând zâmbetul în rictus, oraşul în care parcă Dumnezeu vine doar în vizită de lucru.

Eu şi el ne regăsim doar noaptea, ca în orice iubire imposibilă, de care viaţa toujours parchive te leagă cu fiecare zbatere a ta,
care zâmbeşte maliţios şi arogant şi îţi dă ameţitoare fericiri abia atunci când te îndepărtezi de el,
care e în tine chiar şi când nu eşti în el,
ca peretele ce înconjoară urma albită a tabloului pe perete.

Noaptea trecută am simţit oraşul respirând liniştit. Mi s-a aşternut pe braţele amuţite, pe umerii goi de gânduri şi pe paşii scriind mutele poveşti şi mi-a zâmbit pe sub pleoape.

Fuga din el îmi dă senzaţia copleşitoare a plămânilor umpluţi până sus cu aer – şi doar cine ştie mai bine gustul aerului decât cel care uneori se sufocă? Rar mă bucur când revin în el, pentru că în mine creşte ceva care nu are loc în el. Ne acuzăm reciproc de sălbăticire, apoi ne îndrăgostim frenetic prin locuri tăinuite, apoi iar mă sufocă, apoi iar fug şi-l las şi nu mă lasă.

Pământul oraşului e al blănii de iarbă în care mi-am întins corpul-cruce ieri, al locurilor-refugiu, presărate pe o geografie semn-ificativă (pentru cei care le caută), atât de vizibile pentru ochiul nostru frenetic încât nu se mai văd. E pământul de care de o vreme mă leagă cele care sunt acum pământ, dar nu mai aparţin pământului. Pământul de care mă leagă vămuirea vremilor.

Cerul lui e colecţia mea de picturi cu guaşele lui Dumnezeu, ochiul în al cărui plâns mă liniştesc, podeaua lumii pe care, începând de la nivelul turlelor de biserici, păşesc cei care ne regăsesc atunci când noi ne pierdem.

Apa (Dunărea, cum o numesc cu înciudat sarcasm) adoarme încleioşat imediat ce intră în oraş, apa–memorie care, dacă ştii să o priveşti-trezeşti, îţi va povesti despre multele ei vieţi şi lumile cărora le dă viaţă.

Aerul ascuns al sufletului oraşului, cel al aromei de sub arborii dantelaţi, din colţurile pictate ale vechilor biserici şi din jurul stucaturilor, din venele larg deschise ale străzilor, la cinci dimineaţa.

Luminile lui, cel mai limpezi noaptea, desenând un portret invizibil ziua, completând chipul oraşului ca un restaurator care învie o operă dragă, schimonosită de murdărie. Lumina lui - frenetică vara şi onctuoasă toamna, lumina care tatuează pe cer artificii ca nişte basme orientale, lumina care înainte de ploaie transformă imensitatea oraşului într-o intimitate de alcov. Lumina asta mesmerizantă, pe care ochiul meu o vede că se prelinge cu indiferenţă pe clădirile de fier-beton, dar în schimb mângâie cu tandre degete de amant priceput zidurile învechite de timp şi tot de el înnobilate.

Noaptea trecută, când l-am mângâiat cu paşi liniştiţi, oraşul parcă ştia cât de bogat şi liniştit mi-a fost dansul în acea seară, cât de între-noi-doi a fost fiecare din îmbrăţişările prin care am întâlnit Tangoul...

... how should I describe tango, it’s when you realize how difficult it is to find such passion in life

... "How did you choose the Tango?" - "I didn't. The Tango chose me."
(Pablo Veron to Sally Potter)
... you have reached a level where Tango refletcs your spirit
... your descriptions of Tango have shifted from unbounded ethusiasm to you “wouldn’t understand”.

..şi l-am iertat din nou pentru faptul că momentan îl am doar pe el (el şi fuga de el), l-am iertat pentru agitaţia şi sufletul lui îmbâcsit de zgomot-grabă-neîncredere-oboseală-egoism-saturaţie-lasă-mă să te las-toate cele pe care le văd prea puţini din cei care îşi exersează libertatea în lungimea laţului pe care li-l lasă oraşul.

Poţi înţelege limba acestui oraş doar dacă vorbeşti şi o altă limbă decât el. Limba oricărei fericiri. Un oraş ca o Meduză, care trebuie privit printr-un ciob de altceva. Nimeni nu mai stă să îi asculte respiraţia, gândurile, poveştile, chemările, ne auzim doar unii pe alţii şi vacarmul energetic pe care îl creăm. Un oraş căruia îi furăm zi de zi realitatea şi o impregnăm cu scoliozele noastre morale, angoasele, îmbâcsirile, fugile noastre disperate între trecut şi viitor şi înapoi.

Într-o noapte înlunată de iulie, luând fericirea de un braţ şi împăcarea de celălalt, m-am făcut pentru câteva ore parte din sângele oraşului, am alunecat de-a lungul străzilor dormind umed, de-a lungul aerului care acum avea răbdare, chef de joacă şi aromă ...şi apoi am închis uşurel cu cheia somnului starea asta de fericire complice, aceeaşi din privirile noastre care se întâlnesc întâmplător printre cei din jur (dar atât de departe de ei), aparent străine, dar şoptindu-ne unul altuia despre o iubire .."which you wouldn’t understand".

Help. Suntem primii.

2009-07-02T10:28:00.001+03:00

Mulţumesc.

O zi (sau "Cum". "De ce-ul" - altădată)

2009-06-26T14:13:00.006+03:00

O zi în care amestec mierea în cafea cu pixul, rod creionul sugând seva pădurii şi îmi ascult un muşchi lipsit de memorie care răcneşte.

O oră care are în ea un loc, în care are timp să se aşeze un gând fugit de-acasă. A venit spăşit înapoi, luând urma hainelor pe care şi le-a smuls de pe el pe drum, aseara.

O asemănare părelnică, din fuga străzii, care duce la un telefon de după multă vreme, care duce la uimirea că tocmai azi-noapte m-a visat. Şi cine să mai creadă că coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim, când Îi zăreşti mereu zâmbetul iţit ghiduş?

O altă asemănare părelnică, o femeie îndoruită, întruchipată prin dor – fericiţi cei care cred fără să fi văzut.
Sau care cred, chiar dacă au văzut.

O gară care pleacă, în timp ce trenul respiră tihnit si insolent şi mă invită să-i intru în pat. La noapte am să îmi aşez efectele speciale prin cotloane şi o să-i cedez. O noapte de promisiuni de-o noapte, „te duc – te-aduc – te duc – te-aduc”, buze moi pe perna tare şi zvârcoliri liniştite, de-a dura peste linia trenului vieţii.

„ ..doar spre Iad merg trenuri expres. Cele care merg în Rai sunt personaluri rablagite, care se poticnesc prin gări sordide...”

Unui prieten drag, căruia îi aparţine panseul "eu fac pe fericitul şi-mi iese. e singurul domeniu în care pot fi egalul lui Pleşu."

Cu drag

2009-06-19T16:09:00.003+03:00

Bine te-am regasit. A trecut ceva timp peste noi.. si ceva viata.
Am vrut sa ma reintalnesc cu tine intr-o haina noua, si voi face si asta. Doar ca iti eram datornic cu ceva, pentru altcineva.

Lipsa diacriticelor echivaleaza cu lasatul barbii.

Saru-mana..

Am inceput sa-ti scriu de ziua ta. Care de anul acesta va deveni ziua mea, una din zilele in care ma intalnesc cu tine, in care iti multumesc, iti spun ca te iubesc, si ca imi pare rau. O triada pe care ţi-am dăruit-o in mai, de ziua ta. Si mereu de acum incolo, cand ma gandesc la tine, si iti urmaresc imaginea, vorbele, gesturile, pasii. Cat ma tine memoria.. de ce suntem atat de prosti uneori si nu vedem, nu retinem la timp?

Hai sa vorbim.. sa-ti povestec cum beau din bratul de scurgere al ceainicului, sperand copilareste ca vii sa ma certi, si poate incercand instinctiv sa inversez curgerea.

Hai sa-ti spun ca nu mai fac curat decat in stilul tau, ca toate farfuriile si canile lucesc sec. Ca la toate aniversarile tale s-a aprins soarele pe cer ca un bec. Si hai cearta-ma ca din cauza asta am racit de doua ori intr-o luna (plus o bronsita), ca imi amintesc (daca imi amintesc) sa mananc spre miezul noptii, ca intr-adevar am pierdut umbrela aia buna. (cam a patra, recunosc). Si amenda din metrou de la Berlin, si cea din autobuz de aici.. Ma certi, te rog?

Hai sa te cert ca te asezi mereu la juma de metru de masa, de parca ai platit juma de scaun (si la cata mai mana de om esti, te intinzi de-un cot ca sa ajungi la farfurie), ca iti prajesti tocini din cartofi rasi si mananci cu moare, si ai scapat prea multa sare in mancare – plus ca ai ingalbenit bluza aia alba la spalat, si mi-e ciuda de furia mea si de nevinovatia ta, desi stiu ca n-a fost intentionat.. Hai sa te cert ca ma certi cand incerc sa am grija de tine, si apoi recunosti ca, uneori, rar, gaina e bine sa mai asculte de ou.

Hai sa imi tii ligheanul cand bat cozonacul (cu instrumentul meu brevetat, stii tu, ala de piure), sa-mi zici obraznica si magarita si sa ma fugaresti pentru nu stiu ce carpa pe care am aruncat-o (iar eu sa-ti reamintesc ca sunt dispusa sa iti cumpar toate carpele de lux din lume, numa sa scapi de vechiturile alea!). Si sa ma tot intrebi ca Woody daca am mancat (si eu sa raspund, tot ca Woody, ca iar am uitat).

Hai sa-ti spun ca mi s-a spus ca m-am descurcat bine “atunci”.. ca am rezolvat multe, ca am facut fata. Hai sa-ti spun iar ca ai avut dreptate si intr-adevar, in momente grele, ti se da si o anume putere sa le duci, sau oameni care sa-ti netezeasca drumul (daca cumva nu e acelasi lucru). Dupa asta o sa-ti spun totusi cum imi e de fapt. Si totodata de ce ma machiez rar in ultima vreme.

Sa stii ca l-am prins pe Domnul Motofozo fumand pe ascuns in baie, si intr-o noapte i-am sutit tigarile; dimineata mi-a zis ca sunt purcel si daca am fost la el in baie; l-am intrebat ce ii lipseste, ca poate mi s-a lipit ceva involuntar de mana; atunci am ras amandoi si mi-a promis ca nu depaseste 5 pe zi. Si stii ce mi-a mai spus? ”Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Dupa care n-am mai spus amandoi nimic.

Hai sa-ti povestesc de multimea de flori din ziua aia, si multimea de oameni (unii au venit neasteptat, altii au lipsit neasteptat) si de regrete, si cuvinte tacute. Si de soare.

Hai sa-mi spui lucrurile nespuse care duceau la nasterea torturilor alora fantastice, si tartele cu capsuni, si supa de conopida. Si sa-ti spun cum aspir la 12, spal vase la 1 si citesc pe Monica Fermo (da, cea de care mi-ai tot zis, si mi s-a tot falfait) la 1 jumate. Noaptea.
Hai sa ma certi pentru ca patrunjelul l-am luat scump, branza prea sarata si ca mi-a facut lintea gargauni, de cat timp sta in debara. Nu uita la perdaf de ceara varsata repetat pe bufet.. sunt toanta, vorba ta, ce sa fac. Nu mi-ai zis tu toata iarna trecuta “pune-ti ceva pe cap, ca in cap tot n-ai nimic”?.. Dar in schimb, perdea la mine in camera am acum, sa stii.. Iar inainte de Pasti cine crezi ca facea curat in debara (pana m-a intrerupt pana de curent) si stergea tapetul in sufragerie?

Hai sa-ti povestesc despre oamenii si lucrurile pe care le am de la tine (si bantuirile mele prin tara, pe urmele tale), si cat bine ai facut si dupa ce ai plecat. Si ca te-am vazut, senina si bine dispusa, intr-a 42-a noapte. Aratai bine, aratai departe de toata suferinta.

Hai zi-mi tot ce nu mi-ai spus si eu nu am putut intui, despre prostia mea de orbete cu fumuri in cap, si bunatatea ta, mascata prea credibil de atatea ori, involuntar, din cauza “inconvenientului de a avea un trup”; despre infumurarea de a nu asculta, de a nu te gandi ca timpul trece, de a n face ceea ce inca poti.. si despre cat doare “prea”-ul din fata lui “tarziu”. Cearta-ma cand intru in fierbere si imi pierd speranta, aminteste-mi ca deznadejdea e un pacat, si hai sa ma ne-intelegi a miliarda oara cand iti spun ca u-r-a-s-c sa spal vase imediat dupa ce mananc. Si ca tot nu ma impac cu cordoanele. Sa te inflamezi cand spun, la migrena, ca m-a facut mama din materiale second hand.

Hai sa-ti spun ce am facut in ziua aceea.. era sarbatoare, stii? A Maicii Domnului, asa draga tie. Vino sa descarc la tine in poala toata incarcatura asta (trebe insa musai sa fii in pijamaua aia veche, roz, si parul zburlit a gainusa motata, stii tu cum arati cand te trezesti). Am sentimentul ca ..da’ termina-ti o data treaba care te-a ocupat in ultima vreme si hai in bucatarie sa vorbim, sau raspunde la telefon !

Stii ca ti-am citit notitele? Atatea n-am stiut.. de fapt mint - am neglijat sa stiu, sa-mi amintesc, nu m-a interesat, habar n-aveam. Si cartile tale, si caietul cu retete, inceput in ’84.. bine, asta e material pentru o viata intreaga, si multe kilograme de materii prime sacrificate.

Ce iti amintesti din zilele alea?.. Ai iesit cu suparare din casa, ca de ce nu te las in pace pana dimineata. Poate intuiai ca timpul se grabeste. Iti amintesti ca ti-am pupat picioarele acolo, si iti tot spuneam “stai cuminte grasule, o sa fie bine.” Am mintit oare? E mai bine?.. Pentru tine poate da.. Apropo, m-am imprietenit cu tanti Geta, stii? Mama lui Catalin, ati fost in aceeasi camera, el s-a mutat de acolo si s-a trezit. Îi mai duc medicamente si alte cele. Ii tot spun sa faca bine sa se trezeasca si sa ma scoata la o cafea; sper ca ma aude si intelege ca trebuie sa lupte... Daca o da Domnul si m-o scoate intr-o zi in oras, il iau de motz si il duc la Sf. Anton. Asa I-am promis.

Sa-ti zic ce ordine e in cutia cu ate si ace? Şi ce lipsa lucie de habar am, cum anume sa mesteresc cu ele? Sau mai bine ai vedea mutra de Oblio cu care incerc sa-mi amintesc chestiuni ingineresti de genul cum atarn perdeaua simetric sau de unde cumpar ardeii aiai iuti de mananci juma de an din ei?

Hai ca mi-e dor de povesti d-alea vechi, despre refugierea de la Cozmeni cand au venit rusii, si cum a luat-o bunicul pe bunica din fuga calului, lasand laptele pe foc... despre bunatatea mamei tale (de cea a mamei mele nu-ti mai spun...), examenele hazoase de la facultate si porecla “Albinita”, de cat de dulce eram cand eram mica (si ce obraznicatura m-am facut, stiu). Si mi-e dor de aluatul ala pufos, care nu prea-mi placea, al placintei cu mere. De of-ul ca “in casa asta dispar lucrurile, fantastic..” şi ca-s bramburita de nu se poate.

... la schimb o sa-ti amintesc de anii pasiunilor tale pentru vasele de cobalt (inlocuit apoi de frenezia targurilor si talciocurilor, cu blide de lut si tot felul de gaselnite), dorul de Grecia, infricosatoarele fierbatoare de cand lucrai încă la birou (animalele alea de fier, niciodata nu stiai daca ard au ba – decat dupa ce te ardeai), de cata mai carausia ai facut pe la biblioteci pentru mine, de mana falfaitoare de la geam cand plecam de acasa, si de fereastra oarba de acum. Si cate cate cate altele, pe care incerc sa mi le amintesc, si incerc cu puterea unui urlet si cu navala regretului de a nu fi facut mai mult, mai bine, cand inca timpul mai avea rabdare.

Hai sa-ti spun ce nu ti-am putut spune, de fapt sa-ti spun de ce nu ti-am spus. Că am realizat (prea?...) tarziu ca exista o unica, mare, muta problema in viata asta, ce nu are rezolvare. Tot restul are intr-uin fel sau altul solutie – daca e putina “ingaduinta”, cum ziceai tu. Problema asta ne maturizeaza ca nimic altceva.

Hai sa-ti spun ca te iubesc.

Anca Parghel. Fly.

2008-12-05T11:56:00.002+02:00

Vitamină efervescentă, până la sfârşit.

Locul ei de odihnă cel mai potrivit ar fi probabil la Săpânţa, în Cimitirul Vesel.

Fie-i de acum lumină, odihnă şi veselie din cea care nu se stinge.

O lecţie incredibilă. Ascultaţi-o, vă rog.

I.

II.

Mi-a marcat viaţa. Vorba ei… „Mulţumesc.”

Înjurături

2008-12-02T12:38:00.003+02:00

Aky: a-romanticule ce eşti
Piratul: neoromantic, mai degrabă
Aky: vacsoromantic
Aky: mayaşule
Piratul: klingoniano
Aky: ….therabitianule
Piratul: septentrionalo
Aky: axiomaticule
Piratul: megleno-românco
Aky: bavarezule
Aky: valaho-ghiauro-geto-tracule
Piratul: temperat-continentalo
Aky: bifidus-essenţialistule
Piratul: jojoba-ylang-ylango
Aky: aaa, asta e de bine.. a doua e plantă afrodisiacă.. deci nu se pune..
Aky: permanganatule
Piratul: narcotico
Aky: chiparos-aferitisitule
Piratul: sequoia-conifero
Aky: porumbo-tono-devoratorule
Piratul: not fair, asta e atac la persoană
Aky: mi scusi..
Aky: amerindian peremistule
Piratul: papuaşă pecistă
Aky: pârş iredentist
Piratul: afecţiune sterno-cleido-mastoidiană
Aky: you're like a toothpain, cam aşa ceva? :)
Piratul: sort of
Piratul: dar de ce imi ceri să intru în detalii? eu n-am făcut asta
Piratul: deşi m-ai facut ghiaur..

Noaptea. Aceea.

2008-12-01T02:52:00.004+02:00

La distancia no es cuando nos separamos. La distancia es cuando no volvemos. Y algunas veces, la distancia nos acerca a lo que amamos.

Există chimii mai puternice decât timpul şi spaţiul, uitarea şi neputinţa.

Când reîntâlneşti o asemenea chimie, când o re-cunoşti în pulsaţia sângelui, atunci ai vrea să-i şopteşti urlând, râzând-plângând „Verweile doch! Du bist so schön..”.
Să faci legământ etern, să nu te mai lase să pleci. Dar eternitatea se construieşte din clipe care trec, iar rătăcirile intră în definiţia evoluţiei.

Marile chimii, din cele care se dau cu cartelă într-o viaţă, se hrănesc din depărtări care macină şi lucrează pe înăuntru, din fire multe de dureri şi, într-o clipă, un moment – as big as life- de lumină. „Când eşti binedispus? Când eşti îndrăgostit. Sau când tocmai ai răspuns unei întrebări grele” (Pleşu dixit). Uneori e acelaşi lucru. O mână primită lin (chiar dacă e bandajată :) ), o privire liniştitoare, un corp întreg care zâmbeşte, o tăcere care vorbeşte exact ceea ce e esenţial. Cortina trasă peste tot ce am pierdut din ce mi-ai dat, liniştea caldă a tot ceea ce încă nu mi-ai dat.

Când o asemenea alchimie depăşeşte zâmbind anii, răzând nonşalant în faţa distanţelor şi tornadelor sufletului, când ape îţi curg prin viaţă, dar o piatră, aceea, rămâne la hotarul dintre tot ce te amăgeşti că va dura - şi ceea ce ştii (hélas!!) că va rămâne, că te vei întoarce – atunci înseamnă că e o parte din tine, ceva ca plămânii. Atunci nu mai uiţi că va veni cu siguranţă o Noapte, când orice căutare va ancora într-un zâmbet. Depunând armele, savurezi atunci durerea tâmplei izbite de stele, şi înţelegi că a recunoaşte fericirea e o lovitură, dar de altoi.

Ne-am mai întâlnit, ne vom mai îndepărta, vom arde toate punţile, dar ştim că vom reveni, invariabil, cu sufletul rob pe mai multe vieţi.
De fapt, unicul care se amăgeşte că ar putea înceta să te iubească sunt eu. Mulţumesc că ai apărut acum atâta timp, că ai reapărut, acum atât de hoţeşte.
Că m-ai aşteptat, că m-ai ascultat.
Că rămâi.

Votez pour moi

2008-11-28T16:37:00.000+02:00

Realist, substanţial şi serios precum alegerile de amu.

Motivul neachitării facturilor: Varza

2008-11-24T14:55:00.001+02:00

Un mail de ultimă oră. Adevărata criză datorită căreia nu s-au achitat nişte facturi.

"Am banii la mine pentru ambele facturi.. Scuze că n-am apucat să trec să achit, doar că m-a apucat slăbitul şi în weekend am exagerat cu ciorba de varză şi varza călită şi salata de varză şi rezultatul: sunt varză acum. Am facut o enterocolita ceva: vărs, ameţeli, febră – ma dor picioarele de nu mai pot.."

Russian, just that.

2008-11-23T10:03:00.003+02:00

я люблю танцевать sau încă ceva userfrienldy de la Est.

">Windwhisperer, chapeau pentru sugestie.

Dragoste reloaded

2008-11-23T09:57:00.003+02:00

În valoare de câţiva KB. Sau mai puţin, să nu încarce memoria prea tare. Ignară fui şi rămâne-voi faţă de asemenea invitaţii de amor trimise automat pe mail. Parola care-o fi, totuşi?

Armata Roşie

2008-11-18T22:56:00.004+02:00

Flutura-tu-mi-s-a pofta de ceva vechi şi totodată nou, ceva kaki şi ceva roşu, de uscat ochii cei negri şi de îmbătat noaptea în braţele ei

Corul Armatei Roşii.

Panta, dedicaţie.

Now and then

2008-11-18T22:31:00.003+02:00

Acelaşi, dar altul. La fel, dar altfel. Ceea ce contează, poate.

Muza.

(Im)Posibilităţi

2008-11-17T15:08:00.001+02:00

Un teatru deschis doar în serile când plouă.

Lume multă în metrou; la anunţul “staţionează 2 minute” absolut nimeni nu pufneşte nervos.

Buchete de flori care nu se usucă.

Un om care se întoarce ca să mulţumească.

Sticluţa cu parfum de ploaie la munte.

A 25-a oră.

Soarele care apare chiar când ieşi şi zâmbeşti la nori.

Liniştea de după furtună, chiar în mijlocul furtunii.

Cuţitul care lipeşte o tăietura adâncă în carne.

Un coşmar de miez de noapte care se transforma în cel mai frumos vis.

Fluturele care stă pe vârfurile degetelor scoase pe geamul maşinii, la 120 km/h.

Tu, mâine dimineaţă, eu, ieri seară.

Mircea Albulescu şoptind lângă pat versuri de noapte lină.

Înţelepciunea de “după”, dar venită “în timpul”.

Dulceaţă din sâmburi de măr.

Fălci hamsteriene pentru 28 de cireşe simultan.

Ea, permanent.

Răspuns direct şi amical de la Dumnezeu la două întrebări.

(Al treilea răspuns dat direct pentru întrebarea pe care nu ştii cum să I-o pui.)

Telepatia.

Bani. Enorm de mulţi. Doar cât să aline toate suferinţele de care auzi de-a lungul unei zile.

Sfaturile despre viaţă ale celui mai bun jucător de bridge din lume.

Biletul spre India, venit ceva mai devreme.

Un pui de beagle.

Băgăreţe în urechi (căşti) care nu provoacă dureri sau crize de mâncărime.

Un pui vegetarian.

Permisiunea să donez sânge.

(Încă) o minune.

ADEVĂRUL

2008-11-08T23:27:00.001+02:00

Gol goluţ.

Spovedanie

2008-11-07T16:36:00.001+02:00

Cuiva care ştiu că citeşte.

2008-11-04T16:33:00.003+02:00

O datorie de răspuns.

Dacă citeşti, uite ceva ce nu ţi-am spus prea des în ultima vreme. Că exişti e o bucurie. Că eşti pe-aici e o mirare. În zilele când nu eşti, de fapt am plecat eu, să văd pe unde bântui, de obicei. Eşti cam dificil, ai un stil de a asculta care strigă prin tăcere şi un fel de a vorbi pentru care drag mi-ar fi un dicţionar.

Niciodată parcă n-ai timp, parcă eşti pe fugă sau distrat. Ai o manieră de a face lucrurile care deconcertează şi dezamăgeşte orice om normal uneori. Nu ţi-a spus nimeni până acum că oamenii preferă previzibilul, controlabilul şi că eşti cam ilogic? Încă nu m-am hotărât dacă eşti excesiv de haotic sau înnebunitor de planificat.
(Glumesc, ştiu răspunsul şi mă enervează asta, de ani buni.)

Ştiu că ţi s-a mai spus, dar ai un umor cam greu inteligibil pentru un om normal. La fel ca şi stilul tău de a scrie de la cap la coadă pe foile albe (ca şi mine în agenda neagră de altfel, doar că nu am talentul tău), apetenţa pentru maieutică şi plăcerea ghiduşă de a te preface că dormi în timpul unei conversaţii. Habar n-am când dormi şi când eşti atent şi la ce nu am spus încă.

În plus, când jucăm e imposibil de înţeles cum reuşeşti să obligi atât de frecvent la defose sau să promovezi cu o asemenea neaşteptată precizie. Chapeau şi pentru partenerii de joc pe care i-ai prezentat în ultima vreme – la unii nu mie-e foarte limpede cu ce scop. Mais bon, e tipic, aşa faci tu lucrurile şi le explici abia (mult sau foarte mult timp) după. Sau deloc.

Dacă n-ar fi anii mulţi şi.. experienţa, să spunem aşa, care ne despart, ţi-aş spune franc uneori: eşti enervant, cher amie. Mai ales cu zâmbetul ăsta pe care nu ţi l-am văzut vreodată şters de pe faţă (duminică aveai un zâmbet cât o zi de post, fix în mijlocul cimitirului, în ploaia aia de frunze colorate. Nu cred că te-au văzut prea mulţi, totuşi, lumea era prea ocupată. But I did).E parte din trade mark-ul tău, e drept. Thanks for not changing.

Later edit.

Mulţam fain pentru cărţi, acum au ajuns :). Deşi intermediarul a fost altcineva, m-am prins că ideea a venit de la tine. Dacă mi-ar fi Caliope la fel de bună prietenă ca şi lui Verbiaj, ţi-aş mulţumi mai meşteşugit.

(Apropo, Larisa e într-adevăr un copil foarte binecuvântat. Do me a favour: treci pe la ei oricât de des, te rog.)

Singureni

2008-11-04T13:07:00.002+02:00

O fetiţă de nici trei ani ciripind cu o bucurie nedisimulată un foarte politicos „bine aţi venit”. O trupă de copii de diferite vârste, clipocind împrejurul vizitatorului timorat. Propriile prejudecăţi şi primele momente de reticenţă te ruşinează. Dar dispar repede.

Un sat cu nume fals. La Singureni nu locuieşte singurătatea. O îmbrăţişare, o strângere de mână. Inestimabila valoare a firescului. Bucurie, seninătate. Curajul tăcut al neştiutului efort zilnic, pentru ca ei să aibă o viaţă cât mai bună, într-o lume care strigă „au evadat bolnavii!” în urma lor, când ies pe stradă şi îi arată cu degetul pe motiv că infestează aerul.

O comunitate de copii de diferite vârste, bolnavi de HIV. O maladie a spiritului, în fapt, de care suferă mai mult chiar cei care nu suferă de ea.. Copii îngrijiţi de o mână de surori, mulţumită susţinerii financiare a unui italian (care a transformat moartea fetiţei seropozitive, adoptate din România, într-o speranţă de viaţă pentru alţi copii).

Cu rezultate incredibile (unii copii care, în urma îngrijirilor speciale din primii ani de viaţă, au devenit seronegativi; în orice caz, mulţi copii care învaţă gustul neştiut al unei vieţi normale, în care sunt îngrijiţi, învaţă, muncesc, dar mai ales nu sunt singuri).

Cu o recunoştinţă care vibrează între copii şi cei din jur prin undele zâmbetelor.

Cu un firesc al fiecărui moment care te şochează şi te face să te întrebi ce e de fapt normalitatea. Poate e acea alegere de viaţă în care unii decid să facă tot ce e omeneşte posibil mai bine pentru alţii, în ciuda a orice va aduce viitorul.

Dacă treci pe la Singureni, opreşte să saluţi copiii şi surorile de la Centrul Andrea Damato.

P.S.

O imagine care are trei elemente de legătură cu povestea de la Singureni. Omul din spatele poveştii. Nişte copii. Şi un cuvânt, cel de pe punga de apă.

Ea

2008-09-30T00:35:00.000+03:00

Neputinţa însăşi şi puterea cea mare.
Negarea negării.
Sprijin memoriei, iar memoria îi e cârjă.
Matematica nu o ia în calcul***,
Filozofia ar degusta-o doar ca mic dejun.
Sfidarea regulilor
şi regula de la baza a tot ce nu e.
Din nebunia ei lucidă se naşte uneori o lume.
Poate chiar adevărul.

(***Şi totuşi, la Petersburg cândva un matematician a coborât-o în teoria matematică a jocurilor, măsurând cu ea hazardul.)

Cele 7. Noi?

2008-09-23T17:11:00.003+03:00

Încercarea de a plăti o mai veche datorie, şi totodată de a ridica la fileu o minge.

Cele 7 noi păcate. Cele vechi (cu excepţia unui singur context care mă aruncă în cel puţin unul din ele) nu mai prea sunt suficiente pentru a descrie haosul normal în care trăim. Ceea ce ne trage pe fiecare în jos sunt probabil aceleaşi lucruri de când ni s-a adus la cunoştinţă noţiunea de rău şi greşeală – dar pentru subtilitatea şi măiestria din ce în ce mai mari cu care speţa umană găseşte mereu noi forme de exprimare distructivă e nevoie probabil de o abordare mai apgreidid.

În fond, aceleaşi dude.

Aceleaşi egocentrisme care ne animă ca şi acum multe secole – doar cu metode mai subtile.

Aceeaşi rapacitate şi autosuficienţă – doar învelite în mai zâmbitoare diplomaţie. .. dar nu era diplomatul exact acela care îţi spune să te duci la naiba într-un mod care te face să aştepţi cu nerăbdare călătoria?
Ar putea fi multe altele. Cele 7 noi păcate (oare chiar noi? Inventate abia cu o lună înaintea enunţării lor oficiale?) sunt doar o marcare la nivel „oficial” a unor realităţi scăpate de mult de sub control, care vor prolifera probabil în acelaşi ritm constant chiar şi după înfierarea lor oficială.

Dacă nu crezi în autoritatea oficialităţilor sau în sistemul spiritual care le-au denunţat, sau chiar dacă crezi dar principala instanţă morală pe care o urmezi se numeşte Ego – enunţarea acestor aşa-zis noi păcate te va afecta la fel ca şi înainte de anunţarea lor.

Pentru mine e pur şi simplu doar (încă) un semnal de alarmă faţă de societate. În final, cerul înstelat de deasupra mea şi instanţa morală din mine au primul, respectiv (în ordine inversă) ultimul cuvânt. În afară de acestea, nu mi se pare că s-a întâmplat nimic revoltător de nou. Te temi să faci oricare din „vechile” păcate, dacă respecţi valorile aşa-numit creştine. Dacă nu le respecţi, nicio interdicţie sau avertizare a oricărei autorităţi spirituale nu va avea efect.

1. distrugerea mediului înconjurător
Ceva nou în respectul datorat naturii şi omului (toleranţă, vorba cuiva?)

2. experimentele stiinţifice a căror natură morală este discutabilă
3. manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului
4. avortul
Evident, depinde cum definesşte fiecare moralitatea, caracterul bun, kosher, al unei acţiuni, valoarea fiinţei umane în fond.

5. consumul sau traficul de droguri
Stăpânii propriului corp sau creaturi ale Divinului? În funcţie de răspuns optezi să faci ce vrei cu propria persoană, doar îţi eşti singurul stăpân – sau să nu distrugi ceea ce ţi s-a dat de sus.

6. injustiţia socială care duce la sărăcie
Discuţiile despre dreptul la proprietate şi bogăţie, „fiecare face ce vrea”, etc, mi se par futile şi teatrale în acest context. Nu despre asta e vorba. Sau nu aşa înţeleg eu obligaţia morală de a face ceva pentru ca semenul (unul, unii, mai mulţi…) să depăşească pragul de jos al sărăciei.

7. pedofilia
Iarăşi – doar o precizare specifică a unor alte precepte la care majoritatea aderă (naivitate?). Motivul menţionării ca atare printre cele 7 noi condamnabile? Pur şi simplu faptul că umanitatea a reuşit să producă suficient de multe cazuri de acest gen încât asta să devină o problemă socială frecventă.

Da, chiar şi printre prelaţii catolici, mi se va reproşa. Undeniable. Şi printre prelaţii altor religii. Si printre laici. Nu cred în perfecţiunea şi caracterul de fără pată al niciunei grupări umane.

De ce atâta vehemenţă împotriva enunţării unora (câtorva) dintre realizările cu care ne mândrim ca societate evoluată? Bunul simţ şi retrograda frică de Dumnezeu nu le include pe toate, şi pe multe altele neenunţate oficial?

O sursă.

Şi altă abordare.

Respectul

2008-09-23T11:20:00.012+03:00

Dacă mă respecţi o dată, te respect şi eu tot o dată. Dacă nu mă respecţi o dată, eu nu te respect de cinci ori.
(George Becali, “Cugetări”, ediţia a XII-a)

Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.
(L. Tolstoi, “Ana Karenina”)

Din motive personale, mi s-a năzărit o încercare de obiectivare. Celor dragi, celor respectaţi, celor mai puţin respectaţi sau cunoscuţi – o invitaţie.

Pre-P.S. De încălzire.

Zaraza - Respect
Vezi mai multe video din Reclame »

Respectul de sine.
Pentru măsura acestuia e nevoie de un dram de obiectivitate, cât să îţi vezi propriile lacune şi (in)capacităţi.

Respectul de sine umflă supraapreciator, probabil din două argumente:

- fie ştii ce (nu) îţi poate pielea, dar asta e atât de intolerabil şi frustrant încât contraponderezi focusându-te pe alte grandioase calităţi
- fie chiar crezi în propria-ţi majestate, iar atunci eşti sincer faţă de tine însuţi când consideri că ai o groază de motive ca să meriţi o felie consistentă de respect din partea ta şi, ergo, a altora.

Mă respect pentru lucrurile pe care sunt în stare să le fac sau urmez în concordanţă cu valorile după care mă ghidez. Nu am pic de respect pentru propria persoană atunci când realizez o îndepărtare gravă de acestea, mascată sub machiajul autojustificării benevolente. Mă nerespect pentru micile sau marile demagogii, pentru conformismele în care nu cred, pentru diversele incapacităţi faţă de ceea ce mi-am propus.

Respect intenţiile bune, chiar dacă circumstanţele au făcut ca efortul să nu aibă niciun rezultat, respect smerenia şi oamenii care nu se iau în serios în mod extrem, respect iertarea şi prietenia şi încrederea şi seninătatea.

Respectul din partea altora.
Sau lipsa lui.

Are valoare doar cel venit din partea celor valoroşi pentru mine. Am apreciat respectul unui om de o condiţie socială nu foarte ridicată (dar de o admirabilă calitate umană), în schimb respectul (sau manifestarea lui exterioară) unor indivizi superiori din x. puncte de vedere mi-a fost indiferent.
Poate pentru că respectul e unul din puţinele daruri care trebuie câştigate, din partea celor pe care îi apreciezi. Respectul faţă de om ca creaţie divină e doar o cărămidă, e poate singurul respect care se datorează – iar asta nu omului în sine, ci Modelului de deasupra sa.. după care ceea ce urmează (dacă urmează) construieşti singur.

Cred că respectul din obligaţie, căruia te supui cu obedienţă pentru că aşa se face, e de un cu totul alt soi decât cel vecin cu admiraţia, care te face să scoţi pălăria în faţa omului, cel care stă la baza modelelor spirituale, de exemplu. Respect şi realizările pe care nu le-aş putea emula, dar dacă acestea nu mi se par demne de realizat, probaibl că acest gen de respect este cumva tot lipsit de substanţă, ergo un chimval răsunător.

Respectul din obligaţie. La fel de străin de ideea de valoare pe care o recunoşti, în faţa căreia te pleci, precum povestea reală de asta.

Ergo, “Dumneavoastră” poate fi semnul unui maxim şi subtil dispreţ (atunci când e impus tacit doar prin cutuma socială). O persoană în vârstă, doar pentru faptul că i s-au dat de Sus zile multe ca să treacă prin multe, nu are ab initio respectul meu valoric. Respect părul alb doar la nivelul bunului simţ. Valorile pe care le respectă, felul de a trăi fiecare zi – altceva nu.

Dânsa îmi inspiră ceva vecin cu nimicul prin faptul că face filme cu droaie de efecte speciale, pe grămezi de bani şi încasează premii şi adulaţii din aceste motive. O respect însă enorm pentru munca umanitară – pur şi simplu pentru că crede în ideea de umanitate. Dincolo de limita superioară de notorietate şi avere la care ar putea visa un muritor, mă obstinez (naiv, ar spune unii) să cred că altele sunt motivaţiile – şi pentru acestea am cel mai sincer şi smerit respect.

Cei pe care ii respecţi se regăsesc pe scara de valori în care crezi. Probabil Becali e respectabil pentru avere, faptul că „se descurcă” şi îi are pe toţi (?) la degetul mic, Iliescu pentru longevitate politică, Monica Tatoiu pentru afaceri (plus faptul că îl are drept model de viaţă pe acelaşi domn Iliescu). Pentru cei care admiră aceste realizări drept valori. Pentru mine sunt nule, deci nu resimt decât o urmă de respect care probabil e la graniţa cu bunul simţ datorat unuia mai experimentat, nimic mai mult.

Recent mi-a pus cineva problema dacă respect opera unui scriitor (exemplul era Florin Iaru) în condiţiile în care în unele texte face uz şi abuz de termeni (generalmente consideraţi) obsceni. Consider că nu, poţi alege în limbaj ca în multe alte situaţii. Ce ne facem însă cu un Creangă sau Eminescu şi ale lor diatribe şi alegeri lingvistice nedusepelabiserică. Cred că e o chestiune de opţiuni valorice personale, în final.

Funny Friday (For My Technology Freak, D.)

2008-09-18T18:15:00.002+03:00

Când ţi se îmbârligă creierul prea tare, începi să-ţi pui şi singur bigudele la neuroni. Ca mine acum, căutând dude.

Tatăl

2008-09-17T14:05:00.002+03:00

Miercuri.
Toamnă.
Cer înnorat.
Frig gri.

Încă o zi de viaţă.
Încă un anotimp de iubit pe cei iubiţi.
Cer împăturit.
Căldura din îmbrăţişare.

Diferenţe de interpretare. Un instrument de interpretat textul lumii.

Dăruit în mod special celui care ştie ce înseamnă să iubeşti un crocodil.

Leo and me.

2008-09-16T09:53:00.005+03:00

(Ceva scris acum multe luni, al cărei timp s-a copt astăzi. Dacă merge cineva la conertul lui – să lase o urmă de aromă şi pe la poarta ametystiană.)

Splendidă, imprevizibilă şi mereu nouă, încredinţată orbeşte şi zâmbitoare pas cu pas, ca un dans. Ca iubirea.

„Dance Me To The End Of Love“

Îl iubesc cu iraţionalitate şi inconştienţă. Pentru că e un căutător, un om al drumului. O voce ca aroma de migdale amare, o durere care începe să zâmbească.

Fecioară introvertită, amestec de esenţe evreieşti şi vechi influenţe poloneze şi lituaniene, strămutat în anii 60 pe insula grecească a Hydrei. Împrietenit cu drogurile şi Prozacul – de care s-a despărţit. Pentru că îi afecta libidoul.

Călugăr, timp de şase ani, în cadrul ramurii Rinzai a budismului Zen, sub numele de Jikhan („tăcere“).

Idolului tinereţii sale i-a dedicat o piesă pe versurile acestuia, şi numele fiicei sale, Lorca Cohen.

"Take This Waltz" by Cohen & F.G.Lorca.

You worry that I will leave you.
I will not leave you.
Only strangers travel.
Owning everything,
I have nowhere to go.
(L. Cohen)

„I’m Your Man”

„If It Be Your Will”.. rugăciunea de tăcere

After listening to Mozart
we go around
with pianos
strapped to our backs.
(L. Cohen)

„Ain’t No Cure For Love”

If you don't become the ocean,
you'll be seasick
every day.
(L. Cohen)

„Closing Time”

Un articol frumos aici.

Dumnezeu predă la spital

2008-09-15T17:21:00.003+03:00

E una din principalele Lui săli de curs. Dai examen, ţi se predă şi înveţi – toate simultan uneori. La unele întrebări răspunzi cu perplexitate sau gratitudine amuţită, la altele nu există răspuns uman. Timpul devine aur, oamenii nu mai au măşti, şi viaţa se citeşte în altă cheie.

Când „te iubesc” ia forma unui om care e lângă tine când e pur şi simplu greu
- sau când suni, în miez de noapte şi de disperare, câţiva oameni să îi rogi să doneze sânge a doua zi devreme, când ei acceptă, deşi le e frică, deşi au alte treburi şi probleme – există revanşă echitabilă în lumea asta?

Când se derulează live lângă tine scena clasică de film în care doctorul iese după minute bune de aşteptare şi (fără amabilitatea standard din filmele americane) anunţă pe doamna care abia aştepta să intre la soţul ei că (sorry) nu a găsit numărul de telefon în fişă pentru a îi anunţa că pacientul s-a stins aseară – unde cauţi telecomanda ca să muţi repede pe alt film?

Când lângă tine, la câţiva paşi, suferinţa pierde orice grad de comparaţie şi imaginaţie – nu e încă o dovadă a existenţei lui Dumnezeu? Nimic altceva nu explică atâta suferinţă, şi atâta putere.

Când vezi că a sta în picioare, a merge singur la baie sau a mânca şi altceva decât perfuzii devin ditamai hălcile de fericire – cum redefineşti „problemele” şi „nefecirea”?

Între costul exorbitant al unei vorbe bune către pacient (poate de aceea sunt aşa rare uneori) şi medicul care îţi refuză bancnota (pe care acum chiar vrei să o dai, fir-ar, măcar atât atât să poţi face) - „lasă, o să-ţi trebuiască pentru medicamente.”

între noaptea care pare cea mai grea, dormită iepureşte într-o rezervă, şi ziua în care o voce epuizată de 2 luni petrecute la uşa A.T.I. spune că nu îşi poate permite să piardă urma de speranţă (sau să semneze pentru deconectarea de la aparate, aşa cum i s-a sugerat finuţ), că merge mai departe cât i s-o da de Sus

între „am învăţat că pot merge mai departe mult timp după ce am spus că nu mai pot” şi „Doamne, nu-i da omului cât poate duce” (şi rămâi mut faţă de cât pot duce unii oameni)

între „e bine” care înseamnă „momentan am făcut tot ce se putea face” şi orice altă definiţie a situaţiei de „bine”

între câtă mizerie aduce „dezavantajul de a avea un corp” şi câtă indescriptibilă frumuseţe spirituală poate descoperi această mizerie

între realitate şi promisiunea în care începi să crezi orbeşte, pentru că, împotriva oricărei realităţi sau previziuni umane, te agăţi de o rugăciune, încercând să accepţi ceea ce vine de la El. Orice ar fi asta.
(E imposibil să explici în termeni umani unei mame al cărei copil de 6 ani e la A.T.I, sau altora, de ce „aşa a vrut Dumnezeu.” Poţi doar să crezi orbeşte că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre.”)

Dumnezeu ne dă lecţii de umilinţă când intrăm pe poarta spitalului.
În orice postură intri, dar mai ales ca însoţitor/vizitator.
Pentru că eşti conştient şi le vezi pe toate, pentru că ţi se rupe balanţa cântarului de câtă suferinţă întâlneşti, câtă umanitate şi lipsă de umanitate respirând una lângă cealaltă, cât Dumnezeu şi câtă lipsă de El.
Pentru că eşti forţat să pui în faţa oglinzii acea realitate cu toate frustrările şi nemulţumirile tale, migrenele şi enervările cotidiene, şi câte altele.
Pentru că înţelegi cât de parşivi suntem deseori, câte promitem şi rugăm la disperare şi câte uităm după aceea.

Ne ratăm deseori starea de har din uitare.

*

Regret că nu am inaugurat toamna pe Ametyst cu ceva mai spumos sau eclatant. Mi-am promis că o să încerc câte ceva mai departe. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii pe care, dintr-o raţiune ce ne depăşeşte deocamdată, trebuie să le învăţăm.

Am vrut şi să mulţumesc unor oameni. Pentru vorbe şi întrebări, pentru vizite şi efort, pentru sângele donat, pentru benzina şi orele de somn consumate, pentru că m-au suportat, pentru mâinile pe după umeri şi pentru rugăciuni. Pentru toate modalităţile văzute şi nevăzute prin care Dumnezeu se arată uneori prin oameni.

Ciuf, Ori (şi Mihai, donatorul efectiv, mulţam Ciuf :) ), Marmo, Costi, Delia, Irina, Verbiaj… şi toţi ceilalţi.

"Joc"

2008-08-06T21:49:00.003+03:00

De cei cu care împărtăşeşti strune şi acorduri lăuntrice comune te leagă uneori coincidenţe, şi îi regăseşti cine ştie unde, în ce loc, idee, dor, poveste, muzică, telepatie.

Am descoperit o mică dudă, în purul stil al autorului ei. Stilul, şi caracterul cu pricina, subsumate unui cuvânt cu înţeles uitat: frumos.

Verbiaj şi ale lui dude faine.

Reîntâlniri

2008-07-28T09:14:00.000+03:00

Nu există coincidenţe.
Drumurile coincidenţelor m-au dus zilele acestea în nişte locuri despre care voi scrie curând, drumuri din cele pe care ţi le doreşti ani la rând, locuri despre care citeşti întâmplător în diferite părţi, cu care te întâlneşti ca şi cum te-ar chema la ele – şi într-o bună zi întâmplarea te duce acolo.

Din locul acesta se trage un om tare drag mie, maestrul meu de ani mulţi. O Doamnă, şi cărţile ei.

Teoria norilor

Alchimia dorinţei

Marea

Vă provoc.

2008-07-11T14:20:00.002+03:00

Vă provoc să găsiţi numele unei opere artistice (A+B sau B+A) inspirată din realitate, o copleşitoare mostră, relativ recentă, de luptă cu viaţa. Rezolvarea - pe Ametyst, later.

A.
El – poate naşte un uragan într-un alt colţ de lume.
Ea, Doamna, purtându-i numele, citea cândva în fumul de desupra mării.

B.
În ochi de mare,
În marea din ochii ei,
Ca să găseşti comori ascunse
Trebuie să-naintezi în stilul Pike, sau Tuck.
Sau într-un număr: 101A, par example.

A+B
Din închisoarea cea fără de trup, plutirea lui se naşte dintr-un ochi – clipind tăcut. Iar libertatea unuia sfidează neputinţa celuilalt.

Tips: English, Google.

Textologii

2008-07-11T09:24:00.004+03:00

Ce se sugerase ca imprimeuri pentru tricouri, pentru teambuilding. Şi şefu a zis nu. Pune-i-ar cineva sârmă-n nas, dop de plută ars în cafea şi superglue pe chelie.

Pentru cunoscători, dar şi pentru wild guess-eri: “Care credeţi că se potriveau pentru Aky?” (dezlegarea coming soon.)

BOSS = Do right, never remembers! Do wrong, never forgets!
*
Here I am! Now what are your other two wishes?
*
I’m not drinking anymore! THEN AGAIN… I’m not drinking any less!
*
I know what you’re thinking and you should be ashamed of yourself! (asta era iniţial prevăzută pentru Aky).
*
Today the (in)voices told me to clean all the guns…*
Warning! I have an attitude and I know how to use it!
*
Chaos + Panic + Disorder… My work here is done!
*
I’m an Office Manager! NOTHING scares me anymore!
*
I don’t have a license to kill… I have a learner’s permit!
*
I refuse to have a battle of wits with an unarmed person!
*
I’m desperately trying to figure out why kamikaze pilots wore helmets!
*
It’s always the quite ones!
*
Nobody knows what true happiness is until they get married… but then it’s too late!
*
So clever even I don't get me!

I may not be perfect but parts of me are pretty awesome!

I am not ignoring you, I just don’t give a shit!

Please don’t confuse me with someone who gives a shit!

I don’t suffer from insanity. I enjoy every minute of it!

Don’t piss me off! I’m running out of places to hide the bodies!

Available for parties!

I get enough exercise just pushin’ my luck!

Avoid hangovers! Stay drunk!

All men are animals, some just make better pets!

What time does the 10 o’clock meeting start?

Nice girls don’t get the corner office!

I am the only one that speaks your language!

The answer’s “NO!” What’s the question?

World’s GREATEST BOSS!

Simply because nobody disagrees with you doesn't mean you're brilliant! Maybe you're
the BOSS!

I’m not bossy! I just have better ideas!

As long as I have you to blame, I'll never be WRONG!
ME BOSS! YOU NOT!

BOSS = Do right, never remembers! Do wrong, never forgets!

I didn’t say it was your fault! I said I was going to blame it on you!
Stop staring at my chest!

GOT WATER? (white T-shirt is a must…)

The wetter the better!

I haven’t had my coffee yet, don’t make me kill you!

Coffee. Chocolate. Men. Some things are just better rich!

"Dancing". In jurul lumii.

2008-07-10T10:23:00.004+03:00

"Poate fi vorba despre solidaritate într-o lume zbuciumată de conflicte. Poate fi despre bucuria de a trăi şi de a călători. Sau, la fel de bine, poate fi vorba doar despre un bărbat care dansează caraghios."

5 milioane de vizionări în 2 săptămâni.

De ce oare ?

Sursa.

Bonus:

Cheia. Cea de la munte, dar nu numai.

2008-07-09T12:20:00.009+03:00

Un pământ, un cer, un drum între ele, şi o lume întreagă de minuni.

Zilnice.

2008-07-09T09:19:00.001+03:00

Verbiaj, frumos, cinste cui îţi dă inspiraţie să inspiri şi pe alţii.

Din firul zilei.

"Bună ziua, doamna X?"
"Da."
"Poliţia Ilfov vă caută."
"?!?!"
"Avem un accident rutier, petrecut între un turc şi un polonez, şi nu se înţelege neam de neam cu ei, nici ei între ei.. avem nevoie de interpreţi pentru toate părţile."

***

"Ce ziceţi de nebunul ăla?"
"Care nebun?"
"Ăla de pe clădirea voastră."
"?!?!"
"Păi a fost ambulanţă, pompieri, sirene, televiziune jos, în faţa balcoanelor voastre.. a reuşit un beşiv să urce sus pe clădire şi ameninţa că se arunca.. voi unde pisici eraţi?"
"Păi.. a mers aerul condiţionat toata ziua.. ce să mai deschidem geamul.."

***

„Gagici, m-a luat radaru’ azi hihi“
„?!?!.. şi ce te râzi aşa? Cât ţi-a dat“
„Păi ieri a fost a treia şedinţă de şcoală de şoferi.. instructorul vorbea la mobil, eu am făcut o depăşire şi iaca m-am trezit într-a patra, cu 80 la oră pe Splai.“
„Şi poliţaiul...?!“
„Păi că ce s-a întâmplat. Am am zâmbit suav şi i-am zis că mi se pusese un cârcel la picior şi mi s-a blocat pe acceleraţie. L-a buşit râsul şi m-a lăsat să plec, cu recomandarea să am grijă la cârcei pe viitor.“

Vineri sau Dansul

2008-07-04T12:42:00.005+03:00

O muzichie**, un zâmbet printre gene şi o promisiune. Că Venera poate da cea mai frumoasă din zilele ei astăzi.

Ca în fiecare zi de vineri, de altfel.

Împotriva mea însămi, dacă e nevoie, vorba unei mari Doamne, Olga Greceanu, pe care am descoperit-o astăzi.

„Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să îţi dai singur consimţământul.”

"Melgio stasera."
Meglio adesso.

** P.S. The Last Dance al unei milonga este de obicei regala Cumparsita, care se dansează cu partenerul oficial sau dorit.

Un clasic.

Şi o reinterpretare în stil Maurice Bejart.

"Aleargă, spuse ţestoasa"

2008-07-03T17:18:00.002+03:00

"Aleargă, spuse ţestoasa

îndrăzneşte, spuse laşul,
Am revenit, spuse cel care niciodată nu a plecat nicăieri,
Salvează-mă, spuse călăul, ştiu că a fost vina ta, spuse vinovatul.
Nu ţipa, spuse surdul,
Azi e Joi, spuse Marţi,
Iar tu nu îţi parfuma buzele cu vorbe de consolare.
Suspiciosul, fugitivul, cel mai întunecat dintre cei doi,
Ruda săracă a îndoielii,
Cel care niciodată nu se dezbracă dacă nu mă dezbrac şi eu,
Capriciosul, orgoliosul, celălalt, complicele, trădătorul.

Cu tine vorbesc, cu tine, cel care niciodată nu-mi urmezi sfaturile,
ţie îţi urlu, ţie, cel băgat sub pielea mea,
ţie îţi plâng, de cealaltă parte a oglinzii,
ţie, căruia nimic nu datorez,
mai mult decat impulsul care m-a impins aseară să sciru acest cântec.

Nu minţi, spuse mincinosul,
Baftă, spuse piaza rea.
Ocupă-te de sufletul tău, spuse grasul vânzător de carne,
Încearcă-mă, spuse otrava,
Iubeşte-mă aşa cum urăsc amanţii.

„Sufletul are şi el un schelet, iar oasele acestuia sunt amintirile.” (Milorad Pavic, „Dictionarul khazar.”)

2008-07-03T08:54:00.013+03:00

Grecia.. leandrii mei...ce dacă desţeleneam şi noi unu, habibi?!?

Dincoace de lumea dezlănţuită, un alt timp şi spaţiu. Vorba lui Iorga.

Perspectiva găurii.

Grecii pun maimuţe la ferestre.

Iar când nu există maimuţe autohtone, le aducem noi două, din cele care fac flotări la miez de noapte (preferatele mele, de fapt).

Natural vs. Siliconat. No further questions.

Ză balgheriăn uei: nordul în dreapta.

Delta Dunării, Sf. Gheorghe.

De mult pustiu mă înverzisem.

Linişte..

... şi un colţ uitat de cer.

Bulgaria şi Grecia

2008-06-20T12:36:00.005+03:00

Bulgaria.

Ţară UE. Invidiată pentru turiştii pe care au neruşinarea să îi fure prin calitatea serviciilor. Vecină şi pretenă. Îşi manifestă pretenia inclusiv prin faptul că îţi face, ca român, un mare serviciu: stârneşte un dor şocant de propria patrie.

Sofia

Un excelent remediu pentru antibucureştenismul care mă bântuie periodic. De la clădiri până la transportul în comun, tradiţia schimbării benzilor în trafic fără semnalizare, sens sau grijă faţă de ceilalţi, lungile bulevarde pietruite de tipul frânare-unfriendly, multitudinea buticurilor şi magazinelor inexistente, precum şi a rablelor ambulante pe străzi, şi câte alte delicii.
Cu tot respectul, dar poveştile nasoale ce le auziserăm înainte de plecare s-au confirmat.

- marcaje stradale mesmerizante: linia punctată în curbe în zonă de munte, unde ţi-ar trebui niţel instinct sinucigaş ca să te angajezi în depăşiri.

- indicatoare care arată, înainte de intersecţie, 214 km până la destinaţie, la intrarea în intersecţie 207 km, iar la ieşirea din intersecţie 214 km.

- hărţi stradale la care te zgâieşti minute în şir, până realizezi că nu sunt ilogice, ci doar au Nordul plasat în dreapta, unde restul mapamondului pune de regulă Estul.

- zone intens încărcate cu energie negativă din categoriile „'zgura” şi „băgări şi scoateri”, anume în preajma machetelor de maşini de poliţie, plasate ici-acolo în peisajul şoselelor, care funcţionează în două trepte:
1) #”¤%#, E belită, poliţia !! (frână cu scrâşnet)
2) !”#!”&/%¤#%¤#&!(%”¤#¤” !!! E de carton, zgura ei de maşină de poliţie….

Grecia

Numai de bine.

Cu câteva excepţii:

- au neruşinarea de a avea nişte autostrăzi mizerabile. „În comparaţie cu cele nemţeşti”, conform grecilor. Comparând cu orice altceva din viaţa reală, sunt neruşinat de bune-drepte-lungi-bine gândite.

- au nesimţirea de a-ţi aduce meniul comandat, indiferent că e o salată sau o musaca elaborată, în maxim 10 minute – pe ceas, cronometrat, chit că e Atena sau o localitate micuţă unde meniul (inexistent în engleză) îţi e prezentat într-un body language benevolent.

- au candoarea de a te privi sincer-siderat când soliciţi bonul la benzinărie. Sau când cauţi disperat, chiar şi în Paralia Katerini, un magazin unde poţi plăti cu card.
(Paralia = o Mamaia ceva mai răsărită, de evitat dacă virgulă cauţi altceva decât puzderie de români, „ciorbă de burtă ca la mama acasă" + "căutăm vânzătoare” şi „confecţii din piele la preţ de fabrică”).

- îi suspectez că nu înţeleg acelaşi lucru ca şi noi prin conceptul de „kilometru”. Când trece jumătate de oră cu 120 km/h de la indicatorul „Atena 40 km”, începi să te întrebi dacă nu cumva greţili ia Atena şi o tot mută mai încolo, ca să le admiri mai mult timp şoselele.

(P.S. .. treabă de care te convingi definitiv când, în condiţii de presiune teribilă în abdomenul inferior, te încrezi în indicatorul „OMV 1.5 km”, iar după două minute vizualizezi indicatorul nefericirii tale siderate: „OMV 2.5 km”, pentru ca la următoarea intesecţie să nu mai existe asolut nici un indicator care să-ţi lămurească încotro coada lui Hector e benzinăria aia, cu toaleta ei cu tot!!)

Mâncarea

Un vis. Dacă doi moftangii care în ţară mâncau cel mult o masă întreagă pe zi, au ajuns să savureze trei mese zilnice, fiecare cu măcar 1 ½ farfurii pline, fără să pună un gram pe ei, înseamnă că ne-am ratat naţionalitatea culinară.

Gagici

Ososo-nasolensis, în comparaţie cu bunăciunile pe care le văzui deunăzi de-a lungul a trei staţii de metrou autohtone.

Peisaj

Splendizi boscheţi roz de leandru răspândiţi peste tot, chiar şi de-a lungul a zeci de km de autostradă. M-a despărţit doar o mică fărâmă de conştiinţă a şoferului şi habibi-ului meu de desţelenirea unuia.

Atitudine fotbalistică

Discriminatoare. La un restaurant s-a închegat o discuţie despre (what else?!) fotbal. Habibi al meu a spus că ţine cu Steaua, iar eu cu Rapid (neadevărat, dar se cerea puţin spirit de frondă, hellas! prea se împrieteniseră băieţii). Ergo, chelnerul a venit cu o idee genială: „food to Steaua and bill to Rapid”.

Românii de la greţili

În Paralia Katerini – exact genul care mă face să vorbesc în engleză ca să nu se lipească de noi vreun guţăfanatic.

Altundeva – faini. În Salonic o blondă pe motocicletă ne-a bătut în geam la un stop pentru a ne spune că se bucură să vadă români şi a ne întreba dacă ne poate ajuta cu vreo informaţie. Poate şi pentru că văzuse că la noi în maşină unul (una) învârtea harta cu o viteză superioară celei cu care învârtea celălalt volanul.

Festivalul TangoCamp din Eretria, pe insula Evia – splendid. Iar Eretria – recomandabil oricând.

Breaking News.
Valoroase completari în Comments, din partea co-participantului.

Dreptul la replică

2008-06-09T13:05:00.006+03:00

Regulamentul primit de la Dânsul se aprobă în totalitate, fără împotrivire, din partea Dânsei, pe perioada Campionatului European.

Cu următoarele amendamente:

1. A doua zi după terminarea Campionatului European Dânsa capătă puteri selectiv-discreţionare asupra maşinii de spălat, după principiul „ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienţii”. Orice unitate care se solicită a fi spălată (2 ciorapi = 1 unitate, o cămaşă = 3 unităţi) se va achita printr-un gest de delicateţe-romantism-răsfăţ faţă de Dânsa, plătibil în maxim 48 ore de la spălarea unităţilor.
Dacă Dânsul nu învaţă să îşi spele singur unităţile devenite de nepurtat sau nu găseşte prin apropiere o spălătorie, există riscul de a fi invitat să doarmă pe preş.

2. Masa necesară pregătirii psihice a Dânsului pentru meci va fi asigurată în maxim 30 min înaintea începerii meciului. Pentru aceasta, toate ingredientele necesare bucătărisirii trebuie găsite de Dânsa pe masa din bucătărie când revine de la serviciu, pregătite şi aranjate, inclusiv condimentele în dozaj precis.

3. După terminarea CE Dânsa îşi rezervă dreptul de a anunţa brusc/ anula fără preaviz dispoziţiile romantice care o bântuie, iar Dânsul va trebui să se conformeze. În timpul CE, ca semn de acceptare supusă şi recunoscătoare a interdicţiei de a purta „oricărui articol de îmbrăcăminte care ar putea trezi Dânsului porniri sau dorinţe de perpetuare”, Dânsa va realiza toate activităţile domestice prescrise în ţinuta Evei – cu cel mult o pereche de cercei sau o brăţară - dacă Dânsul o permite, desigur.

4. Echipamentul de „2 x N+3 băuturi” se acceptă de către Dânsa pentru Dânsul şi orice invitaţi ai acestuia. Accesul spre baie este însă posibil să fie obstrucţionat iremediabil (pe durata CE) prin introducerea unei yale cu cheie unică (aflată, desigur, la Dânsa). În cazul în care există solicitări, accesul poate fi totuşi permis prin renunţarea de către solicitant la câte 2 beri pentru fiecare accesare.

5. Dânsa va efectua în tăcere ab-so-lu-tă toate treburile domestice sau personale ce i s-au permis a efectua. Cum nu se specifică nimic despre vreo manifestare vizuală, pe lângă preumblarea în costumul Evei prin preajma Dânsului şi a invitaţilor acestuia, Dânsa va putea afişa pe uşa de la sufragerie/living şi de la toaletă inscripţii cu texte de genul: „bere gratis, mici şi chipsuri oricărui instigator la bruierea meciului”, „masaj gratuit oricărui voluntar dispus să renunţe la 30 min din meci”.

6. Berea, whisky-ul şi celelalte băuturi se vor afla lângă fotoliu, conform solicitărilor. Dânşii nu au însă dreptul de a se plânge ulterior de dureri abdominale sau cufureală, datorate în mod cert (dar de nedovedit) plutei arse şi celorlalte prafuri strecurate de Dânsa în sus-menţionatele băuturi. Dânsa este obligată să arate mărinimia de a deschide accesul la toaletă oricărui doritor care va implora mai mult de 5 minute – după cronometrarea acestora, desigur.

7. După terminarea CE se interzice Dânsului a se întâlni cu Dânsa (sau a îi adresa vreun cuvânt, chiar şi în interiorul incintei domestice) fără un buchet de flori, un trandafir sau/şi un cadou. Perioada de restricţie se poate prelungi până la o lună, în cazul în care Dânsa consideră că florile şi darurile nu au fost făcute cu P. (Proprie Iniţiativă)

8. Conversaţiile telefonice nu sunt permise nici din partea Dânsului către Dânsa, pentru solicitarea, de ex, a cheii de la baie (a se vedea regula nr. 4). Dânsa va avea grijă să plece eventual la o vecină şi să uite grijulie telefonul acasă.

9. Atât pe durata CE cât şi o lună după încheierea acestuia sunt interzise pentru Dânsul întrebări de genul: „iubi, ce faci cu cureaua aia în mână şi privirea asta fioroasa?”, „pisi, cumva ai pus trei linguri de sare în plus în mâncare?”, „am voie să ies cu băieţii peste trei weekenduri?”. În plus, se interzice orice privire mai lungă de 2,5 secunde la adresa oricărei reprezentante a sexului frumos, care arată de la decent în sus, pe toată durata CE şi 2 săptămâni după încheierea acestuia. Orice abatere este pasibilă de o pedeapsă discreţionară din partea Dânsei.

10. Dânsa va lua cu siguranţă măsuri pentru informarea şi cooptarea la contraofensivă a tuturor persoanelor feminine accesibile.

… neah : ) Campionat plăcut, băieţi. E mai fun să fii cuminte şi să-ţi iei revanşa altfel, pe muţeşte. Eu voi încerca să îmi exprim eventuala indignare doar print-un număr încă necunoscut de ceva ce place mult Domnului meu.

Macii sunt de vină

2008-06-06T16:58:00.005+03:00

Jumătate de portocală (hispanică) plus jumătate de rodie (grecească) rodesc un zâmbet?

Dar un zâmbet minus o muşcătură, cât dă – cât primeşte şi cât rămâne? Şi restul de la împărţirea iertărilor pe care le-ai dat, la cele pe care le-ai primit, cât face?

Unu şi cu unu fac trei. Acest al treilea e cel mai fragil şi preţios, şi trebuie hrănit cu câte o jumătate din fiecare „unu” iniţial, picătură cu picătură, azi cu o respiraţie, mâine cu o fărâmă de încredere, poimâine noapte cu boabe de soare… până toate adunările şi scăderile dau Unu, şi când, ca să zâmbeşti, ceri frumos, cu împrumut, buza celuilalt.

Lipsa unui gol e un preaplin? Dar golul de ce atârnă greu?

Un cuvânt care vrea să nu mai ne-poată să se spună – e ceva încă necopt sau ceva mustit de copt? Oricum, istoria arată că asta e o afecţiune cronică, intratabilă, dar vindecabilă.

Dacă mă războiesc cu mine, ca să nu mă războiesc cu tine – în caz că ies învingător, merit un pahar cu suc de mere?
Şi dacă vin şi pansez rănile ambilor combatanţi, când e război între tu şi tine – după trei zile de mâncat suc de urdă (pedeapsa pentru înaltă trădare), mă ierţi?

Dacă, atunci când am un puric, te rog să stai cuminte şi te scarpin cu seriozitate şi simţ de răspundere – cam ce viteză pe oră crezi că va avea puricele fugitiv?

Un buchet de maci pe care mi l-am luat în secret din partea ta - se poate număra printre faptele tale bune?

P.S.
O poezie a lui Nichita din 1964..
Modalitatea de interacţiune cu copacul în dendroterapie :D
Ceea ce este mai puternic decât orice pas sau secvenţă, în tango (Ney Melo)..
Antinevralgicul universal... ?

The Embrace

2008-06-06T09:36:00.003+03:00

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

Ţie, cel mai drag din toate rugurile aprinse, piatră peste care au trecut multe pâraie – şi, în curând, trei rotiri complete ale soarelui-, cel mai fidel şi cel mai trădător, una din acele rare întâlniri.

Culori (3) sau războiul sexelor

2008-06-05T16:40:00.002+03:00

Din seria “cărăzimiu stins”?! aşa ceva nu există, pisi!!

Nu vedem aceleaşi culori, nu bântuim prin acelaşi oraş. Bucureşti Colors.

(Şi totuşi.)

Je suis amoureuse

2008-06-03T17:58:00.004+03:00

M-am amorezat.. iremediabil.. după multă vreme fără asemenea pasiuni… greu de ghicit ce ne leagă..

Tovarăşi, nu vă impacientaţi. Amoru-mi e licit.

Şi îl cheamă Theodore :)

P.S.

V+G+R = Killjoy (oftat lăcrimos din rărunchi, privire printre gene)

...
".. are you awake?.. can.. I sleep with you?..:D"

Culori (repriza 2)

2008-06-02T17:08:00.003+03:00

Răspunsurile Deroudului, şi contraofensiva personală.

Maro havan
Patanie: esti negru de meserie si te trezesti dupa o noapte wild, din care iti aduci aminte doar ca soarele a apus, in mod straniu, inspre vest. Langa patul gri zmotocel, ce se afla in jurul tau, gasesti una bucata negresa, relativ rotunda, cu un trabuc maro havan, dolofan, in - gura. Daca inca nu intelegi problemele existentiale la care ar trebui sa cugeti, iti reamintesc faptul ca esti de culoarea maro havan, dragul meu.

Dumneata ai instinct de conservare?.. Întreb aşa, fără motiv.

Roşu tiţian
… sau Tizian, hehe.
Si ca tot veni vorba despre culori denumite dupa marii artisti care le-au dat nastere - sa nu uitam tricourile Negru Salam, cu “de Puta Madre” pe spate. Pardon, pe la spate.

Ba tiŢian, termenul face parte din brandul fufelnic caracteristic codanelor vopsite în astă culoare.

Din seria „..după autori celebri”: cum ai defini culoarea scrisului de pe acest tricou?

Somon
Nu obiectez asupra culorii trendy, intrucat performantele noastre cromatice sunt subiectul disputei. Dar ca peste de lux? Faliment??! T’es naive, voyons… Un peste de lux este jenant de profitabil.

Dacă demoazelă-ta pohteşte de 4 ori pe săptămână să pape, par example, somon gătit după ultimele trenduri în materie..

Roz stins
O bere si de la mine celui care va aduce dovezi irefutabile (sau re-futabile) despre existenta acestei culori. Gentile, pantofii si bijuurile nu se considera dovezi, decat daca li se da foc si se fotografiaza dupa ce sunt stinse, si inainte, pentru a proba 1) ca erau roz si 2) ca acum sunt stinse.

Pregăteşte berea. Baxul.
N.B. Un fost cearşaf alb, mâzgălit la spălat într-o nuanţă de roz indefinibilă, nu se pune ca probă.

Corai
(Un fel de portocaliu mai cochet şi cu bun simţ.)
… decat mine, desigur. Pfff… !! Poi sa-i ceri lu’ Corai asta inghetata si plimbare prin parc data viitoare!
Eu o sa stau acasa, si o sa studiez imperecherea intre portocali (ca mine) si portocale. Da, stiu, sunt un porcocal. Raraito!

În comunism pentru mult mai puţin decât un atentat împotriva autorităţilor se putea face puşcărie. O cură de asimilare a Corai-ului nu ţi-ar strica, bag seamă.
În privinţa portocaliului, cea mai diafană nuanţă e cea a unor kilograme de portocale nu foarte coapte (n.r. tari), aruncate cu aplomb pe un perete alb sau un parbriz imaculat. Nuanţe rafinate au şi aşa-numitele BLOOD oranges.

Cafea cu lapte
Depinde desigur si de destinatie. Daca bunaoara, este “cafea si breakfast aduse la pat, Pisi” nici macar nu se cheama sclavagism, ci dresaj. Poate insa sa fie cafea destinata unei transformari moderniste, pe furis, a unei rochii culoarea ierbii intr-o rochie culoarea zgurii. Ma-sii. C-asa-i in tenis.

Câtă dezinformare.. Dresajul cu lesă lungă se numeşte fericire pământească.
Şi-apoi – un bărbat nu are niciodată atâtea cămăşi pe câte hăinuţe are o doamnă, aşa încât redecorarea tuturor cămăşilor lui cu adieri de ojă, mascara rezistent la apă (găseşti în dicţionar), suc de coacăze, etc, va fi cu siguranţă o dramă cromatică mult mai mare decât în cazul câtorva rochii (din zecile existente), redecorate de o mână criminală.
Şi pentru bluff-ul de la fileu: dovada cum că poţi identifica numita culoare „a ierbii”?..

Grej
(Un beige care a băut bere după vin în seara precedentă.)
O rectificare : acesta este “grej bleah”. Exista si “grej miorlau” - asa este pisica mea - atasez poza drept dovada…

De regulă, dacă te muşcă ceva, probabilitatea cea mai mare e să fi fost ceva de sex feminin. Iar dacă respectiva entitate are de regulă ochii gri-verziu, în momentul dinaintea muşcăturii cromatica se schimbă cu siguranţă în „grej”.

Verde petrol
E… Costello, Costello … Ti facio o propunere pe cari non poi refuzare… Va fa’n (beeeeep). Io am instalatto artileria anti-vrabie. Tutto che vola peste la mia machina (il nuovo Opel Maranello Miocardo Firfirello) si facia materiallo per gli perne, subito.

Va fanciulla..suave fanciulla? Artileria dumitale anti-vrabie te protejează şi de culoarea gălbui-alb murdar a ouălor răsclocite ajunse pur în-tâm-plă-tor pe maşină? O nuanţă şi mai rafinată se obţine prin amestecarea omletei respective cu niţică… da las că te prinzi tu.

Vişină putredă
(Nuanţa cămăşii tale albe (după o tentativă eşuată de albire), în urma proximei frâne intenţionat-bruşte pe care o vei pune din pură plăcere, spre ofuscarea următorului şofer idiot care te-o călca pe bătături. Modalităţile de producere a acestei nuanţe - încă nedezvăluite, dar cu siguranţă multiple.)
(Orice asemănare cu o ameninţare în public este complet intenţionată şi intră sub incidenţa clasicului „ţi-am zis io!. nu m-ai ascultat!..”)

Eh, daca nu e cu sambure…

Evident că fără sâmburi. Aceştia se strâng grijuliu şi se utilizează la fosta puşcă cu aer comprimat (actuala „cu sâmburi”). Rezultatul poate fi o paletă cromatică generoasă de nuanţe violet-vineţii sau maroniu-opalescente, în funcţie de tipul de ţesut sau ţesătură ţintită.

Azuriu
Posibil sa fie corect, insa e de retinut ca eu inca dorm, si sunt fericit, in vis, iar realizarea realitatii crude se face de catre colega (sau colegele) din pat. Admit totusi ca exista posibilitatea ca azuriul din visul meu sa se transforme in final in maro havan …

Recomand perfuzii constante cu somnifer. Da şi când te-oi trezi… :D

Prăzuliu
Sincer, nu mi se pare. Este o culoare neaosa olteneasca. Acuma, la ce nivel de imperialism ati ajuns, (fufelor), imi imaginez ca vi se strepezeste retina sensibila si la sarmaliu, si la black-zaibar, si la jaune-mamaligue. Sta-v-ar lentila de contact pe ochi!!!

Mămăliga proaspăt turnată din greşeală pe mâna „colegului”?

Indigo
E, las’ Marghioalo, ca blondele mele stie ca pentru ele ma incaier cu oricine… Doar sa pupe ele si trece. Ca atare, o sa beau in cinstea ta o sticla de vodca, pe care am ascuns-o in acvariu, numa numa sa pot si eu dormi cilivizat cu tine-n pat far’ sa ma spariu. Hic! ptiu, Sic!

Vodcă, hai? Preşul e în zăpadă, totuşi.

Culoarea fildeşului
(Ceva cam ca culoarea untului, dar totuşi nu alb murdar, şi nici beige pal. Trebuie o schemă.)
Ba nu, nu trebuie. Deschizi gura si te uiti in oglinda. Ala e fildesul. Unele animale sunt vanate pentru el. Zi mersi.

Uitasem două culori. Verzuliu-crocodil şi alb-colţ mârâit de tigroaică.

Banan (Variantă: roz-banan)
… sau mangaierea unui material roz, finut imblanit, cu o banana tanara si viguroasa… de unde si numele “roz-banan”…

Foarte rafinată este şi nuanţa de banan-bătut.

Turcoaz
Nu, chiar imi propusesem sa fac misto de fufa proasta de la Cellini - care s-a uitat la noi, cand ni l-a aratat, ca si cum facea asta doar pentru ca scrie in job description-ul ei, dar nu-si imagina altfel ca am avea finetea (si desigur banii) pentru a aprecia ceva atat de sublim. M-am gandit sa trec in fiecare zi pe acolo, sa cer sa vad colierul si sa intreb politicos cat mai e. “Ah, tot 14.600RON? Da… Ma scuzati, cat inseamna asta in Euro? Dar in Lire Sterline - nu va deranjez nu? - atata doar ca am mai multe conturi in valute si n-as vrea sa intru in vreun depozit de investitie pentru un maruntis de-asta… Dar n-aveti cumva modelul asta si cu turcoaze rosii? Haideti domnisoara, lucrati la Cellini si nu stiti ce-s alea? Din Groenlanda, acolo sunt minele de turcoaze rosii, langa ecuator - foarte rare si scumpe, fiindca e periculos, cum te apleci sa ridici turcoazul, sare crocodilul pitic de Groenlanda si te musca de fund.”

Oricât ai fi de muiere, trebuie să admiţi că dacă barbatu dumitale, oricât de Bill Gates ar fi, ar da o asemenea sumă pe o dudădintr-aceea,e suspectabil fie de implozie a sinapselor, fie de o mega trădare blond-nisipie – doar o culpă enormă poate justifica o asemenea cheltuială dementă.

Culoarea vântului turbat
Varietate cromatică, musai de recunoscut în privirea unei cocoane. Joacă rolul focului de avertisment sau al tocului tras în fluierul piciorului pe sub masă.
… sau culoarea gandului iute, care-ti fluiera una inapoi, tot pe sub masa, de-ti vine sa te trombonesti pe tine si ti se incruciseaza ochii peste nasul inverzit brusc.

Cer scuze. Pesemne stimatul domn nu a avut încă plăcerea de a experimenta o asemenea mostră de picior pe sub masă. Ştiu pe cineva care va fi extrem de încântată şi voluntară în a vă rezolva problema, eficient şi iremediabil.
________________________________________

N. Red. La atacurile subliminale referitor la blondul nisipiu ambasada decide să nu răspundă – verbal.

Culori

2008-06-02T09:34:00.013+03:00

Domnul Deroude a luat viteaz torţa luptei în mână şi decis să rupă tăcerea asupra unui subiect tabu: cromatica, în viziune feminină şi masculină.

Ce Doamnă adevărata nu s-a confruntat vreodată cu incapacitatea bărbaţilor de a vedea lumea în mai mult de "16 culori standard"? Bleu nu e turcoaz şi nici albastru electric, iar despre nuanţele de roşu şi roz s-ar putea scrie biblioteci întregi. Dar ei n-are organ de simţ pentru asemenea fineţuri.

În spiritul aceleiaşi lupte de clasă, mai întâi o citare adnotată a culorilor ridicate la fileu:

"Jaune pipi : culoarea unui pantalon alb langa un catel; 5-10 minute
Gri zmotocel : camasa alba, pat de dimensiuni generoase, partener(a); minim 30 minute

Bancheta din spate, bătaia lanternei cu aromă de amendă de pe cămaşa lui înţepenită în zbor deasupra capului, pot genera acest efect cromatic.

Vert l’herbe de la vache : dupa cum spune si numele, este culoarea pe care o capata turul pantalonilor unei vaci care se aseaza pe iarba (fresh) si se fatzaie razand ca fraiera.
.. şi a pantalonilor fraierului în braţele căruia se aşează toanta ulterior.

Roz pipitz : ultimul racnet; de fapt asa se si recunoaste in natura - se ia o pipitza si se plimba (de zgarda) prin fata vitrinei; la aceasta culoare, racneste entuziasmata (si adesea pentru ultima oara).
Modalitatea ineluctabilă şi ireversibilă de ucidere instant a mai multor bărbaţi simultan.

Rosso Mermelello : se regaseste pe Loganuri tunate cu marca Fellari in fata si Porche in spate.

Mauveige : o cravata mov si o salata de ton cu sos de mustar; 20 minute, plus eforturile ulterioare

Olive (varianta oaie) : un … hehe … fel de negru
„Pisi, dragule, ai făcut-o de măslină, trebuie să vorbim..”.. nu sună rău..

Maimutziu deschis : culoare postmoderna - o rodie malaiatza care pica din pom, vazuta de dedesubt de o maimutza care o priveste bleaga, cu gura deschisa (pentru maimutziu inchis, maimutza inchide gura)
Deci fără atac la persoane!
Complet nelegat de subiect: cele două perechi de pantofi pe care le-am au tocuri de 7.5, respectiv 8 cm, ascuţite şi metalice.

Fugariu “maidanaise” : o culoare saltareata, excelenta pentru conditia fizica, de natura sa provoace rapid arderi de calorii intense

Cenusiu jigarel : culoarea tipica a zapezii albe, imaculate
Culoarea unui tricou (iniţial) gri, pe care în mod intenţionat pasagerul din dreapta a turnat nişte iaurt. Caz real.

Sobolaniu “tu es foutu“ : o culoare specifica de ten
Ten feminin, desigur. Tenul masculin poate ajunge doar la nuanţa spălăcită de pământiu-iubi-ce-faci-cu-fălăleţul-ăla-în-mână?!

Green Mooch : culoare pentru lucruri care se atarna in nas, in Marea Britanie."

Dacă nu poţi con/(în)vinge duşmanul de clasă, zăpăceşte-l. Cu promisiunea de a face cinste cu aspacardinul şi palmele de trezire din leşin, cu smerită parşivenie îndrăznesc să prezint o mică informare şi asupra altor realităţi îndeobşte ignorate.

Maro havan
Culoare sexy, a dolofanului trabuc susţinut alene de buzele unei negrese dodoloaţe, despre care te temi că-ţi va reaminti live celebra păţanie.

Roşu tiţian
Culoarea părului unei cucoane de care şi-a bătut joc un her stailist.

Somon
În ipostaza de peşte de lux sau culoare trendy, deopotrivă semn distinctiv al bărbatului condus de consoartă spre faliment.

Roz stins
Nuanţă belea, fără drept de existenţă din perspectivă masculină. Generează irascibilitate atunci când reclamă musai genţile, pantofii şi bijuurile cele mai golitoare de conturi.
(O bere celui care va aduce dovezi irefutabile despre existenţa unui hominid masculin care să recunoască şi mai ales agreeze această culoare.)

Corai
Un fel de portocaliu mai cochet şi cu bun simţ.

Cafea cu lapte
Culoarea înrobirii. Prima cafea cu lapte adusă la pat marchează începutul sclavagismului şi deschide drumul spre transferul subtil de la „maşina mea” spre „maşina şi conturile noastre, Pisi”.

Grej
Un beige care a băut bere după vin în seara precedentă.

Blond nisipiu
Principala sursă mondială de producere a verdelui acid.

Verde acid
Culoarea ultimei priviri pe care o vede un Ghiţă, după ingerarea ingenuă a plutei arse strecurate subtil în băutură şi înainte de a realiza (în goana disperată spre toaletă) legătura dintre numita privire verde acid şi propria-i infam-nevinovată privire de mai devreme către blondul nisipiu de la masa alăturată.

Verde petrol
Culoarea banilor şi a bunăstării. În fapt a căcărezei de vrabie de pe cămaşa mumos călcată pentru board-ul de la prânz, însemn distinctiv al baftei care va sugera şefului (dacă e un om simţit) să se simtă de-o mărire sau primă.

Vişină putredă
Nuanţa cămăşii tale albe, dragul meu (după o tentativă eşuată de albire), în urma proximei frâne intenţionat-bruşte pe care o vei pune din pură plăcere, spre ofuscarea următorului şofer idiot care te-o călca pe bătături. Modalităţile de producere a acestei nuanţe - încă nedezvăluite, dar cu siguranţă multiple.
(Orice asemănare cu o ameninţare în public este complet intenţionată şi intră sub incidenţa clasicului „ţi-am zis io!.. nu m-ai ascultat!..”)

Azuriu
Nuanţa splendidului cer senin de vară, în timpul visului în care, fericit, găseşti în sfârşit un boschet în plin deşert, spre alinarea ofului tău presant de după trei beri.
Erată: Culoarea există doar în acea parte a visului în care încă nu ai realizat că boschetul uşurării tale e un vis, iar realitatea crudă e patul – moment în care azuriul se transformă în nuanţa bleuăleuşivaidemine.

Prăzuliu
Instrument de strepezire a retinei, culoare pisicoasă şi fufelnică.

Indigo
Dovada clară, carnală şi de neascuns (că e pe ochi) a faptului că ai comis-o cu ceva în seara precedentă şi, după tigaia aterizată în cap, ai mai şi dormit pe preş, „învelit cu fata de la pagina 5”, pentru a cita un clasic în viaţă.

Culoarea fildeşului
Ceva cam ca culoarea untului, dar totuşi nu alb murdar, şi nici beige pal. Trebuie o schemă.

Banan (Variantă: roz-banan)
Culoare păgână, indescifrabilă şi uşor odioasă. În acest caz, până la lămurirea provenienţei adevărate, aprob că este o nuanţă care se poate obţine şi prin mângâierea unui material alb cu o banană trecută de prima tinereţe.

Turcoaz
Culoare normală, recognoscibilă chiar şi de către bărbaţi, todo bien. Mai puţin preţul colierului de turcoaze s-i-m-p-l-e, fără niciun chil de platină pe lângă, jur, în valoare de 146 milioane lei vechi, la Cellini din Mall, 'ca-ţi-aş !!

Culoarea vântului turbat
Varietate cromatică, musai de recunoscut în privirea unei cocoane. Joacă rolul focului de avertisment sau al tocului tras în fluierul piciorului pe sub masă.

Pentru cei cu nervi tari, care vor să înţeleagă mai bine lumea feminină din jurul lor, există un mic-mic compendiu de specialitate.

Rencontres

2008-05-15T09:16:00.003+03:00

O nucă

2008-05-14T15:47:00.004+03:00

Dacă ţi-aş vorbi despre pânze, cuie, lemne şi un năvod,
Ai înţelege povestea valurilor?

Dacă te-aş întreba ce oră e
Ai putea să-mi descrii cadranul care pulsează
şi să-mi dai întâlnire la fiecare al 13-lea fir de argint
care mângâie timpul?

Dacă mi-ar fi dor de soare,
Ai şti să furi miezul de noapte din marea gri-învolburată
Ca să desenezi cu negrul lui un zâmbet pe un colţ de palmă?

Argint lunar în priviri şi nisip în glas să am,
Obraz de fulger şi lumină de gheaţă.
Ar putea fi semnele unei muşcături de lup.
Sau a unei hemografii.
Asta mi-a dezvăluit-o Nichita.
(dupa ce mi-a spus să nu care cumva să am dreptate).

Tu ştiai că poţi naşte o galaxie doar cu privirea-buzele-palmele,
Că dimineaţa e pur şi simplu o noapte care zâmbeşte
Şi că tăcerile zgomotoasele au un fir de mătase ascuns printre falduri?..

Marţi pe după-amiază

2008-05-13T15:31:00.002+03:00

ceva vechi

ceva nou

Marţi

2008-05-13T09:20:00.001+03:00

"A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie."

Cam tot ce tebuie.

Ploaia are o migrenă, de-asta comunică confuz.

2008-05-11T22:34:00.004+03:00

Ploaia care vorbeşte.

Ploaia care tace.

Ploaia care cântă.

P.S. La sugestia nu pentru prima dată înţeleaptă a venerabilului Dede, încă o ploaie nebună şi una de semi-cuminţire.

Spune-mi

2008-05-11T22:02:00.002+03:00

"Mai târziu am aflat etimologia cuvântului maladie. Termenul venea de la mal a dire. Bolnavul este cel căruia îi este greu să spună un anumit lucru. Corpul său îl spune în locul acestuia sub forma unei boli. Era o idee fascinantă, prin care se subînţelegea că, dacă ai reuşi să spui lucrul respectiv, nu ai mai suferi."

Amelie Nothomb, "Biografia foamei"

Duhul de dincolo de zare

2008-05-11T17:43:00.004+03:00

Povestea unor zile şi gânduri.

Focul întăreşte întotdeauna ceea ce nu poate distruge.

Datoria este ceea ce aşteptăm de la alţii.

Omul se preface cel mai mult atunci când vorbeşte cu el însuşi, oferă-i o mască şi îţi va spune adevărul.

Experienţa este numele pe care îl dau toţi greşelilor pe care le fac.

Suntem cu toţii în noroi, dar unii privesc la stele.

Un pesimist este cineva care, atunci când trebuie să aleagă între două rele, le alege pe amândouă.

Fiecare sfânt are un trecut şi fiecare păcătos are un viitor.
Oscar Wilde

Înjuratul este o supapă de siguranţă prin care nervii bărbatului se descarcă sub formă de aburi inofensivi.

Belele altora sunt întotdeauna hazlii.

Mi-ai cerut sfatul şi eu ţi l-am dat. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare - n-are rost să discutăm.

Jerome K. Jerome

Spune adevărul, şi atunci nu va trebui să mai ţii minte nimic.

Conopida nu este nimic altceva decât varză cu studii superioare.
(asta doar pentru că mi-e poftă)
Omul este singurul animal care roşeşte, ori ar fi potrivit să o facă.

Orice generalizare este falsă...inclusiv aceasta.

Buna creştere constă în a ascunde cât de multe gândim despre noi şi cât de puţin ne gândim la celălalt.

Rasa umană are o singură armă cu adevărat eficientă şi aceasta este râsul.

Este nevoie de duşmanul tău şi de prietenul tău, împreună, ca să-ţi zdrobească inima: primul, pentru a te calomnia, al doilea, pentru a veni să ţi-o spună.

Tunetul e foarte impresionant, dar treaba o face trăsnetul.

Mark Twain

?

2008-05-10T16:05:00.004+03:00

Ce caut eu?

Ce cauţi tu?

sau

Ai grijă ce cauţi, că poate găseşti.

„When I am an old woman I shall wear purple, With a red hat that doesn't go and doesn't suit me.”

2008-04-24T14:08:00.004+03:00

Ode to the Red Hat Society

A poet put it very well. She said when she was older,
She wouldn't be so meek and mild. She threatened to get bolder.
She'd put a red hat on her head, and purple on her shoulder.
She'd make her life a warmer place, her golden years much golder.

We read that poem, all of us, and grasp what she is saying.
We do not need to sit and knit, although we all are graying.
We think about what we can do. Our plans we have been laying.
Instead of working all the time, we'll be out somewhere playing.

We take her colors to our hearts, and then we all go shopping,
for purple clothes and hats of red, with giant brims a-flopping.
We're tired of working all the time, and staying home and mopping,
We order pies and chocolate fudge, and rich desserts with topping.

We crown ourselves as duchesses and countesses and queens.
We prove that playing dress-up isn't just for Halloween.
We drape ourselves in jewels, feathers, boas and sateen.
We see ourselves on television and in magazines.

We laugh, we cry, we hug a lot. We keep each other strong.
When one of us goes out for fun, the rest all go along.
We gad about, we lunch and munch, in one big happy throng.
We've found the place where we fit in, the place we all belong.

Închin de pe acum o cupă de hidromel în cinstea Red Hat Society, rugând venerabilele zgubilitice să-mi păstreze locul pentru când voi fi eligibilă.

Le urez încă de astăzi, întrucât mâine amicul Al m-a invitat la un cocktail în cerc restrâns. Ca să nu îl refuz şi să mă cadorisească cu an offer I cannot refuse, l-am anticipat puţin pe Plushenko, rugându-l să ne vedem totuşi astăzi.
(Flo, să trăieşti)

Honey, my dear Ciuf :D, dacă Plushy nu-mi oferă cel puţin aşa ceva în privat..

..mă întorc spăşită la tine..

Salată de ciocolată cu aromă de munte

2008-04-23T16:00:00.003+03:00

„Dimineaţă” în germană e la masculin, „der Morgen”. Ceea ce e completamente fals. Dimineaţa nu poate fi decât la feminin, e parşivă ca o muiere, promite uneori o zi ispăşitoare a zilei de ieri - doară tragi de câteva zile cât pentru o lună, right?* Ca semn de bunăvoinţă faţă de noua zi, şerpeleşti dimineaţă din maşină una din bomboanele de cioco cu mentă pe care i le-ai făcut cadou aseară, cu gândul să îndulceşti ziua ceva mai târziu, right?** Te declari dispus, în forul tău interior, să ierţi magnanim toate dudele care te-au murat în ultimele zile şi pe toţi ciufuţii dimprejur, right again? ***

De regulă când psihicul cochetează cu implozia, secreţia de endorfine e salutară. Ceea ce se rezolvă prin intermediul ciocolatei, sau al unor plăceri carnale. Cel mai bine dacă se combină ambele. Cum ar fi atunci când realizezi, în plină shopping therapy, că ai ceva călduţ în buzunarul din faţă de la blugi. Care se lipeşte languros de piele. Brusc ai revelaţia unde ai băgat dimineaţă bomboana de ciocolată cu mentă, şi în plus că infama căptuşeală blugilor e cusută, aşa încât o disperată retuşate la baie şi zvântare la uscătorul de mâini iese din discuţie.

Mi-e dor de aş evada furtunos în clipa asta spre munte. Aş rezolva la un pârâu problema din buzunar, aş călca cu botinele albe de azi într-o balegă şi mi-aş invada sângele cu un aer liniştit.

Munţii sunt realizarea descendentă a tăcerii, spunea un Maestru drag. Poate de aceea mi-e atât de dor.

(* Wroong.)
(** Wrooong.)
(***Chiar vrei să zic? În plus, ai subestimat potenţa ciufuţilor.)

Magicieni

2008-04-21T18:20:00.012+03:00

Ametystul are un ochi vânăt, de la un şut încasat aseară în plină mutră. Cu o halcă de carne de vacă vegetariană pe ochiu-i nevinovat de negru mititel înjunghiat mişeleşte, în semn de temporară pipă a păcii îl pricopsesc cu ce am încasat eu astăzi.

Dimineaţă lunatică de luni, mârâieli înfundate multilaterale şi o declaraţie de război pe post de bluză. Înnebuniseră toţi lupii. Cereau chestii pe care le aveau deja, chemau pe Aky să vadă diferite documente mai mult decât evidente, Hamiela (îmbrăcată într-o combinaţie de verde-portocaliu care sinceramente îmi face nervii tocăniţă) m-a implorat să vin musai cu ea undeva, că are o ditamai problema necesitând înţeleapta-mi (he?!) consiliere, Moniq was killing me softly dând scroll cu viteza melcului beat pe un document care necesita, evident, indispensabila-mi evaluare.

Tot ce vroia Aky era să ajungă la locul unde şi regele merge singur, ştiut fiind faptul că atunci când bea multă apă (zilnic, adică) nu e bine să te pui în calea ei, întrucât dărâmă uşa şi pe tine sub ea. Mi-am anunţat chiar şi public intenţia, poate totuşi se învârte planeta câteva minute fără mine şi o pot tuli. Nimic. Şeful mă fixa cu privirea, trezindu-mi pe instinctiv pe frunte subtitrarea cu „it wasn’t me, orice ar fi, ai didnt du it, parol!“, tradiţionala oră de masă (depăşită în mod cremenal) era ignorată de toţi, hepihepi joyjoy.

În final reuşesc să o şterg pe hol, sperând să pot da un telefon şi să mă opresc şi la baie. După 5 paşi mă ia Hamiela de o aripă – mă cheamă şefu, şi trebuie să şi răspund la un telefon. Resemnat, pun pe seama karmei proaste şi mă întorc. Uşa biroului se închide mafiotic în urma mea. Loricescu are foc la coadă că-i trebuie musai un anume număr de telefon. Când încep lunatic să-i caut zuzei numărul, sunetul mobilului îmi amână iarăşi fericirea.

„Bună ziua. Aky?“
„Da.“ (resemnat)
„Doamna sau domnişoara Aky?..“
(doar ideea că ar putea fi un client a înfrânat instinctivul şi ciufutul „mereu o Doamnă, ce pppitpalacii lui Hector“)
„Donşoara.“
„Sunt Cristi Hrubaru de la Magic Fm. Eşti în direct, La mulţi ani... colegii ţi-au pregătit o surpriză :)“
(totală, cu câteva zile anticipaţie, când aştetările cele mai fanteziste vizau doar o banală luni liniştită.)

Mă întorc în slow motion, neînţelegând ce vrea nenea de la sufletul meu şi ce parte din oferta standard să-i prezint, şi văd ciorchinele de colegi cântând La mulţi ani după degetul dirijător al Hamielei, iar pe un nenea de la Magic FM cu tortul în braţe, holbându-se blocat când la mutra mea interzisă şi roşie, când la bluza mea cu ţestos decoltat.

Aky mukles e un eveniment. Aky aşezându-se mukles-bujbe pe scaun e ceva klingonian. Colegii cu tortul pe de o parte, Hrubaru în direct pe cealaltă, întrebându-mă de ce mi se zice Plăfărel (priviri ucigaşo-îndrăgostite dinspre Aky către Hamiela) şi ce-am făcut colegilor de am păţit una ca asta..

După povestea cu Ţestosul am crezut că nu se poate mai dihai. Fisele au căzut iar de-a valma.. de ce gesticula Hamiela pe balcon mai devreme (ghidând pe băiatul cu tortul spre intrare), de ce n-a fost chip să se rezolve ceva în birou fără mine (între 12 şi 1 se aştepta telefonul în direct), de ce mi-a gâdilat Hamiela dimineaţă coarda de mater dolores spunându-mi că are nevoie de sfatul meu într-o problemă.. Ulterior am aflat că în campania „Colegul magic“ e pe câştigate, probabil în funcţie de descrierea pe care o face colegul-complice celui surprins. Se sparie gândul ce descriere or fi primit. (Ştiu doar că li s-a povestit că consum polen şi suporţi de pahare, aka biscuiţi de orez expandat.)

Vorba cuiva, dacă îi spuneau Hrubarului şi de alte dude akyene şi mi s-ar fi adresat cu „hauliu, ’ca-ţi-aş norocu’ mercedeso, trăiască-ţi famelia şi franţuzul“, probabil istoria plantaţiei ar fi înregistrat a doua mea cădere cu scaunul.

Chiar şi când nu e completamente bine, e Bine :).

"Love actually"

2008-04-18T16:45:00.002+03:00

Pentru că e vineri, ziua preferată de Aky, şi e primăvară şi există îngeri (din cei nevăzuţi, care netezesc drumurile, sau din cei tereştri, care îţi aduc eclere cu ciucalată şi flori când eşti mocoflit)..

..un adevăr povestit ingenuu de frumos. Şi un film de suflet. Un puzzle de bucăţele de viaţă, reunite în final într-un mare zâmbet. Un film ca o declaraţie de dragoste, din basmele de zi cu zi.

Una din cele mai frumoase declaraţii de iubire (din filme :) )...

O dandana...

Cea mai grea suferinţă...

Şi câteva din muzicile splendide din film.

Eva Cassidy, "Songbird"

The Calling, "Wherever You Will Go"

Maroon 5, "Sweetest Goodbye"

Joni Mitchell, "Both Sides Now"

The Pointer Sisters, "Jump for my love"

Marea, ieri

2008-04-18T13:14:00.004+03:00

Senină, de un albastru-gri-metalizat, cu respiraţia unduindu-se cu ochii închişi pe mângâierile nevăzute ale curenţilor şi muzica lină a brizei, sub un soare de aprilie doar puţin machiat de nori. Aşa am găsit marea ieri. Pescăruşii i-am regăsit mai cufuriţi ca niciodată, şi cu o pică inimaginabilă pe maşina noastră. De-am avea baftă cât nu-spun-ce de pescăruş era pe maşină (singura cu număr de Buc. dintr-un întreg şir), ar rămâne moştenire şi la generaţia următoare.

O terasă cu nume de futilitate de marketing, „Vraja mării”, aspect asemenea, dar o vedere la mare de-i iertai toate păcatele. Aşa cum cândva, Cineva va face poate cu noi. Şi deodată - o piesă surprinzătoare, inserată poate de un Dj înaripat, întru amintirea cuiva care nu mai e şi spre amintirea celor rămaşi, despre ceea ce contează cu adevărat.

Sunt momente în viaţă când pur şi simplu, puternic şi limpede, se face lumină în minte. Inutilitatea unei întregi cohorte de lucruri cronofage, momente întunecate, discuţii, neînţelegeri, rupturi te loveşte în moalele capului. Mi-am amintit de postarea akyeană despre perfecţiune. M-am gândit câtă durere încape în perfecţiunea aceea, şi cât bine poate fi într-o viaţă de om încărcată de suferinţă şi terminată înainte ca asta să se sublimeze. Cu toate astea, cred mult în acel „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele”. Într-o singură săptămână mi-au venit în cale trei declinări umane ale acelui „dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta..”. Dacă avem puterea de a continua şi cu acel „însă…” de după, lumea arată deja altfel.

Există un timp pentru lacrimi şi un timp pentru ştergerea lor şi pentru pasul mai departe, iar ambele au un rost. Există un timp al durerii, şi apoi un timp în care vezi dincolo de ea, şi înţelegi că a merge mai departe nu e o karmă care te împinge de la spate, ci o nouă naştere.

„Dacă plecăm de aici măcar cu o fărâmă mai buni şi mai înţelegători, tot e spre bine.” Cineva a spus-o ieri. Am simţit că una din cele mai valoroase rugăciuni este pentru puterea de a merge pe Drum (oricare ar fi el) cu seninătate. Pavel avea dreptate. „Cele trei care rămân” sunt într-adevăr pietrele din capul unghiului.

Mulţam îngerului, oricare ar fi el, care a aşternut piesa lui Clapton peste suflete, care a dat vremea senină şi însorită ieri şi care a făcut ca toate impedimentele administrative, financiare, omeneşti să se rezolve efectiv ca prin minune şi să se aşeze pacea.

Ceva

2008-04-16T21:03:00.072+03:00

Am un prieten.
Şi am o problemă.
Suntem supăraţi.
De fapt i-aş face jugulara tocăniţă şi ficaţii supă (cineva mi-a zis că ar fi bună.. Doamne feri!!). Şi pentru că am cu ce, îl porcăiesc aici.

De unde atâta virulenţă la un taur semivegetarian? Nu vreau să răspund la asta. E blogul meu, ce pisici. De regulă sunt diplomat, de inspiraţie zen, şi nu aplic lovituri sub centură sub masca sincerităţii prieteneşti. Nu neapărat doar din drag şi argumente de sublimare, ci uneori pur şi simplu pentru că sunt convins că aş avea mâna grea.

Cu prietenul ăsta uneori nu împărtăşesc aceleaşi viziuni, impulsuri, intenţii, motivaţii. Şi nu folosesc Colgate când critic. Cred în valenţele uneori chirurgicale, fără anestezie, când e cazul, ale prieteniei, şi puţini sunt cei pe care să fi practicat chirurgia precum pe acest om. Cred că pe undeva îi place asta. E un om care apreciază sinceritatea bine intenţionată şi bisturiul tăios, dar mânuit de un chirurg grijuliu.

Uneori însă mi se harisează pupilele şi îmi aburesc urechile mele de taur tolerant şi ecumenic. Atunci când acest om, mai mult decât oricare altul, refuză să înţeleagă. De regulă nu-mi place să impun, nici măcar respect. Îi explic liniştit, metodic. Îi aduc argumentele unul câte unul (deşi le ştie bine). Îi reamintesc istoria omenirii în versiune personalizată, cu renumărarea categoriilor de cucuie şi a provenienţelor lor. Când mi se naşte prieteneasca impresie că o ia uşor pe arătură, toate astea au efect. Uneori însă vorbim limbi diferite. Ştim amândoi că am dreptate, dar mi-e imposibil să-l fac să înţeleagă, să simtă altfel. Îmi dă dreptate, stă ca prostul cu capul plecat şi tace, pentru că nu mai are argumente, dar nu-şi poate ascunde furia sau amărăciunea, după caz. Când un prieten ridică ochii neputincios la tine, îţi dă dreptate, dar te întreabă cu voce stinsă cum naiba să facă să simtă altfel - ce bisturiu îţi mai rămâne? Neretoric.

Prietenia, ca şi iubirea, e toleranţă, libertate. Sting, ca şi alţi prieteni ai mei din India, avea enormă dreptate.

Uneori mi-e dor de-o dictatură.

Little Wonders

2008-04-16T13:26:00.002+03:00

Perfecţiunea există. E un drum, şi o zi. Drumul fiecărei zile. Cu toate imperfecţiunile lui. Cu micile ore şi minusculele minuni, dintre care cea mai mare e aceea de a realiza câte binecuvântări te înconjoară. Chiar şi într-o zi cernită.

Coincindenţial am regăsit o piesă dragă. Care mi-a reamintit de o poezie, dar şi de ziua de ieri. Şi de alaltăieri. Şi de dinainte.

Rob Thomas, "Little Wonders"

O completez cu continuarea textului palerian de mai jos, as I lived to tell it.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.

Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu să o arate.

Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.

Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un
prieten,
Oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi
iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine
însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai
nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l
ajuta.

(Citiţi „Convorbirile“ lui Paler cu D. Cristea-Enache, boierilor. Veţi zâmbi mai senin.)

Avem. Doar să nu-l irosim.

2008-04-16T09:48:00.004+03:00

"În viaţă totul ni se înfăţişează în funcţie de viteza cu care ne mişcăm. Ca într-o călătorie cu maşina când privim pe fereastră copacii de pe marginea drumului. Avem nevoie de trăsuri".

Uneori reamintirea unei fărâme de adevăr transformă norii gri în pupile verde-gri-senine.

În contrapondere, ca dar de miercuri, fărâme din ceva binecunoscut. E timp să-l reciteşti, poate.

"Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,

avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate."

Chiar avem.

Şliboviţă la doamna.

2008-04-14T11:01:00.004+03:00

Da. Nu mă doare capul.

Nu mi-am uitat mobilul acasă. Nici nu a reuşit doamna Aky Senior să-l închidă (sper că nu şi să-l blocheze) butonând, la indicaţiile mele disperate, după un număr de dentist din el. Desigur, nu mă doare nicio măsea.

Doamne feri, nu s-a niervat nimeni în mod răcnit pe plantaţie astăzi de cu dimineaţă.

Şi nici nu am fost victimă ingenuă în următoarea conversaţie:

Eu: promite că dacă m-oi îngrăşa sau oi deveni cumva naşpa din pdv estetico-fizic, o să-mi zici din timp ce nu-ţi place. (nu ca amicul X., care îi spune cocoanei sale că s-a îngrăşat şi arată ca o balenă eşuată)

El: oricum, până la balenă eşuată, vei trece cu siguranţă prin diverse stagii - giga-crocodilă, focă imperială, elefantică, rinocereasă, balenuţă, delfină ucigaşă, abia apoi balenă şi în cele din urmă „balenă eşuată”.

Eu: crezi că supravieţuieşti stadiului de delfină ucigaşă?

El: dap. nu ştiu să înot :D

Dacă mă durea şi capul, nu ştiu ce făceam.

Ar prinde bine o şliboviţă.

"The silence in my song"

2008-04-11T11:41:00.006+03:00

Fără cuvinte. Sau nu rostite. Pentru toate cuvintele mute.

Cu puţină inspiraţie din Gândirea Frumoasă - unul din lucrurile portocalii care îmi plac.
Alături de culoarea trandafirilor din ultimele două zile.

Ricardo Arjona, "Quien"

Andre Rieu, "Once upon a time in the West"

Bach, "BWV 1068 - Suite B minor - 02 Air"

John Williams, "Theme from Schindler's List"

Offenbach, "Barcarolle"

Iar pentru singurul pământean care cunoaşte un crocodil cu pene albastre:

O iubire de-a ta..

Puccini, "Gianni Schicchi" - Ana Netrebko

O iubire de-a mea..

Donizetti, "Lucia di Lammermoor" - Bulent Bezduz

Şi ceva comun:

Cohen, "Dance me.."

Acum

2008-04-10T12:49:00.002+03:00

- Ce mai face X.?

- Bine , cu treburi..
...
- A murit ieri.

Două răspunsuri banale. Unul neinteresant. Celălalt tardiv.

Un univers incomensurabil de neputinţă între ele.

Şi parcă o atingere uşoară pe umăr, de reamintire că Acum trăieşti o banală clipă pe care cândva o vei dori cu ardoare să revină, dar va fi trecut, şi nu o vei fi folosit bine.

Măcar dacă durerile ne-ar trezi.

Marile iubiri sunt inexplicabile. (Mariana Montes ş Sebastian Arce)

2008-04-04T18:13:00.007+03:00

Ne-am cunoscut acum doi ani şi jumătate.

O serie de coincidenţe ca o cărare presărată cu firimituri de pâine mi l-au adus în cale, pe cînd îmi culegeam fărâmele de aortă de sub covor. Am vrut să-l folosesc pe post de super-glue morfinic.

Însă m-am îndrăgostit, a devenit drog şi paleativ.

El, cel adulat, mi-a lăsat timp să aleg şi să culeg iubirile, să le las pe unele pe drum, cu altele să merg la braţul lui. Fără gelozie, cu siguranţa unui suflet pereche care ştie că vei reveni, inevitabil, rătăcitor cu rădăcinile smulse, trântind furibund uşa şi apoi revenind însetat, cu sufletul în palmă.

Ne-am despărţit anul trecut vreme de cîteva luni. L-am pedepsit fără drept de apel pentru marile furtuni, l-am acuzat că a fost doar un placebo, o iluzie. Am fugit de el cu un dor dureros. Îndepărtarea de el a fost pentru prieteni un termometru cu mercurul ridicat la maxim.

Vara trecută ne-am reîndrăgostit la Paris. Am respirat cu el zile şi nopţi narcotizante.
Weekendul acesta va readuce freamătul Parisului prin prezenţa a doi maeştri care reamintit că mă leagă de el una din acele mari iubiri cum rar întâlneşti într-o.

În braţele sale nu pot avea măşti şi descopăr eu însămi adevărul despre propria-mi stare. De la prima îmbrăţişare, fără un cuvânt, cu ochii închişi şi sufletul în expansiune. O iubire care reaminteşte sensul abandonului, al liniştii şi încrederii.

Mariana Montes şi Sebastian Arce mi-l vor readuce mâine în aroma sa din Parisul anului trecut. Doi maeştri, tăind respiraţia celor narcotizaţi la fel de simplu pe Gorillaz sau Depeche Mode.

El, cel care a transformat Buenos Aires-ul într-o Mecca pentru cei care îl iubesc. Cel de care m-am îndrăgostit dincolo şi dincoace de multe altele.

Cel indescriptibil, iraţional, ca orice mare iubire.

Clubul Ţăranului Român, măine de la 22:00 şi duminică de la 20:00.
www.gotan.ro

Big Kitty Problem (Pseudo-Leapşă)

2008-04-02T22:15:00.014+03:00

A mean Kitty with a Biting Problem.

A witch doctor pus pe fugă.

O pereche de ochi pisicoşi care invocă inocent-mieunător un resemnat "You're mean, but you're mine".

O mânuşă aruncată ca o fâlfâire de gene înaintea unui asalt (peste ochii verzi ai celui mai Drag Om Enervant).

Totodată o pseudo-leapşă - pentru alţi boieri:

Elemente (persoane, vietăţi, tabieturi, situaţii, etc) care ne fac sinapsele tocăniţă, ne mănâncă ficaţii şi ne grăbesc albirea sau chelirea, dar pe care totuşi le iubim.

(Continuarea unei poveşti întâmplătoare)

Se dedică spre cugetare personală sau publică, în orice modalitate dorită, după dispoziţiune şi onestitate, următorilor:

Verbiaj. După principiul, de el enunţat astăzi, uşor modificat: ".. că ţi-s fină şi trebe să ştiu, eee!"

Trestia. Inflamabilă ca orice damă bine şi cu sânge în instalaţie. O capricoarnă pe stilul meu taurin.

Deroude. Pentru şoarecul de sub dulap şi al său body language.

Yume. Refugiată în calmul mirobolant al lumilor japoneze.

Panta. Incredibil de uşor, şi totodată greu de stresat.

Dede. Pentru că are experienţă în dulcele jug al înrobirii benevole cu acte în regulă.

Florentina. Cu care am împărţit dulcea infidelitate cu Joaquin.

Maria. Pentru că pare prea calmă ca să fie din lumea asta.

Kolo. Cel mai crizant munte de calm.

Paddy. Care m-a crizato-speriat teribil cu muzica de pe blogul dumnealui.

P.S. Se dedică şi demoazelei Loricescu, aka Weasel friend, care tocmai m-a ciocănit precum Woody cum că nu mă mai iubeşte ca-n prima zi pentru că am omis-o de la dedicaţiune. Na, madam - să te prind că nu răspunzi. Îţi pun piuneze pe scaun.

Răspuns la o Mirare

2008-04-01T21:02:00.003+03:00

Yume s-a gândit să mă bucure. Şi a reuşit.

Nu pot lăsa fapta nepedepsită.

Cu acordul proprietarei, o mică prestaţie amatoricească a unei amice comune cu Yume (care te salută prin mine, Visătoareo). Mai puţin show, dar garantat multă bucurie live.

Opt lucruri aleatorii despre mine

2008-04-01T19:36:00.008+03:00

Onor Verbiaj m-a honorat cu o leapşă.

Aştept cu interes răspunsurile celorlalţi care au fost gentilmente loviţi peste nas de aceeaşi mânuşă catifelată a lordului V.

La aceştia aş adăuga cu drag pe mirobolanţii Windwhisperer, Deroude, Paddy şi, absolutamente deloc ostentativ, pe Kolonel.

1. Prefer injecţiile cu penicilină oricărei doze, chiar şi infime, de urdă sau caimac (mă ucid instant).

2. Dorm frecvent cu un delfin numit Alfred, cea mai bună pernă non-umană din câte mi-au trecut prin pat.

3. Am supt în copilărie de la ugerul vacii, şi ştiu să mulg (vaci: la capre sau oi nu am specializare). În special a doua experienţă aş repeta-o oricând cu reală plăcere.

4. Obişnuiesc să mârâi. De alint, ameninţare, (in)satisfacţie, poftă, drag, şantaj sentimental - paleta e largă. Încă nu m-am obişnuit cu mirarea asistenţei, însă.

5. Mi-aş dori ca anumite persoane să poată practica un sport tare drag mie, pentru care personal am talent nativ: a uita orice ranchiună şi a da mâna cu seninătate.

6. Mi-e dor de-mi freamătă nările de sălbăticia unei păduri de munte, de un pui zbanghiu de beagle în braţele mele şi de un braţ plin cu flori de primăvară.

7. Vreau să fiu miliardar, ca să-mi pot permite toate darurile pe care îmi doresc să le pot face dragilor mei.

8. Cânt. În baie, pe stradă, când aştept să răspundă cineva la telefon (ştiu, periculos obicei), când spăl vase sau aştept metroul. De la rock la operă şi lăutăreşti. Calitatea artistică e irelevantă. Intenţia contează. Doar am crescut un puşti (cel de sub mine, de la 4, care mă aude zlnic prin geamul de la baie) cu muzicile mele.

Teama

2008-03-27T21:27:00.016+02:00

Alma:

Toate sunt posibile şi nimic nu este imposibil. Sufletul nu ştie când va zâmbi şi când va plânge, iar asta mi-e foc şi gheaţă în vene. Teama îmi amorţeşte pe nesimţite trupul cu privirea-i hipnotică, cu atât mai puternic cu cât mă zbat să îi scap. Teama.. dragoste şi luptă, abandon şi încrâncenare – Phobos cel născut din Ares şi Afrodita. Cel care răscoleşte, împotriva firii, curgerea lină a Timpului şi crispează sufletul în faţa unui haos de imagini, cuvinte, fioruri, fulgere de lumină şi umbră.

Să-ţi amintesc?..
Teama acelei dimineţi când ai ieşit urlând de durere, în straiele de noapte, către ceea ce o clipă de neatenţie şi un accident au lăsat în urmă, lângă drum.
Teama de tine însuţi, aprig, furtunos, din pricina unei dureri neostoite.
Teama că din răsadul tău de lumină va creşte o furtună, şi nu vei avea puteri şi ştiinţe farmazonice să o opreşti, iar toată seva ta, pusă la rădăcina răsadului, se va pierde în pământ uscat.

Teama că nu vei avea timp să iubeşti până dincolo de limitele tale, că puterile-ţi titanice vor îngenunchia neputincioase în faţa bacantelor care poate se vor năpusti într-o Noapte asupra fiinţei iubite.. teama de prea-umanul care adesea îngenunchiază Divinul din noi.
O ştii, dragul meu, cu secole în urmă mi-ai numărat temerile ca boabele unui şirag pe care mi l-ai smuls de la gât.

Are multe chipuri, dar e în fapt aceeaşi. Teama de durere. Fugi orb şi surd peste lumi şi planete,
sau te transformi în furtună şi noapte crudă, cu ochi sticlind aprig şi distrugător..
te fereci în tăcerea care împietreşte sufletul,
sau explodezi histrionic în frenezia unei mulţimi îmbătate..
– aceeaşi rădăcină te hrăneşte, şi amar îi e rodul.

Mă tem de mine, Atma dragul meu, mai mult decât de altele. Mă tem de ceea ce nu aş putea cuprinde în îmbrăţişarea mea infinit de largă şi răbdătoare, de săgeata pe care o văd zburând dar nu o pot opri.

Atma:

Toate sunt posibile – dar mai ales toate sunt în mâna Domnului. Nu uita asta. Doar în cel care a cunoscut abisul a crescut, ca un copac în mijlocul câmpiei, dorinţa şi puterea de a înfrânge Teama. Şi doar acela a înţeles că, în abis de teamă, Domnul îi şade alături.

Teama e jug, iar fiecare zbatere îi strânge laţul, Alma. Când vezi săgeata sclipind în razele dimineţii (când fiinţa îţi e mai molcomă şi zâmbitoare, atunci loveşte neîncrederea mai tare), goneşte-l pe Ares şi slujeşte Afroditei. Luminează-ţi chipul cu un zâmbet, relaxează muşchii încordaţi şi trimite îngerului tău o şoaptă de încredere. Abandonează-te liniştii, iar săbiile vor trece prin tine, însă tu vei trăi, şi fiecare crestătură te va întări.

Când te-ai temut de durere, ţi-ai ferecat sufletul după şapte uşi şi şapte ferestre pentru a nu-l atinge nicio săgeată. Dar l-ai lăsat şi fără aerul dulce al soarelui şi lumina catifelată a lui Eos. Te-am ajutat să îl laşi să respire liber, puternic dar înveşmântat doar cu o cămaşă albă.

Nu ţi-am arătat oare, când te-am purtat în braţele mele pese tot ţinutul pe care l-ai străbătut cu pasul, că durerea, dezamăgirea, sunt parte din trecutul şi din viitorul tău? Ai plâns amar atunci. Te-am aşteptat zâmbind, până ai înţeles să te desprinzi de spectrul ei, să o transformi din piatră de poticnire într-un oarecare pietroi din splendidul peisaj din faţa ochilor tăi. În ziua aceea te-am născut.

Îţi aminteşti? Primul cuvânt al Îngerului aşezat pe bolovanul răsturnat a fost: „Nu vă temeţi.” Nu le-a promis femeilor că nu vor mai simţi durerea în carne sau suflet vreodată. Le-a insuflat însă linişte şi încredere. Şi dragostea pentru clipa Aceasta, singura vie.

Eu nu mă tem, Alma. Zâmbesc liniştit şi mă încred în El. Iar când o săgeată îmi şuieră ameninţător lângă ureche, îmi amintesc că nimic nu mă poate dărâma – decât cu acordul meu tacit şi involuntar, iar asta o ştii preabine. Omul din mine e vulnerabil, dar îngerul din mine îi aşează mâna liniştitoare pe umărul stâng.

Alma:

Tăcerea şi teama femeii ascund universuri abisale, Atma, tu nu poţi şti asta. În carnea ei palpită tot sângele şi sufletul fiinţelor iubite, dar înzecit atunci când nu ştie farmakonul potrivit.

„Orice femeie poate să plângă fără lacrimi şi cele mai multe femei pot să vindece când pun mâna. Depinde de rană. Ea este femeie, şi asta e oricum o ghicitoare destul de grea.”

Durerea e o moarte, iar femeia e un mic zeu pământean al vieţii.

„Frica ademeneşte somnul la cei mici”, mi s-a spus. Sunt femeie, şi sunt atât de mică, iar teama îmi poate răzvrăti venele, Atma, pe când eu vreau să dorm liniştită.

Atma:

Teama e condamnare, război de sinucigaş.
Teama, lipsa de încredere a lui Orfeu că preaiubita-i nu îl va urma.
Teama care transformă ramura căzută pe drum în şarpe şi te orbeşte faţă de podoaba-i de flori. Iar tu iubeşti atât de mult ramurile înflorite primăvăratic. Iar acum e timpul pentru Sakura, frumoasa mea. Sărbătoarea Cireşilor în floare.

Durerea e alchimie. Iar teama e un monstru demult îmblânzit, Doamna mea. Aminteşte-ţi, doar i-ai tăiat coada, drept trofeu, înţepând-o şugubăţ cu acul tău de păr.

Cel care te-a minţit spunându-ţi că teama adoarme fiinţele mici nu şi-a dozat foarte fin farmakonul. Îl voi căuta de-a latul împărăţiei, în insulele de lumină din miezul Nopţii albastre, aromind a portocale şi flori de cireş, iar sub tăişul sabiei mele va depune un sărut pe fruntea ta, recunoscând (din Proprie iniţiativă, desigur) că-ţi va veghea somnul cu cele mai frumoase şi adevărate poveşti.

Ai întâlnit teama astăzi, Doamnă mică?

Alma:

Nu. Astăzi nu. Poate doar teama de mine. În alte zile i-am mai întâlnit spectrul, şi ştiu că va mai apărea, cât timp fi-voi femeie.

Însă am trei arme împotriva ei. Cele trei pietre care susţin universul, dintre care una este piatra din capul unghiului, cea de temelie.

Cea al cărei nume începe cu aceeaşi literă precum unul din numele preaiubitului meu PaDişah.

Înflorind

2008-03-24T20:56:00.006+02:00

M-am îndrăgostit. Din nou. De copacii cu minuni alb-rozalii înflorite pe ramuri, aromind adânc până la inimă, până la pânza freatică de zâmbet-de-fericire, ridicându-mi colţurile buzelor precum rufele la uscat în bătaia soarelui.

Mi-au dat şi mie bobocii, au pocnit cu sunet de sevă curgând vesel ca un râs de fată îndrăgostită înspre soare. Am întins rămurele şi muguri verzi înspre Soare întru îmbrăţişare, recunoscător pentru faptul de a fi fost făcut şah mat.

Brusc şi lin, dezarmant şi compleşitor, recunoscător pentru înfrângere.

Iar asta în timp ce privream astăzi doi oameni. Care se iubesc. Şedeam lângă ei, privindu-i de-aproape cu tot dragul dintre coaste, învăluindu-i cu rugă de lumină, şi deodată l-am văzut. În timp ce o privea, ca pe cea mai frumoasă dimineaţă a lumilor. Nu poţi, îi spunea el, să înţelegi cât de mult iubeşti pe cineva până în clipa în care vezi omul drag în suferinţă şi realizezi că ai da orice din tine ca să îl faci bine.

Mi-au crescut instantaneu boboci în vârfurile urechilor şi pe nas.

"Noaptea va fi luminată ca ziua"

2008-03-23T04:36:00.002+02:00

Slava Domnului, am oameni frumoşi împrejur.

Unul din ei este Trestia. Pe care într-o lină noapte de lumină (a Învierii) am surprins-o cu un mare adevăr.

Oamenii frumoşi sunt lumânări în întuneric. Rămâne să şi deschizi ochii.

Aky şah mat

2008-03-20T16:39:00.001+02:00

Uneori viaţa e pur şi simplu zâmbitoare, mai ales când Dumnezeu îşi râde ghiduş de tine şi te face şah mat prin intermediul celor din jur.

După câteva zile de poveste, după o seară când am stat la aceeaşi masă cu câţiva oameni tare faini şi dragi (Y, V, P, D – mulţumesc..), astăzi păţii una cam chiar nepăţită de Aky. Eu, Zuzul şef, încoronat de mai multe cercuri drept cel-dus-cu pluta, mi sţa revelat cu mare plăcere că orice naş îşi găseşte naşul. Iar asta vine după o perioadă în care aproape zi de zi am fost nevoită să depun armele în faţa multiplelor surprize şi să spun „Doamne, mulţam că mi-ai zăpăcit toate aşteptările”. Prietenii ştiu de ce.

Aşadar.

Acum vreo 2-3 luni, după ce Aky a scris, cu grijă maternală, pe forumul de la testoase.com despre cum şi-a vindecat ţestosul, întru folosul altor părinţi ţestoşeşti îngrijoraţi, mă apelează pe mess un anume Ţestosul. Extrem de politicos, temător să nu deranjeze, rugându-mă să iert intuziunea, că mi-a luat Id-ul de pe forum şi are şi el un ţestos bolnăvior, tot de conjunctivită, rugându-mă să-i dau ceva informaţii. Din vorbă în vorbă, eu având experienţa grijilor cu Zgubi al meu, i-am dat toate informaţiile despre cabinetul unde l-am tratat pe al meu (aproape de biroul meu, la Unirea), medicamente, îngrijire, nevoie de partener, etc.

Din una în alta mi-a scris că lucrează în consultanţă de afaceri, a stat mult timp în Spania (ţara unde am o parte de suflet), că e tată de ţestos de doi ani, cum l-a îngrijit brotacul în Spania.. Ce mai, omul foarte politicos, temător să nu fie înţeles greşit, mulţumind mereu de informaţiile „de specialitate”. O prezenţă agreabilă, incredibil de galantă, foarte speriat de soarta brotacului, şi m-am bucurat mult că (speram eu) am putut ajuta pe cineva să-şi vindece animăluţul – eu, Mama Dolores a animăluţelor (şi nu numai, după cum ar spune un personaj comunist pe care parcă-l şi văd zâmbind).

În toată perioada asta mai povestesc colegilor de consultanţa ţestoşească pe care o ofer de câteva luni, paletez apropo-urile inevitabile. (numele de scenă ale lui Aky se numără şi „părinte de ţestoşi”, iar telenovela Suferinţelor Tânărului Zgubi a fost urmărită îndeaproape de toată suflarea de pe plantaţie.)

De ceva vreme nu a mai intrat pe mess Ţestosul, până ieri. Spunea că vrea să meargă la doctoriţele care i-au vindecat brotacul, să le ducă o floare în semn de mulţumire, şi dacă tot e aproape biroul meu s-ar bucura să-mi mulţumească şi mie cu o floare – dacă nu deranjează, dacă nu e înţeles greşit, dacă am timp să cobor două minute, etc Zic, în gândul meu – frate da de unde a răsărit ăsta? În afară de D., aka Val, nu ştiu să fi cunoscut alt asemenea galant, individul ăsta era prea out of this world.

Ieri am fost cu multă treabă şi n-am putut ieşi deloc, azi cam la fel, dar dacă omul şi-a programat mersul la doctoriţe în funcţie de programul meu.. Zic, ok, hai să cobor până jos, să se simtă omul împăcat. Anunţ corul gaiţelor curioase de la birou cum că mă duc să iau nişte flori de la Ţestosul şi revin la treabă. Mă aşteptam să fie lumea moţ la balcon, de-asta nici nu m-am uitat în sus, doar n-aveam nimic de ascuns.

Cobor la ieşirea de metrou. În lift mă pieptăn puţin, că arătam a maimuţă zburlită, aranjez tricoul să arăt totuşi a fiinţă umană femenină.. Nici nu-mi iau haina, doar nu stăteam mai mult de 2 minute, şi văzând că nu e nici un berbant cu flori acolo, mă zgâiesc zgribulită la vitrina Neoset. Moment în care îmi sare o colegă în spate, cu un zâmbet Colgate-toţi-dinţii şi ditamai buchetul de flori. Aky blocat total, nu înţelegeam ce caută acolo. Fisele încep să pice de-a valma unele peste altele, fac legătura cu ieşirea ei precipitată din birou de mai devreme. Mă întorc în extra-slow motion, spre balconul biroului nostru şi îmi dau lacrimile de râs când văd ditamai ciorchinele de colegi făcându-mi veseli cu mâna…Aky, maestrul identităţilor alternative, cameleonicul, prezenţa androginică ascunsă sub multiple chipuri pe blogurile patriei, reinventându-se zi de zi (însuşi numele de „Aky” s-a născut dintr-o asemenea istorie), deţinătorul titlului absolut (până acum) de Zuzu… a constatat cu stupoare, apoi cu mare bucurie, că i-au tras-o ca la Verdun.

Timp de 2 luni două zăbăuce de colege şi-au stors creierii pentru a face personajul Ţestosul cât mai credibil. Evident că am sărit imediat la arhiva de mess, să văd ce pitpalacii lui Hector am povestit cu individul. Mi-au confirmat că am fost extrem de cuminte, politicoasa şi că nu uşor mi-am înfrânt reticenţa faţă de abordarea de către un necunoscut.

Când am urcat în birou m-au aşteptat cu aplauze şi lacrimi de râs. Moment în care intră şi şeful în birou, fiind pus urgent la curent cu evenimentele şi explodând în acelaşi râs molipsitor.

S-au temut să nu mă fi supărat.. Cum poţi să te superi când constaţi că oamenii chiar s-au străduit timp de câteva luni, mustăcind strategii, hotărând să încheie telenovela cu un buchet de flori tocmai într-o zi când m-au văzut cu stres… Şi când vezi câtă bună dispoziţie ai provocat fără să vrei.

Toată cohorta identităţilor alternative akyene cugetă acum şi mai adânc la vorba cu „never say never.”

Gând fugar, Neîntâmplător

2008-03-18T17:38:00.004+02:00

Cândva, într-o altă viaţă, ceva mi-era greu de purtat, îmi încovoia umerii. O banală conversaţie pe mess. De care mi-am amintit acum. Întâmplător.

Aky: Mă apasă asta… Off…..
El: E simplu :). On.

Distanţa dintre Off şi On e uneori atât de mică, şi e atât de aproape.

aKy. With "K" from Kitty

2008-03-18T12:16:00.002+02:00

Orice asemănare cu persoane reale este complet întâmplătoare, dar absolut intenţionată şi nimerită.

Taurul

2008-03-17T22:08:00.003+02:00

Dintr-o descriere concepută de porcii de imperalişti trădători de neam şi ţară, denigratori ai femeilor-taur-făr-de-vină.

Tot ce e după "Dar.." a fost scris de cineva ce nu cunoaşte nobilul şi calinul suflet taurin.

Femeia Taur

Mama răniţilor in pijămăluţă neagră. Loială, curajoasă şi puternică.
Caută securitate şi un partener pe care să se bazeze. Banii nu sunt
necesari dacă are o casă bună şi lucrurile necesare asigurate.

Dar...

E o mână de fier în mânuşă de caştifea. Tare ca oţelul, indiferent ce
încearcă să te convingă pe tine sau pe ea însăşi.

E întotdeauna victima. Tu eşti un ticălos doar pentru ca stai cu ea.

E la fel de violentă şi înfiorătoare la nervi ca şi masculul din
zodie. Aşteaptă-te ca orice obiect să fie aruncat înspre tine, chiar
şi cuţitele de bucătărie.

Mâncare = linişte şi plăcere. Aşteaptă-te să se îngraşe pentru că
mănâncă tot timpul. Trebuie să câştigi şi pentru ea, o merită doar pentru că te suportă.

O să înceapă certuri în familie doar de amuzament. E la fel de emotivă
ca un sergent de instrucţie. Dă edicte şi face planuri pentru viaţa
tuturor şi se aşteaptă la supunere oarbă.

Să te cerţi sau să discuţi cu ea raţional este inutil. Are întotdeauna
dreptate.

Este maniaco-depresivă. În plus, e în stare să îţi cheltuiască banii şi să îi păstreze pe ai ei într-un cont pe care nu o să îl vezi vreodată.

O martiră. Nimic nu e vreodată vina ei. E din cauza societăţii, a
copiilor, a vecinilor sau a ta.

Este o supravieţuitoare şi o să se răzbune într-un fel sau altul. E
judecătorul şi juriul celor care au fraierit-o măcar un pic iar
sentinţa o să atârne deasupra capului lor tot restul vieţii. Ai
întârziat la cină o dată? Aşteaptă-te să îţi fie adus aminte pe patul
de moarte.

Vrei să scapi de ea? Fă-o într-un fel discret, ca să previi sechele
fizice permanente (ale tale). Îţi dă ea papucii? Nu te aştepta să îţi revezi
vreun lucru de-al tău inapoi vreodată.

Fă-o să plângă şi o să stea toată ziua pe canapea mâncând îngheţată. Enerveaz-o şi o să stai toata ziua pe podea cu ochiul umflat.

(Ultima e printre cele mai neadevărate. Somebody did survive.)

In the mood. For War.

2008-03-17T20:36:00.004+02:00

Gata. Am reascultat o piesă a lui 50 Cent şi am decis. Mă fac rău.

Cineva (persoană publică pentru a cărei carne fragedă, ruptă cu dinţii, voi face cât de curând o pauză din post) mi-a fâlfâit zâmbind mânuşa peste nas cum că să mă fac mai rău, mai cu sânge în instalaţie. Iar asta azi, într-o după-amiază când deja aveam o stare câinoasă (graţie şefului meu, pentru început.. ceapa ei de treabă). Aceeaşi persoană care recent m-a cules de pe jos cu observaţia "of ce maimuţă eşti" când, după un planaj artistic, dar nereuşit din pdv tehnic, peste covor, am aterizat pe coadă pe parchetul din spatele unei uşi.

Aşadar, Aky se va face bad. Bad to the bone. Mic şi rău.

Dacă Duşmanul de Clasă nu va avea curajul unei confruntări bărbăteşti chiar n acest loc, Weasel cel blând va deveni un Weasel prestator de War Dance (deşi nu e chiar ce trebe, dar mă rog).

ZENisme

2008-03-16T21:50:00.003+02:00

Îţi voi indica unde se află luna, dar pentru a o vedea, trebuie să nu te mai uiţi la degetul meu.

Spaţiul gol din interiorul vasului este cel care îi dă utilitate acestuia.

Dacă îţi doreşti reîntoarcerea aceluiaşi vis, nu mai laşi loc pentru un alt vis.

Cine râde de propria sa prostie are o sursă constantă şi veşnic nouă de amuzament.

Atunci când îţi faci o cană de ceai, gândeşte-te numai la cana ta de ceai.
(Aplicarea acestui principiu este cu deosebire utilă atunci când negociaţi un contract pentru o autostrada cu patru benzi sau atunci când vă luptaţi cu un tigru.)

Dacă îţi strângi degetele într-un pumn, apoi le deschizi – unde a dispărut pumnul?

Cei care vorbesc, de regulă nu cunosc.
Cei care cunosc, de regulă nu vorbesc.
Cei care fac parte din cea de-a doua categorie sunt foarte plicticoşi.

Cum sună o bătaie de palme produsă de o singură mână?
Ce făcea în acest timp cealaltă mână?

Ridică-ţi mâna şi ciocăneşte uşor în cerul nopţii.
Apoi ascultă.

Nu are nici un rost să te uiţi câtre sud dacă gândurile tale sunt orientate către nord.

Râul este o şoaptă de iubire, scrisă de ploaie, purtată de munte, tânjind după mare.

O cale sigură de a strica farmecul unui moment este să-l laşi să-ţi amintească de un moment de altădată.

Iubirea trecută: doar amintiri.
Iubirea viitoare: doar fantezii.
Iubirea adevărată: doar acum.

ATENŢIE.

Tocmai ai respirat fără să te gândeşti la ce faci.
Tocmai ai respirat din nou, gândindu-te la ceea ce ai făcut.

(David Bell)

Later Edit.

O muşcătură cavalerească mi-a parvenit de la un domn, făcându-mă să strig, printre mârâituri: "trădare!". Şi cică să nu mă fac rău..

Say I Am You

2008-03-16T14:01:00.005+02:00

Întâmplările sunt uneori zâmbetul lui Dumnezeu către noi.

Uneori, într-o splendidă zi de primăvară, cu o floare luminoasă pe cer şi un soare înflorit în piept, se poate întâmpla ca cineva să îţi dăruiască, fără să o ştie, chiar una din paginile scrise de tine pe carnea propriului suflet, prin vorbele unui poet drag.

Ţie, care mi-ai adus darul din Rumi – mulţumesc. Frumos dar de zi frumoasă, din nou total întâmplător. Să ai o zi splendidă, acolo peste mări şi ţări.

Ţie, Sunshine, ca să nu uiţi - e timpul Cireşilor în floare şi al Dimineţilor bune. Adaugă asta lângă "Secret Garden", cu acelaşi scop.
P.S. Alma te salută.

"I am the morning mist
And the breathing of the evening".

"Eternity and a Day"
Versuri: Rumi. Muzica: E.Karaindrou

Drumul, dansul..

2008-03-14T16:46:00.002+02:00

Drumul e cel viu, călătoria e învierea, iar urma fiecărui pas pe care-l faci după ce ţi-ai lovit piciorul de o piatră aromează a tămâie.

Mi-am pierdut toate celelalte meserii, am rătăcit însetat pe poteci întunecate, până am înţeles că trebuie să devin drumar ziler, supus Lui. Am palmele aspre de cărat şi pietruit, genunchii tremură uneori sub greutate, iar noaptea diger vise adânci. Şi totuşi Drumul mă hrăneşte. În el cred, îl construiesc şi străbat, drumar şi drumeţ, şi numai Stăpânul ştie încotro duc toate potecile sale. Şi e bine aşa. Dacă ai fi făcut din fiecare clipă un drum uscat şi neted prin mijlocul mării Doamne, precum odinioară, m-aş fi speriat. Pentru ce aş mai fi luptat?..

Nu cred în planurile şi calculele inginereşti, dar cred în fiecare pas care îţi zideşte drumul, şi în mulţumirea dată Cerului pentru el.
Nu cred în oamenii nepătaţi, cred în aceia în care creşte puterea de a lupta zilnic pentru lumină.
Nu cred în iubirile perfecte, ci în acelea care cresc senin şi alchimic peste pietrele din calea lor, transformându-le în trepte.
Nu cred în jurăminte încrâncenate, verdicte, previziuni Cred doar în fiecare pas al drumului, în dansul fiecărei clipe. Drumul este un Dans în care fiecare pas e unic şi splendid, imprevizibil, "un dar al Universului". Poate şi de aceea iubesc dansul, şi poate şi din dans am învăţat că fiecare pas pe Drum îşi e practic sieşi propriul scop. Ca şi Iubirea.

Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove...

Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love...

P.S. Pentru că, vorba unui clasic în viaţă, mi-am ridicat singur mingea la fileu, nu pot să nu amintesc una din cărţile care mi-a bântuit multe nopţi şi m-a enervat-incitat-îndrăgostit-magnetizat. O carte a Drumului ca Dans - Haruki Murakami, „Dans dans dans”, continuarea volumului „În căutarea oii fantastice”

Dacă nu cer prea mult

2008-03-14T10:50:00.002+02:00

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.

Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi?
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.

Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătosii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Daca n-am vinul să-mi dea curaj?

(Marin Sorescu)

În ochii ei...

2008-03-13T08:31:00.003+02:00

Da, când şi-a ridicat vălul - o singură privire, o clipită! Dar a fost de-ajuns! Mi-a părut că mă priveşte noaptea, noaptea cu ochii ei de stele - noaptea iubirii- mai mult, noaptea lumilor - cea uitată de vreme, din care urcă viitorul - a mistuit ca o flacără penumbra nohorâtă a prezentului în care am trăit până azi. Aşa am simţit în clipa aceea... Vocea sângelui, da, ea era... o ştiu. o simt!... O privire ca asta m-a adus pe lume, pe când dormeam în spaţiul infinit al celor nenăscuţi, al neştiutorilor! Şi acum mă trezeşte din nou la viaţă şi pe deasupra îmi dăruieşte şi sora geamănă a vieţii, mai nobilă: DRAGOSTEA!.. O dragoste pe care Occidentul, indolent, nici în vis n-o visează - şi, împreună cu ea, puterea, aşa cum numai Orientul o cunoaşte!

(K. Gjellerup, "Călători în eternitate")

Privirea-i te călăuzească, Suflet Drag, pe drumurile unde paşii tăi călca-vor pe valuri calde, iar împrejuru-ţi, ca o briză uşoară, adia-va aripa Îngerului trimis cu rugă întru ocrotire.

In Her Eyes

2008-03-12T16:15:00.002+02:00
"Love is not blind, it actually sees more, not less. But because it sees more, it is willing to see less."

She Stares Through My Shadow
She Sees Something More
Believes There's A Light In Me
She Is Sure
And Her Truth Makes Me Stronger
Does She Realize
I Awake Every Morning
With Her Strength By My Side

I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am

This World Keeps On Spinning
Only She Steals My Heart
She's My Inspiration
She's My Northern Star
I Don't Count My Possession
All I Call Mine And Give Her Completely
To The End Of All Time

I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am

In Her Eyes I See The Sky And All I'll Ever Need
In Her Eyes Time Passes By And She Is With Me

Omnia Amethyste, deasupra mării

2008-03-12T10:42:00.006+02:00
Din ceaţă se-nchipuiră cabirii, iar respiraţia lor ţesu puncte de lumină pe obrazul întunecat al mării în furtună. Din spuma hrănind cerul se-ntrupă Ariadna, culese boabele de lumină şi le toarse într-un fir alb, subţire ca lama cu care odinioară tăiase firul descântat ce ţinea taurul prizonier în labirint. În faţa ochilor pescarului (două boabe de jad încremenite de groaza mută a naufraigului), precum ar fi scris pe o piele de zeu iubit, Ariadna aşeză pe sângele zuciumat al mării înnebunite câteva slove. Marea mugi aprig iar slovele se înecară în valuri întunecate. Doar pentru o clipă. Slovele reapărură strălucind enigmatic pe suprafaţa apei, Poseidon coborî învins tridentul iar marea se linişti. Albastrul ei întunecat se întoarse în sine, readucând mării culoarea ei gri-verzuie.

Ce anume a scris Ariadna nu pot spune, taina i-a dăruit-o pescarului.

Aş vrea să dăruiesc însă altceva. O îmbrăţişare trosnitoare de coaste. Pentru trei oameni anume.

Lui Corleone. Pentru că e om cu o ţesătură sufletească cum rar am întâlnit.
Danei. Pentru că o necunoscută mie mi-a provocat o splendidă surpriză, care a evoluat într-altă surpriză ulterior.
Iubitorului de Madam Butterfly. Pentru că. Şi în ciuda a toate.

Aseară, din întuneric s-a întrupat, sub forma unui chip drag, parfumul dedicat mie de Dana. Omnia Amethyste, Bvlgari. A fost dragoste la prima atingere. Va rămâne parfumul nopţii aromate, al zorilor de zi zâmbitoare, şi mai ales al bucuriei de a capitula. Numele-mi, piatra de la încheietură, aroma-mi şi sufletul sunt unul şi acelaşi cuvânt astăzi.

Mulţumesc e un cuvânt prea gol.

„Cartea vântului şi soarelui”

2008-03-10T11:36:00.005+02:00
Ţie, Alma.

Încă nu a ajuns soarele în acelaşi loc în care se afla când ai început să îmi asculţi vorbele şi m-ai lăsat să am putere asupra ta. Vânturile au netezit drumul de atunci. Am crescut în tine doruri şi lumini şi în toată vremea te-am ascultat. Din noaptea aceea, când ai făcut o promisiune, m-am legat să nu te părăsesc şi să-ţi îndrum paşii ca o umbră luminoasă. Dacă tu eşti Alma, am decis atunci să-ţi fiu Atman. Alma e numele tău secret, iar Atman este ceea ce ne leagă.

Ştii bine cât suntem de diferiţi. Tu eşti blândă şi sentimentală, jucăuşă şi solară, atât de uşor de rănit dar incapabilă să nu ierţi. Eu, selenarul, cel al nopţilor tăcute, am devenit dur, uneori încrâncenat şi detaşat prin opţiune. Tu eşti încarnarea dragostei care nu e oarbă, ci vede mai mult; dar tocmai pentru că vede mai mult alege să vadă mai puţin; eşti cel mai credul dintre copii. Eu arborez un zâmbet liniştit dar aprig şi atot-neîncrezător în orice vorbă caldă, chiar şi (mai ales) într-un „orice ar fi, să nu te îndoieşti că..”, iar orice om drag, deşi primit cu totul, este pentru mine un om care poate dezvălui sabia cea mai ascuţită. Neîncrederea mi-e morbul.

Când simţi muşcătura dezamăgirii, tu răspunzi cu daruri către făptaş. Nici eu n-am mai mare bucurie decât a face bucurie, însă nu mă poate părăsi gândul că un Iscariotean se poate ascunde chiar şi în omul cel mai drag. Mai ales în acesta.

Amărăciunile tale se pot citi după tăceri. Pe ale mele le înnec histrionic în valuri de exuberanţă, beţii diverse, uneori cu accente autopunitive. Am privit lumea de pe marginea prăpastiei mizantropiei, m-am întors înapoi însă spectrul ei nu m-a părăsit. Tu iubeşti necondiţionat şi ai cea mai proastă memorie a durerilor din câte am întâlnit. Eu am legate de piele imaginile, sunetele, numele, locurile care mă sfâşie, iar uitarea aducătoare de linişte îmi e fata morgana.

Când te doare, pielea-ţi devine străvezie, în priviri ai ninsoare şi plângi tăcut. Mi-am interzis acest sport periculos. Nu mă mai tem de nimic pentru că nu mă aştept la nimic, exceptând durerea, şi totuşi teamă-mi e de clipa în care prima lacrimă ar rupe zăgazurile.

Am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar lecţii pe care Dumnezeu ni le dă spre a urca apoi nişte trepte. Nici o cădere nu e fără rost sau fără un înger care să-ţi stea alături.

Am învăţat că durerea erupe uneori în fulgere ucigătoare de ironie şi cuvinte-sabie, care taie însă şi în propria-ţi carne. O ironie tăioasă, menită să rănească pe cel care te-a rănit, va ucide mereu două victime. Am ucis prea mult, inclusiv pe mine însumi. Ajunge.

Am învăţat că un gest, o privire, o atingere – sau lipsa lor sunt sirene al căror glas nu trebuie să îl asculţi. Nu am reuşit să te vindec încă de această suferinţă.

Am învăţat că, dincolo de sănătatea trupului, unul din cele mai de preţ haruri este liniştea. Doamne, dă-mi îngerul liniştii în clipele de orbire, furie, dezamăgire, durere, dorinţă de fugă oarbă. Nu lăsa mugetul furtunii să acopere imaginea mâinii Tale întinse şi să mi se scufunde pasul în valuri. Furia şi durerea orbesc şi ucid, nu vindecă niciodată. Aspresc, încrâncenează. Aduc pentru o vreme energia de a merge mai departe. Dar pentru cât timp? Ştii răspunsul, Alma. Caută îngerul în clipele de amar şi vuiet, cere-i liniştire şi privire limpezită. Eu, cel fidel, ţie îţi spun că-l vei găsi.

Am învăţat că rana ta nu-ţi dă dreptul să răneşti. Durerea care îţi justifică înrăirea e infermală. Durerea pe care o foloseşti pentru a-ţi arde zgurile e un Purgatoriu.

Am învăţat că nu poţi fugi la infinit. Uneori, când timpul se împlineşte, trebuie să nu mai fugi şi să păşeşti în întâmpinarea coşmarurilor. Să le priveşti liniştit, atent şi intenţionat exact pe cele care te îngrozesc mai tare. Ştiu că o imagine, un gest, o privire (sau lipsa lor) te pot sfâşia. Ia îngerul de mână şi păşeşte-le înainte. Le vei exorciza.

Am învăţat că există bătălii pe care le duc sufletele dragi, în care, oricât ai vrea să rupi din tine carne şi sânge ca să-i ajuţi, nu ai putere. Sunt bătălii pe care fiecare suflet trebuie să le poarte singur, aşa e scris. Tu trebuie doar să rămâi alături, tăcut, răbdător, aşteptând ieşirea sa din neguri. Stâncă poţi fi pentru a-l sprijini – însă ieşirea din peşteră e în seama lui. Orfeu nu a ştiut-o.

Am învăţat că a lupta cu încrâncenare e inutil. Nu abandona ceea ce iubeşti, rămâi în acea iubire de tot despre care ţi-am mai vorbit. Însă crede-mă, sufletul care vine spre tine şi ţi se oferă prin proprie alegere (îţi aminteşti? alegerile personale..) este cel care va rămâne. Nu poseda, eliberează. Nu strânge în pumn, dezleagă.

Am învăţat că trecutul, crucea aceasta grea, nu poate fi schimbat, dar poate fi înţeles, acceptat şi transfigurat. În faţa durerii eşti singur. Nimeni nu poate simţi durerea ta în carne sau în suflet. Antrenează-te deci să priveşti gorgonele în ochi, când te-ai întremat puţin. Nu fugi de ele, le vei mări puterea. Fă-te imun la veninul lor chemându-le la întâlnire, transformă-le din sfincşi care-ţi păzesc închisoarea în simple blocuri de piatră într-un peisaj vast. Nu vor dispărea. Dar nu vor mai fi piatră de poticnire şi izvor de furtună. Şi vei învăţa să supravieţuieşti şi să dai rod nou în ciuda lor.

Am învăţat că până şi sufletele pereche se pot rupe sângeros unul de altul. Destin fals, iluzie? Nu. Însă până şi planurile minunate ale lui Dumnezeu pentru noi pot fi deviate de alegerile şi căderile noastre. Liberul arbitru e cel mai mare dar şi cea mai mare cruce. Pe cine să te răzbuni când piatra care te-a lovit a pornit din propria-ţi mână? Una din cele mai grele corvezi este să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că trebuie să dai timp şi să ai răbdare. Înfurie-te cu zăbavă, suferă cu calm, doreşte cu linişte. Ceea ce este făcut din materie primă şi trebuie să vină la tine, va veni. Tu doar ţine candela cea mică aprinsă şi roagă-te să poţi avea liniştea în inimă şi lumina în priviri. Iar dacă simţi să plângi, fă-o ca o libaţiune, fără geamăt şi zbucium, în tăcere şi singurătate, sau doar lângă pieptul acelui prieten care ţi-a aşezat mantaua-i pe umeri în mijlocul viscolului. (Îţi aminteşti? Cândva, pe un câmp chinuit de vânturi, acel preot care te-a văzut tremurând şi-a scos haina şi ţi-a dăruit-o. Eram lângă tine. Ai spus că te vei ruga pentru el până în ziua când vă veţi reîntâlni în lumină.)

.......

E târziu. Noaptea e cu crai nou, iar visele tulburi freamătă la fereastră. Lumina lunii albeşte cerul albastru de pe perete. Ştiu că ţi-ai dori să înflorească o stea pe lumina asta. Deocamdată însă respiră adânc şi priveşte-mă în ochi. Ştii că voi fi aici când te vei trezi.
----------------------

Atma priveşte fix, uscat, metalic. Respiraţia lui aromată, sorbită dintr-o fântână vie cu o noapte înainte, s-a îngreunat, iar fiecare inspiraţie aduce în piept fulgi de gheaţă. Doar câteva clipe îl despart de splendida-i Alma, cea luminoasă, înflorind bucurie împrejur. A văzut tot, a fost un martor neputincios. Atma cel puternic, înţelept şi echilibrat…. unde era, cum de nu a văzut venind săgeata, să-i fi ferit pieptul? Imaginea asta a Almei, cu ochii de copil transformându-se în izvor fierbinte şi uscat, îl năuceşte. I-a văzut zâmbetul solar devenind brusc coloană de obsidian, privirea neîncrezătoare îngheţând, a simţit imperceptibilul cutremur şi a văzut culorile lumii schimbându-se. A tăcut, încordându-se, simţind ghearele ieşind şi colţii îngheţând într-un rictus.

Atma zboară în cercuri oarbe. Gerul din privirea lui e liniştit, fără viscol, dar e din cel care poate crăpa pietrele. Nu trebuie lăsat să Tacă şi să Fugă, Doamne. Atma plesneşte ploaia ca să o stârnească şi se îmbracă în fulgere şi tunete pentru ca nimeni să nu îi audă vocea. Şi-apoi mai e şi ura aceea grea, neostoită, veşnică împotriva Megaerei, chiar dacă e doar un spectru.

Primăvara e splendidă. Afară soarele râde liniar, vântul miroase a piele proaspătă de fată îmbăiată, sărutată jucăuş în spatele urechii, totul e neschimbat. Doar un sunet imperceptibil îl trădează pe Atma luptându-se să respire egal şi să nu lase steaua-floare să fugă din cerul ei de culoarea nopţii.

Narcotango

2008-03-09T10:52:00.004+02:00
Dragi boieri şi coconi,

Pentru a vă spulbera orice speranţă în privinţa-mi, e vremea să aflaţi nişte adevăruri, acum în aceste zile de Festival de Tango (mulţumesc încă o dată, Dane). Am selectat din „How you know you’ve become a tango junkie” cele extrem de reale, pe care le-am experimentat personellement.

Nu, nu mă tratez.

You're feeling angst in your life, and you know exactly what's going to make it go away.

Tango has become your philosophy.

You practice in front and in the elevator reguardless if you are alone or if one of the head officers of the company are standing next to you.

You swear you will quit this crazy dance, and are back at the next milonga.

When you realize the milonga is where you see all your friends (and you try to attract your lover to it aswell.. if you actually haven’t picked him/her from the tango environment).

Walking into new buildings and noticing potential dance space to Tango.

Your family actually GIVES you clothes in which to dance (in which they'd be embarrassed to see you on the street.)

You've remodeled your house mainly to maximize dance space.

When you wake up in the middle of the night and hear tango music - only to
realise it's inside your head.

If there is not milonga on a Friday night - you arrange one!

You wear your heels to work. They are handsewn and so comfortable. Your feet love them. Why wear any other shoes? And you keep an extra pair in your bag.

You cross country lines to tango!

You practice your balance - and sometimes boleos -
when waiting to cross the street.

You say, "We can meet .... Thursday or maybe Monday -
oh, no I am practicing with Thomas.... how about Monday next week?"
Your first question when buying clothes is "but can I dance in it?" -
used to be "but can I wear it to work?"

You copied all your tango music to your office computer and that's all you listen to 9 - 5

You've danced with one of the biggies and survived.

You realize you are being swept away.

Your descriptions of tango have shifted from "unbounded enthusiasm" to "you wouldn't understand...

Your friends are secrectly plotting to kidnap you for a week of serious deprogramming.

You've stopped saying sorry when you screw up - you just tango out of the trouble you got into.

You've had the big tango-fight with your partner.

You listen to tango music when you're not at a practica or milonga.

You plan the rest of your social life so it doesn't conflict with tango nights.

Your wardrobe is predominantly black.

Ocho is more than just a number.

Your fantasy travel destination is Buenos Aires.

You now view the world in terms of people who tango and those unfortunate souls who don't.

You have to work hard to maintain non-tango friendships (if you have any left).

You have developed the ability to turn any conversation to tango within 2 minutes.

You no longer have parties at your house; you host milongas.

Your shopping cart often substitutes as your dance partner.
Tango never fails to energize, no matter how tired you are.

Before traveling, you check out the net for tango events in that area.

You are willing to spend twice as much time driving to a milonga as you actually dance.

You've danced long enough to realize that you want to keep it simple.

Your ear has been trained to recognize the tango possibilities in all forms of music.

You remember the place and partner with whom you danced your first real tango. Subtle moves have begun to reveal themselves (without lessons).

Tango has diminished, if not ruined, the appeal of every other dance you ever did.

You have become nocturnal.

You wear vintage clothes every week that most people wear once a year to the office Christmas party.

Friends insert the word Tango before your given name when introducing you to others.

Your interest in shoes can easily be mistaken for a fetish.

You realize how rare it is to find such passion in life.

You have discovered the pleasures of barefoot tango.

You have to dance. You have to dance.

One of the most exciting things in the world is to dance tango with a complete stranger.

Your favorite color is tango black.

You will be dancing tango for the rest of your life.

You no longer fear the lost-and-found that may happen during a dance.

You can't resist dancing a few tango steps whenever you cross a wooden floor.

You've gone home after a dance with someone else's glitter on your face.

You have reached a level where your tango reflects your spirit.

You have considered crossing that line to become a tango gypsy.

You have trembled in someone's arms.

Tango Hugs...mmmmmmm!

You're thinking of calling your first born son Osvaldo (from O. Pugliese, dear).

You constantly have bruises on your legs and feet.

You dream about dancing (and not only......) with Pablo Veron.

You feel exhausted but come alive when you hear a tango and hit the dancefloor.

You feel sensual and sexy.

Îngerul

2008-03-06T16:17:00.001+02:00

Drogat

2008-03-06T14:38:00.002+02:00
Sunt drogat. Mi-a ameţit sângele şi mi s-a răzvrătit carnea. Ce a rămas din Aky după trecerea Regelui Perşilor a fost izbit de un perete moale şi i s-a înfipt branula cu opiu în venă. La câte doze de freamăt în stare pură rezistă o aortă ?

Două din cuplurile care mă fac să mă întreb cu ce pitpalacii lui Darius se hrănesc ăştia, sau ce aer respiră. Arce şi Montes, care vor veni aici la începutul lui aprilie, şi maestrul lor, splendidul golan Chicho (după a cărui atingere la un seminar, în Parisul verii trecute, nu am făcut duş o lună.)

Începând cu minutul 1, secunda 20, mi se retrezeşte pofta de (asemenea) amoruri de grup.

Arce-Montes y Frumboli-Sepulveda, Costa Concordia

Taurul cu corniţe înverzite şi Darius

2008-03-06T11:59:00.007+02:00
Aşa grăit-a Darius.

"O teamă nebună ubică şi surprinzător de persistentă îl chinuia pe Darius în ultimele nopţi, indiferent din ce perspectivă se înfiripa - fie războiul, fie depărtarea, fie discuţiile cu camarazii, înainte de stingere. Când se punea să doarmă, se făcea că apare un tăuraş din cei scoşi la paradă, cu zulufi şi ciucuri în corniţe, însă singur, în întuneric, luminat de un spot de lumină - şi îi merge înainte, printre cratere, explozii, trasoare, gloanţe, făcându-i un culoar protejat, către ceva, iar el, împiedicându-se şi ridicându-se iar, simţea că dacă lasă tăuraşul să se depărteze prea mult, pierde spotul de lumină şi, rămas în afara culoarului de apărare, va fi nimicit instantaneu."

O zi nebună! şi de-i bună/ să-ţi pice coada, iar de coarne/ s-atârne aur şi podoabe / de muzici verzi să se răstoarne / în iarbă-a pomilor cunună.

Tăuraşul a înclinat uşor capul a mândră supunere şi s-a învăluit în muzicile înverzitele. Notele aromitoare s-au prins de mână jucăuş, l-au înconjurat nevăzut pe Darius şi, în mijlocul tranşeelor, i-au picurat în vene un sentiment nelămurit, indefinibil, care l-a făcut să închidă ochii şi să meargă înainte.

Les Negresses Vertes - Face a la mer

Les Negresses Vertes - Sous Le Soleil De Bodega

Secret Garden - Greenwaves

Coldplay - Green Eyes

Phoenix - Fată verde

:) Jean Moscopol - Foaie verde de cartelă

Margareta Pâslaru - Lasă-mi toamnă pomii verzi

Alexandru Andrieş - Balaurul verde

Miles Davis - Blue in Green

Vangelis - Memories of Green

George Baker - Little Green Bag

Tom Jones - Green green grass

Cesaria Evora - Cabo verde

Ernesto Cavour - Leno verde

Nat King Kole - Aquellos Ojos Verdes

Absolut coincidenţial (şah mat, recunosc), astăzi piatra akyeană este malahitul.

P.S. Darius m-a tras de mânecă blând şi m-a mustrat că n-am adăugat piesa de rezistenţă. Fie-mi cojile de nucă moi.

Nicu Alifantis - Doamnă verde

Cri

2008-03-05T18:34:00.002+02:00
De fapt aici nu vorbeşte Cărtărescu, ci Cri, oricine ar fi ea. Un text dulce-amar de drag mie.

Se dedică ţie, Parişah V. peste tigri, vânător surprins de prada-i, proprietar al celui mai solar zâmbet din câte am văzut vreodată.
În contrapondere cu o poezie pe care am primit-o astăzi scrisă pe o aripă de fluture de noapte. Versul 5 al strofei 3 mi-a consemnat capitularea, a dezvăluit tot secretul şi a stârnit o dorinţă tăcută, interogativă.

Şi pentru că nu există coincidenţe, pare-se că s-a copt vremea să scriu despre Doamna mea din Petale de Fluturi. Curând.

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor…
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice…
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând “E perfect, mamă”?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa există ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.

(Mircea Cărtărescu)

Ceva ca rugãciunea

2008-03-05T15:56:00.004+02:00
Nu ştiu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu ştiu ce am,
Cî stând pe loc
Sunt, hăt , departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?

De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

(Marin Sorescu)

Şi de ce, Doamne ai lăsat un singur lucru pe lume asupra căruia nu ai vrut să ai nici măcar tu putere? Nu moartea, Doamne, altceva, ceva mai irevocabil, mai de neschimbat, ceva ca crucea lui Simon din Cirene, iar noi gemem uneori sub greutatea lui până învăţăm să-l înţelegem. De ce plantezi în noi răspunsurile tale tăcute, ca un altoi, la întrebările noastre urlate cu apă şi sânge?
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu” ţi-a spus fariseul, al cărui copil se stingea acasă. Şi dacă avem probleme cu auzul?..

Fără titlu

2008-03-04T00:56:00.008+02:00
O amiciţie veche ne leagă, pe mine şi prietena asta a mea, peste 2 decenii. O cunosc poate mai bine decât pe mine însumi, cu toate căderile şi înfloririle ei. Am rupt-o cu ea de nenumărate ori, am refuzat să îi vorbesc luni la rând, i-am aruncat vorbe grele, după care ne-am întors unul la celălalt ca la jumătatea de care nu te poţi rupe. Nu-i fată rea, doar cam prea cu nerv uneori. Şi exasperantă. Pentru mine cel puţin.

De curând am invitat-o pe la mine la un ceai pe înserat. Mi-a adus jurnalul ei, din care nu am mai citit de prin mai anul trecut. Cu permisiunea ei, transcriu ultima însemnare, fără niciun comentariu în plus. Măcar ca să-mi dovedesc mie însumi ce fiinţă califragilistică este. De regulă păstrez intimitatea prietenilor mei cu sfinţenie, dar în acest caz am avut dispensă (am plătit-o cu o sticlă de vin şi o cutie de Dinner Mints, plus câteva picanterii din ultimele mele aventuri nocturne). Am cenzurat doar ultimele rânduri, întrucât nu ştiu dacă nu intră pe aici şi vreun minor.

(Nu, nu sunt eu subiectul în cauză; ne ştim mult prea bine, eu şi ea, pentru a nu avea o relaţie extrem de profundă, dar invariabil etern fraternă.)

Mi-e tare drag de tine pentru că...

...mă enervezi. m-ai scos din minţi şi mi-ai explodat toate muştarurile. pentru că n-am ştiut de unde să te scot şi mai ales unde să te trimit mai val-vârtej. pentru că mi-ai zăpăcit planurile şi m-ai făcut să accept doctrine inamice

...pentru că ştii că mă enervezi şi mi-ai spus-o într-un dezarmant stil postmodern

...nu ai cedat disperării mele, într-o seară de joi, iar apoi pentru că ai cedat, scrâşnind din dinţi, “…ca un nebun…”, cu o amărăciune care m-a bucurat mult

...pentru că am primit, scris albastru pe hârtie albă, unul din cele mai minunate daruri de când pot să-mi amintesc (a se vedea paragraful următor)

...încă nu ştii că am o memorie nemernic, periculos de bună, şi fir-ar să fie îmi rămân pe retina minţii exact acele lucruri pe care, din instinct de conservare, ar fi bine pentru mine să le uit. în schimb pot uita uşor uneori ce m-ai rugat acum 10 minute.

...uneori nu te prinzi că atunci când tac excesiv ascund frământări de care poate nu vei afla niciodată, că uneori muşc din buze înainte de a spune ce doare şi că ai mare putere aici

...eşti atât de zuzu încât îţi imaginezi că poşta rapidă s-a inventat pentru a satisface capriciile plozilor răsfăţaţi

...îmi spui nonşalant în maşină „sper că arăţi bine astă seară şi o să placi amicilor mei”, după care mă scoţi din leşin spunând „well - pentru mine oricum eşti frumoasă, deci sunt subiectiv, habar n-am cum te văd ceilalţi”, evitând astfel la mustaţă o explozie de vitriol (deşi mi-a plăcut de n-am avut aer)

...pentru că mi-ai promis apă senină, spre iertare, cumpărarea fiecărui pas cu un ceas, şi un ceas care devine mai mare pe măsură ce îl ascultăm

...nimeni nu ştie ce va fi în luna mai, dar acum e martie, care ascunde în sine un fel de mai. iar în luna martie mi s-a făcut brusc dor de tigri

...te gâdili absolut savuros şi implori rapid îndurare. ceea ce nu înseamnă că o şi primeşti curând

...de o bună vreme mă tot uit la ceas la şi 13 minute, ceea ce pentru mine e de bine

...pentru că încă nu ştiu dacă apaşul încă sângerează, dacă atomii lui într-adevăr emană lumină şi aşchii albe, şi nici gustul căror fructe îl mai poartă pe buze

...nu ştiu dacă mai respecţi un contract pe care eu, din păcate, l-am încălcat de câteva ori. şi mai ales dacă m-ai putea ajuta să nu-l mai încalc...

...pentru că alergi şi taci şi ţi-i zor şi (sper) bine, şi habar nu ai că te citesc iar şi iar în toate metamorfozele tale (şi mă uit cu uimire şi teamă la o Oră de Sticlă pulsândă şi caldă)

...ai un ciuf de arici, pe care-l îmblânzeşti (sub privirile mele înverzite de ciudă) din trei mişcări nonşalante, pe când eu lupt cu al meu precum ghiaurii cu otomanii: constant, încrâncenat şi cu final previzibil. şi pentru că aştept dimineaţă de dimineaţă să râzi de ciuful meu, ca să-ţi pot sări la beregată, şi tu totuşi nu o faci. ceea ce mă enervează în plus, evident

... ştii să cari un aspirator ca nimeni altul, şi de asemenea să-ţi rătăceşti maşina
în parcare cu cel mai cuceritor zâmbet

...îţi plac măslinele negre (cu care sunt în război), nu-ţi place aroma de lavandă (pe care o ador), te lasă indiferent negresele (prăjitura; femeile - nu comentez) şi nu suporţi Activia cu Fibre

...nu dai un mesaj, micuţ, acolo, când aş tânji după el, nu-mi spui decât rar „bună dimineaţa” (fie şi virtualiceşte), ai un câine cu care e im-po-si-bil să mă împrietenesc în această viaţă şi o mâţă mai zănatică decât mine

...mi-ai adus Fosile pe care le port şamanic chiar şi când dorm; iar când puterea lor e doborâtă de vreo durere nocturnă, încerci toate remediile până îl găseşti pe cel care eliberează fata din ghearele durerii şi îi linişteşte somnul

...mi se revoltă stomacul când te apucă dorul de drifturi sau ţi se pune pateul în trafic, iar mutra ta angelică scoate şi mai mult din pepeni pe respectivii şoferi

...mi-e mai confortabil şi bine să vorbesc cu tine pe messenger când eşti la birou, decât când eşti acasă, dar nu-ţi pot spune direct motivul exact

...mă frustrezi în a face ceea ce orice entitate feminină mamiferică face instinctiv, mai devreme sau mai târziu: Să Cocoloşească. e înscrisă în codul nostru genetic, capisci?! zi merci că nu am viciul băuturii, că nu fumez, nu merg la femei şi folosesc un singur drog, în fiecare vineri

... în fiecare vineri îmi stârneşti concomitent două instincte feminine caracteristice: revolta şi înţelegerea. nu întreba „de ce”, că-ţi torn apă fiartă pe computer şi te încui în cameră vinerea asta

... am fost colegi de facultate fără să o ştim şi aveam pică pe acelaşi individ prezentator-de-meteo-la-PrimaTv

...eşti un nesuferit de inginer cu splendide valenţe umaniste, pe când eu n-am ingineresc şi matematic în mine decât ceva urme de hemoglobină, provenită din doi părinţi ingineri chimişti.

Ametist

2008-03-03T22:12:00.009+02:00

A-Methustos, Piatra Împotriva Beţiei Spiritului. Piatra din care se sculptau cupele ospeţelor romane şi, încă şi astăzi, inelul cardinalilor. Piatra celei de-a douăsprezecea porţi a Ierusalimului ceresc. Seducătorul protector de mrejele seducţiei.

Ametystos, fecioara slujitoare a Artemisei care a respins avansurile desfrânatului Dionysos. Cea pe care zeiţa a cruţat-o, transformând-o într-un cristal alb, pe care Dionysos a turnat vin din cupă, dându-i splendida culoare soră cu vinul. Piatră farmakonică, devenită din drog – balsam. Piatra limpezirii minţii şi înseninării sufletului, ca o mână răcoroasă pe o frunte ostenită de exces sau boală. Când cerul interior e limpede, ce a fost nu mai e o povară dureroasă, iar ce va fi e un oaspete aşteptat cu zâmbet. Spune-se că protejează de robia bahică, dar mai ales de înrobirea spiritului oricăror înlănţuiri. În seninătatea spiritului, în libertatea faţă de delirul posesiei, al geloziilor, neliniştilor sau altor furtuni, în eliberarea din vuietul frământărilor, concentrarea asupra a ce e esenţial devine mai simplă, iar fruntea se limpezeşte.

Ametistul alină subtil insomniile şi coşmarurile, creează o punte spre conştiinţa profundă. Mulţi terapeuţi numesc ametistul „calmantul natural”, având un efect puternic relaxant şi acţionând asupra celei de-a şasea chakre.

Sursa: Aky

Diriguind şi temperând luna lui Februar, cea a carnavalurilor dinaintea Marelui Post, a exceselor dionisiace şi a des-frânărilor. Şi totuşi una din cele mai seducătoare pietre, iubită de regi şi asceţi deopotrivă.

Ametistul îşi schimbă uneori culoarea în funcţie de lumină şi căldură. În lumina zilei poate deveni uneori aproape alb-transparent. Doar cercetătorii ştiinţelor alternative pot explica poate cauza acestor transformări, precum şi strania sa structură stratificată. În apropierea unei geode de ametist, dacă eşti atent şi asculţi, aerul vibrează mut. Cea mai puternică vibraţie dintre toate pietrele sacre, spun cei ce ştiu.

Sursa: Aky

O piatră tare dragă mie, totodată o amintire şi o tânjire, în mijlocul furtunilor. Beţiile-mi fură multe, din cele care nu trec după mahmureala de a doua zi. Coincidenţa sau umorul Divin au făcut ca această piatră să-mi apară periodic în cale. Cândva am fugit de ea, provoca prea multă tânjire după o des-furtunare care nu se întrezărea. Peste multe secole, timpul copt a născut un alt ametist, pe care l-am dăruit din preaplin de drag, cu o sclipire nouă, limpede şi luminoasă în privire. Noul proprietar probabil nici nu bănuie că are cel mai drag ametist al meu. Dar unele lucruri nu se spun decât pe tăcute şi nu pot fi crezute decât cu ochii închişi şi mâinile legate.

O coincidenţă. Ceva fain, cu acelaşi nume.

Amethyst - Yoshiki feat. Daughter/Violet UK

Şi ca să nu spună nimeni că nu posed câteva manii bine înrădăcinate:

Dedicaţiune (abdicare - e abia prima pe ziua de azi).

2008-02-29T11:40:00.011+02:00
Eu, Aky, cunoscut şi sub numele de scenă Haky Maky, Plăfărel, (de azi dimineaţă) Fulgerică, Baronul Von Aky, Chicho Frumboli Addict, doborât acum câteva minute de realitate, constrâns cu spatele la zid de evidenţe, declar următoarele:

Cel din cauza căruia blogosfera s-a încărcat cu încă un păduche de blog (al meu),
Cel supranumit, în consecinţă, Corleone (prin funcţie) sau Magnanimul (prin fel de a fi),
Cel al cărui condei e inegalabil, în viaţa reală cât şi în cea virtualicească, pe care-l citesc precum inspir adânc o gură de aer de munte,
Cel pe nedrept denigrat amu vreme cum că ar flirta cu un incipit de chelie,
Cel la al cărui matrimoniu am atentat făr de vină când i-am dat perfuzia cu Monica Belucci,
Cel de care încep să-mi amintesc amu, când primăvara începe să-mi curgă prin venele criogenizate, eu urlând de durerea dezgheţului (dar mormăind în surdină It's Friday, I'm In Love), ea, primăvara, zâmbindu-mi cu miros de frezii şi petale de trandafiri,
Cel care recent a întâmpinat ceva probleme olfactivo-igienice într-un parc de la Păcii,
Cel cu care, în fine, aş împărţi portocalele sângerii de Sicilia pe care pare-se că le voi primi astăzi (din partea unui aşa-zis bluffer, căruia se pare că de fapt îi voi rămâne îndatorat… şi voi plăti, Baroane, cu dobânzi inimaginabile, savurându-mi înfrângerea),

Verbiaj, unicul, irepetabilul, ireparabilul si indubitabilul, este într-adevăr o Mare Figură, astfel încât sunt obligat să-i dedic asta:

M-a făcut k.o. în astă dimineaţă cu un singur cuvânt, mi-a ghicit secretul dintr-o privire, dovedindu-mi că Sherlock Holmes era doar un ageamiu.

Verby Corleone, acceptă umilele-mi mulţumiri, recunoştinţa că m-ai făcut paf, împreună cu urările de zi splendidă. Cred că-ţi plac freziile, aşa că iacătă, în dar de la Aky, pentru matale naşule, şi pentru toate sufletele frumoase, fie ele de dame sau de coconi.

Dor

2008-02-28T15:52:00.003+02:00
Toma sfâşiat, secătuit, cu palme reci. Toma bolnav, tânjind cu buze uscate după vindecare. Când Toma a pus mâna, prin pielea lui s-a revărsat fierbinte şi vie liniştea încrederii, până în măduva oaselor, până în fiecare celulă a sângelui. A înţeles că e aici, acum, că poate relaxa muşchii încordaţi şi descătuşa somnul liniştit. Şi deodată gerul dimprejurul lui nu a mai avut putere, deodată s-a făcut cald şi lumină, iar eriniile pe care doar el le auzea au amuţit. Viforul geros a devenit doar o briză – de exorcizat şi tămăduit, însă doar o briză. E cald şi bine să închizi ochii şi să te laşi să cazi pe spate, cu încrederea copilăresc – zâmbitoare că nu vei simţi durerea tăioasă a loviturii de pământ.

Mi-e dor de Toma. L-aş chema să-mi spună ce a simţit după ce, vorba unui drag prieten al meu, a drămuit în zgomot şi tăcere, după ce urletul înspăimântat, fugind de tot şi toate ca un animal hăituit, s-a ostoit în zâmbetul şi liniştea încrederii. Atât şi nimic mai mult. Cred că nici Toma nu vroia de fapt prea mult, doar să atingă acea flacără ce să îi intre în piept şi să vindece secolele, mileniile de frig, de întuneric, de sânge, de teamă, de neîncredere. Toma fugind de propriile umbre, tânjind după adăstare cu cât fugea mai repede.

Te aştept, Toma. Spune-mi rogu-te cum se vindecă această boală. Fug de ea la fel ca şi tine. Nu împărtăşim aceeaşi neîncredere. Eu pe a ta, cea divină, am rezolvat-o de mult, chiar dacă în unele nopţi mai răsună şoptit şi retoric acel “lama sabachthani” de pe munte. Şi totuşi boala e aceeaşi. Îi ştii numele. Acelaşi frig, aceeaşi fugă de frig. Mi-e atât de dor de tine, Toma Necredinciosule.

Terapie (ceva mai devreme, pe plantaţia akyeană)

2008-02-27T17:02:00.006+02:00
Colegu: uite
Colegu: sa pump you up a little
Aky: asa varza arat?
Colegu: da
Aky: .. thanks
Colegu: a fost facuta de 50 Cent pentru un pretenar de-al lui boxer (foarte bun ala) inainte de un super meci din ianuarie
Colegu: a si castigat pretenu lui... cu toate ca nu am tinut cu el
Aky: e o aluzie, ne caftim dupa ce o ascult?
Colegu: :D

Aky: da aia cu Bbbbbad to the bbbbone nu merge ?
Aky: for me
Aky: parca aia mi-o dedicai de regula
Colegu: pai acu nu
Colegu: ca esti prea varza