Prietenul meu

Ne-am întâlnit prin februarie. Am intrat in viaţa lui fără acceptul lui, doar cu cel al mamei lui. În sufletul meu apăruse un gol, de neumplut, dar poate şi de aceea l-am îndrăgit din prima zi - aceeaşi când l-am anunţat că, îi convine au ba, să facă bine să mă scoată la o cafea în oraş, în viitorul cel mai apropiat. Îi place sau nu de mine, i-am spus să-şi bage bine asta în cap şi să acţioneze în consecinţă.

Uneori aş fi preferat să nu îl văd, îmi era greu. Nu puteam să îi spun de ale mele, mi-am impus să vorbesc cu el doar lucruri frumoase. Ne-am privit de multe ori. Am vorbit numai eu, el m-a ascultat şi mi-a răspuns din priviri, deşi nu l-am înţeles aproape niciodată. L-am mângâiat pe obraji, i-am spus că arată bine, am vorbit cu el deşi mă ignora. Chiar şi atunci când a încercat să mă lovească cu piciorul, când se enerva şi mă fulgera cu privirea. Am dus şi cu el, şi cu mine, muncă de lamurire că nu poate fi altfel decât bine. I-am spus iar şi iar că ştiu că ştie, deşi de fapt nu aveam nicio certitudine. Am vorbit cu un perete luni la rând, sperând orbeşte că de dincolo mă aude cineva.


Zilele trecute, de Adormirea Maicii Domnului, am trecut pe la el. Era un reportaj de la Mânăstirea Nicula la televizor, i-am povestit despre icoana de acolo şi l-am pus să promită că se roagă în fiecare zi. A câta oară, habar n-aveam dacă privirea lui îmi spune "da, aşa am să fac" sau "femeie, eşti nebună, nu mă vezi?". Sau pur şi simplu nimic.

A doua zi mă sună mama lui şi mi-l dă la telefon. Pentru prima dată în 8 luni, a vorbit cu mine. Mi-a spus pe nume, "te pup. vino.". Niciodată nu m-am bucurat atât de mult, din atât de puţin. Mi-am amintit cum e să plângi de bucurie, în mijlocul oraşului. Când i-am spus că ăla de-a călcat pe Lună e mic copil ca performanţe faţă de el, a schiţat un sfert de zâmbet. Dar ce zâmbet magnific!


Cătălin este prietenul meu, într-un fel cel mai drag, micul meu skandenberg prietenesc cu Dumnezeu. În septembrie face 23 de ani şi totodată 9 luni de când a fost scos dintre fiarele contorsionate, cu 2 zile înainte de Crăciun. Prietenul lui, care era la volan, nu mai avea formă. Cătălin însă era aproape intact. Exceptând două coaste rupte, edem cerebral şi comă.

"N-are nicio şansă. Dacă va trai, dependent de tubaje şi medicamente, nu îşi va recăpăta nici măcar un minim de independenţă fizică şi motrice, nici vorbă psihică. Te chinui degeaba cu el." Legumă intubată, Cătălin avea după câteva luni o doză zilnică de sedative. La ATI nu se mai chinuiau cu el, “n-are sens”. Ar trebui să aibă licenţă nişte medici care spun asta unei mame, care doarme luni la rând pe bancheta de aşteptare de la ATI? Darmite uneia care, îngrijindu-l zi şi noapte, timp de 4 luni de comă şi alte 4 luni de stare vegetativă după aceste prognoze, se aude strigată de băiatul ei, iar când îi pune în faţă un ziar, îl aude citind bâiguit câteva cuvinte? Poate medicii ar trebui să mai facă un jurământ - că nu vor uita niciodată că verdictele finale le dă doar Dumnezeu.

Cineva a spus că minunile nu sunt strict opera lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un om care să fie “acolo” şi să vrea să ofere cei 5 peşti şi cele 2 pâini ale sale, Dumnezeu nu ar fi putut face minunea pentru cei mulţi. Oamenii cei neputincioşi sunt instrumentele minunilor. Donaţii neaşteptate de materiale sanitare, un necunoscut care aduce din senin medicamentele vitale, bani apăruţi te miri de unde, un terapeut care acceptă să vină pe gratis şi câte altele, apărute în povestea lui Cătălin după scriptul celui mai genial şi imprevizibil Scenarist.


L-am cunoscut pe Cătălin într-un spital în care am pierdut o luptă, un loc pe care l-am urât, pentru că doar circumstanţele grave au făcut să ajung acolo şi nu unde ar fi trebuit. După ce Cătălin a devenit o parte din viaţa mea, am început să mă gândesc că poate chiar există un sens şi o logică ne-umană în toate. Poate toate s-au întâmplat pentru ca să existe cineva care să îi spună mamei lui, în momentele de neagră deznădejde, să nu uite infimele, microscopicele progrese din fiecare săptămână, şi să îi trimită pe pustie pe specialiştii care îi tot spuneau "te chinui degeaba, n-are sens."

Există cuvinte pentru a descrie bucuria când Cătălin iţi spune, de câteva zile, ce post e acum la Tv, cum se numeşte ziarul pe care i-l arăţi, că vrea ciocolată (şi care anume), cum se numesc cei din jur, sau când îţi spune cu ce echipa de fotbal ţine (Steaua) şi îţi răspunde la întrebarea "dacă nu ţin cu Steaua, mai vrei să mă vezi?" cu un "nu" clar?

Nu ştiu de ce a apărut Cătălin în viaţa mea (sau poate ştiu). Nu ştiu nici de ce unui băiat frumos a trebuit să i se întâmple asta. Ştiu însă că atunci când te încercuieşte disperarea, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să crezi – orbeşte, cu disperare, cu încrâncenare, ora et labora, să ignori toate şi să spui doar "va fi bine", repetând asta mono-maniac.

De ce uneori Dumnezeu alege într-un fel şi alte ori în alt fel? Nu ştiu. Poate nu asta e întrebarea corectă. Am aflat însă ce înseamnă să ţi se strângă carnea pe tine de emoţie şi de bucurie, şi că uneori (ştie Dumnezeu când şi de ce, eu habar n-am) se mai întâmplă şi minuni, nu numai tragedii, se mai şi plânge de bucurie. Trebuie muncă multă ca să apară o minune, şi şi după minune e de muncă. Dar merită.


Rugaţi-vă pentru Cătălin. Nu-l veţi vedea niciodată, dar cândva, cineva, vă va mulţumi, aici sau pe alte meleaguri.