Funny Friday (For My Technology Freak, D.)

Când ţi se îmbârligă creierul prea tare, începi să-ţi pui şi singur bigudele la neuroni. Ca mine acum, căutând dude.

Tatăl

Miercuri.
Toamnă.
Cer înnorat.
Frig gri.


Încă o zi de viaţă.
Încă un anotimp de iubit pe cei iubiţi.
Cer împăturit.
Căldura din îmbrăţişare.


Diferenţe de interpretare. Un instrument de interpretat textul lumii.

Dăruit în mod special celui care ştie ce înseamnă să iubeşti un crocodil.

Leo and me.

(Ceva scris acum multe luni, al cărei timp s-a copt astăzi. Dacă merge cineva la conertul lui – să lase o urmă de aromă şi pe la poarta ametystiană.)





Splendidă, imprevizibilă şi mereu nouă, încredinţată orbeşte şi zâmbitoare pas cu pas, ca un dans. Ca iubirea.

„Dance Me To The End Of Love“


Îl iubesc cu iraţionalitate şi inconştienţă. Pentru că e un căutător, un om al drumului. O voce ca aroma de migdale amare, o durere care începe să zâmbească.


Fecioară introvertită, amestec de esenţe evreieşti şi vechi influenţe poloneze şi lituaniene, strămutat în anii 60 pe insula grecească a Hydrei. Împrietenit cu drogurile şi Prozacul – de care s-a despărţit. Pentru că îi afecta libidoul.

Călugăr, timp de şase ani, în cadrul ramurii Rinzai a budismului Zen, sub numele de Jikhan („tăcere“).

Idolului tinereţii sale i-a dedicat o piesă pe versurile acestuia, şi numele fiicei sale, Lorca Cohen.


"Take This Waltz" by Cohen & F.G.Lorca.


You worry that I will leave you.
I will not leave you.
Only strangers travel.
Owning everything,
I have nowhere to go.
(L. Cohen)



„I’m Your Man”



„If It Be Your Will”.. rugăciunea de tăcere


After listening to Mozart
we go around
with pianos
strapped to our backs.
(L. Cohen)



„Ain’t No Cure For Love”

If you don't become the ocean,
you'll be seasick
every day.
(L. Cohen)



„Closing Time”


Un articol frumos aici.

Dumnezeu predă la spital

E una din principalele Lui săli de curs. Dai examen, ţi se predă şi înveţi – toate simultan uneori. La unele întrebări răspunzi cu perplexitate sau gratitudine amuţită, la altele nu există răspuns uman. Timpul devine aur, oamenii nu mai au măşti, şi viaţa se citeşte în altă cheie.


Când „te iubesc” ia forma unui om care e lângă tine când e pur şi simplu greu
- sau când suni, în miez de noapte şi de disperare, câţiva oameni să îi rogi să doneze sânge a doua zi devreme, când ei acceptă, deşi le e frică, deşi au alte treburi şi probleme – există revanşă echitabilă în lumea asta?


Când se derulează live lângă tine scena clasică de film în care doctorul iese după minute bune de aşteptare şi (fără amabilitatea standard din filmele americane) anunţă pe doamna care abia aştepta să intre la soţul ei că (sorry) nu a găsit numărul de telefon în fişă pentru a îi anunţa că pacientul s-a stins aseară – unde cauţi telecomanda ca să muţi repede pe alt film?


Când lângă tine, la câţiva paşi, suferinţa pierde orice grad de comparaţie şi imaginaţie – nu e încă o dovadă a existenţei lui Dumnezeu? Nimic altceva nu explică atâta suferinţă, şi atâta putere.


Când vezi că a sta în picioare, a merge singur la baie sau a mânca şi altceva decât perfuzii devin ditamai hălcile de fericire – cum redefineşti „problemele” şi „nefecirea”?



Între costul exorbitant al unei vorbe bune către pacient (poate de aceea sunt aşa rare uneori) şi medicul care îţi refuză bancnota (pe care acum chiar vrei să o dai, fir-ar, măcar atât atât să poţi face) - „lasă, o să-ţi trebuiască pentru medicamente.”


între noaptea care pare cea mai grea, dormită iepureşte într-o rezervă, şi ziua în care o voce epuizată de 2 luni petrecute la uşa A.T.I. spune că nu îşi poate permite să piardă urma de speranţă (sau să semneze pentru deconectarea de la aparate, aşa cum i s-a sugerat finuţ), că merge mai departe cât i s-o da de Sus


între „am învăţat că pot merge mai departe mult timp după ce am spus că nu mai pot” şi „Doamne, nu-i da omului cât poate duce” (şi rămâi mut faţă de cât pot duce unii oameni)


între „e bine” care înseamnă „momentan am făcut tot ce se putea face” şi orice altă definiţie a situaţiei de „bine”


între câtă mizerie aduce „dezavantajul de a avea un corp” şi câtă indescriptibilă frumuseţe spirituală poate descoperi această mizerie


între realitate şi promisiunea în care începi să crezi orbeşte, pentru că, împotriva oricărei realităţi sau previziuni umane, te agăţi de o rugăciune, încercând să accepţi ceea ce vine de la El. Orice ar fi asta.
(E imposibil să explici în termeni umani unei mame al cărei copil de 6 ani e la A.T.I, sau altora, de ce „aşa a vrut Dumnezeu.” Poţi doar să crezi orbeşte că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre.”)


Dumnezeu ne dă lecţii de umilinţă când intrăm pe poarta spitalului.
În orice postură intri, dar mai ales ca însoţitor/vizitator.
Pentru că eşti conştient şi le vezi pe toate, pentru că ţi se rupe balanţa cântarului de câtă suferinţă întâlneşti, câtă umanitate şi lipsă de umanitate respirând una lângă cealaltă, cât Dumnezeu şi câtă lipsă de El.
Pentru că eşti forţat să pui în faţa oglinzii acea realitate cu toate frustrările şi nemulţumirile tale, migrenele şi enervările cotidiene, şi câte altele.
Pentru că înţelegi cât de parşivi suntem deseori, câte promitem şi rugăm la disperare şi câte uităm după aceea.

Ne ratăm deseori starea de har din uitare.

*

Regret că nu am inaugurat toamna pe Ametyst cu ceva mai spumos sau eclatant. Mi-am promis că o să încerc câte ceva mai departe. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii pe care, dintr-o raţiune ce ne depăşeşte deocamdată, trebuie să le învăţăm.

Am vrut şi să mulţumesc unor oameni. Pentru vorbe şi întrebări, pentru vizite şi efort, pentru sângele donat, pentru benzina şi orele de somn consumate, pentru că m-au suportat, pentru mâinile pe după umeri şi pentru rugăciuni. Pentru toate modalităţile văzute şi nevăzute prin care Dumnezeu se arată uneori prin oameni.

Ciuf, Ori (şi Mihai, donatorul efectiv, mulţam Ciuf :) ), Marmo, Costi, Delia, Irina, Verbiaj… şi toţi ceilalţi.

"Joc"

De cei cu care împărtăşeşti strune şi acorduri lăuntrice comune te leagă uneori coincidenţe, şi îi regăseşti cine ştie unde, în ce loc, idee, dor, poveste, muzică, telepatie.

Am descoperit o mică dudă, în purul stil al autorului ei. Stilul, şi caracterul cu pricina, subsumate unui cuvânt cu înţeles uitat: frumos.

Verbiaj şi ale lui dude faine.

Reîntâlniri

Nu există coincidenţe.
Drumurile coincidenţelor m-au dus zilele acestea în nişte locuri despre care voi scrie curând, drumuri din cele pe care ţi le doreşti ani la rând, locuri despre care citeşti întâmplător în diferite părţi, cu care te întâlneşti ca şi cum te-ar chema la ele – şi într-o bună zi întâmplarea te duce acolo.

Din locul acesta se trage un om tare drag mie, maestrul meu de ani mulţi. O Doamnă, şi cărţile ei.

Teoria norilor

Alchimia dorinţei

Marea

Vă provoc.

Vă provoc să găsiţi numele unei opere artistice (A+B sau B+A) inspirată din realitate, o copleşitoare mostră, relativ recentă, de luptă cu viaţa. Rezolvarea - pe Ametyst, later.




A.
El – poate naşte un uragan într-un alt colţ de lume.
Ea, Doamna, purtându-i numele, citea cândva în fumul de desupra mării.


B.
În ochi de mare,
În marea din ochii ei,
Ca să găseşti comori ascunse
Trebuie să-naintezi în stilul Pike, sau Tuck.
Sau într-un număr: 101A, par example.


A+B
Din închisoarea cea fără de trup, plutirea lui se naşte dintr-un ochi – clipind tăcut. Iar libertatea unuia sfidează neputinţa celuilalt.

Tips: English, Google.