Prietenul meu

Ne-am întâlnit prin februarie. Am intrat in viaţa lui fără acceptul lui, doar cu cel al mamei lui. În sufletul meu apăruse un gol, de neumplut, dar poate şi de aceea l-am îndrăgit din prima zi - aceeaşi când l-am anunţat că, îi convine au ba, să facă bine să mă scoată la o cafea în oraş, în viitorul cel mai apropiat. Îi place sau nu de mine, i-am spus să-şi bage bine asta în cap şi să acţioneze în consecinţă.

Uneori aş fi preferat să nu îl văd, îmi era greu. Nu puteam să îi spun de ale mele, mi-am impus să vorbesc cu el doar lucruri frumoase. Ne-am privit de multe ori. Am vorbit numai eu, el m-a ascultat şi mi-a răspuns din priviri, deşi nu l-am înţeles aproape niciodată. L-am mângâiat pe obraji, i-am spus că arată bine, am vorbit cu el deşi mă ignora. Chiar şi atunci când a încercat să mă lovească cu piciorul, când se enerva şi mă fulgera cu privirea. Am dus şi cu el, şi cu mine, muncă de lamurire că nu poate fi altfel decât bine. I-am spus iar şi iar că ştiu că ştie, deşi de fapt nu aveam nicio certitudine. Am vorbit cu un perete luni la rând, sperând orbeşte că de dincolo mă aude cineva.


Zilele trecute, de Adormirea Maicii Domnului, am trecut pe la el. Era un reportaj de la Mânăstirea Nicula la televizor, i-am povestit despre icoana de acolo şi l-am pus să promită că se roagă în fiecare zi. A câta oară, habar n-aveam dacă privirea lui îmi spune "da, aşa am să fac" sau "femeie, eşti nebună, nu mă vezi?". Sau pur şi simplu nimic.

A doua zi mă sună mama lui şi mi-l dă la telefon. Pentru prima dată în 8 luni, a vorbit cu mine. Mi-a spus pe nume, "te pup. vino.". Niciodată nu m-am bucurat atât de mult, din atât de puţin. Mi-am amintit cum e să plângi de bucurie, în mijlocul oraşului. Când i-am spus că ăla de-a călcat pe Lună e mic copil ca performanţe faţă de el, a schiţat un sfert de zâmbet. Dar ce zâmbet magnific!


Cătălin este prietenul meu, într-un fel cel mai drag, micul meu skandenberg prietenesc cu Dumnezeu. În septembrie face 23 de ani şi totodată 9 luni de când a fost scos dintre fiarele contorsionate, cu 2 zile înainte de Crăciun. Prietenul lui, care era la volan, nu mai avea formă. Cătălin însă era aproape intact. Exceptând două coaste rupte, edem cerebral şi comă.

"N-are nicio şansă. Dacă va trai, dependent de tubaje şi medicamente, nu îşi va recăpăta nici măcar un minim de independenţă fizică şi motrice, nici vorbă psihică. Te chinui degeaba cu el." Legumă intubată, Cătălin avea după câteva luni o doză zilnică de sedative. La ATI nu se mai chinuiau cu el, “n-are sens”. Ar trebui să aibă licenţă nişte medici care spun asta unei mame, care doarme luni la rând pe bancheta de aşteptare de la ATI? Darmite uneia care, îngrijindu-l zi şi noapte, timp de 4 luni de comă şi alte 4 luni de stare vegetativă după aceste prognoze, se aude strigată de băiatul ei, iar când îi pune în faţă un ziar, îl aude citind bâiguit câteva cuvinte? Poate medicii ar trebui să mai facă un jurământ - că nu vor uita niciodată că verdictele finale le dă doar Dumnezeu.

Cineva a spus că minunile nu sunt strict opera lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un om care să fie “acolo” şi să vrea să ofere cei 5 peşti şi cele 2 pâini ale sale, Dumnezeu nu ar fi putut face minunea pentru cei mulţi. Oamenii cei neputincioşi sunt instrumentele minunilor. Donaţii neaşteptate de materiale sanitare, un necunoscut care aduce din senin medicamentele vitale, bani apăruţi te miri de unde, un terapeut care acceptă să vină pe gratis şi câte altele, apărute în povestea lui Cătălin după scriptul celui mai genial şi imprevizibil Scenarist.


L-am cunoscut pe Cătălin într-un spital în care am pierdut o luptă, un loc pe care l-am urât, pentru că doar circumstanţele grave au făcut să ajung acolo şi nu unde ar fi trebuit. După ce Cătălin a devenit o parte din viaţa mea, am început să mă gândesc că poate chiar există un sens şi o logică ne-umană în toate. Poate toate s-au întâmplat pentru ca să existe cineva care să îi spună mamei lui, în momentele de neagră deznădejde, să nu uite infimele, microscopicele progrese din fiecare săptămână, şi să îi trimită pe pustie pe specialiştii care îi tot spuneau "te chinui degeaba, n-are sens."

Există cuvinte pentru a descrie bucuria când Cătălin iţi spune, de câteva zile, ce post e acum la Tv, cum se numeşte ziarul pe care i-l arăţi, că vrea ciocolată (şi care anume), cum se numesc cei din jur, sau când îţi spune cu ce echipa de fotbal ţine (Steaua) şi îţi răspunde la întrebarea "dacă nu ţin cu Steaua, mai vrei să mă vezi?" cu un "nu" clar?

Nu ştiu de ce a apărut Cătălin în viaţa mea (sau poate ştiu). Nu ştiu nici de ce unui băiat frumos a trebuit să i se întâmple asta. Ştiu însă că atunci când te încercuieşte disperarea, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să crezi – orbeşte, cu disperare, cu încrâncenare, ora et labora, să ignori toate şi să spui doar "va fi bine", repetând asta mono-maniac.

De ce uneori Dumnezeu alege într-un fel şi alte ori în alt fel? Nu ştiu. Poate nu asta e întrebarea corectă. Am aflat însă ce înseamnă să ţi se strângă carnea pe tine de emoţie şi de bucurie, şi că uneori (ştie Dumnezeu când şi de ce, eu habar n-am) se mai întâmplă şi minuni, nu numai tragedii, se mai şi plânge de bucurie. Trebuie muncă multă ca să apară o minune, şi şi după minune e de muncă. Dar merită.


Rugaţi-vă pentru Cătălin. Nu-l veţi vedea niciodată, dar cândva, cineva, vă va mulţumi, aici sau pe alte meleaguri.

Onkel

Cele de mai jos nu reprezintă un exerciţiu de condei, ci pur şi simplu o mică parte dintr-o datorie morală pe care o port de aproape 20 de ani. Uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dar vine o vreme când, din neştiute şi neînţelese izvoare, lucrurile revin la suprafaţă, se limpezesc şi încep să se închege în imagini în care ne recunoaştem rădăcinile. O poveste adevărată, spre sfârşitul căreia, aşa a fost să fie, m-am inserat şi eu în peisaj. O poveste, scrisă din povestirile Erikăi şi din amintirile mele, pe care (chiar dacă stângaci) trebuia să o scriu, în semn de recunoştinţă, dor şi multe altele care nu se pot povesti.



Cernăuţi, 1942.
Erika.

Erika avea 17 ani. Mama ei, Gisella, era o vieneză de familie bună, ale cărei rude deţineau fabrica Metalurgica din Cernăuţi. Tatăl, Leopold Huls, era avocat.

Cernăuţiul unor vremuri tulburi, în care se trăia în umbra nesiguranţei şi cu sufletul în căuşul palmei. Femeile erau o pradă uşoară, multe erau pur şi simplu luate de pe strada şi duse în zonele miniere, pentru bărbaţii abrutizaţi care munceau în pământurile Rusiei.

Ca să poata obţine Bron-ul (hârtia care certifica faptul că persoana era angajată a statului şi nimeni nu se putea atinge de ea), tatăl Erikăi a aranjat printr-o cunoştinţă ca ea să fie angajată la Poştă. Avea de dus noaptea telegrame importante la cazărmile din afara oraşului. Mergea mult pe jos, iar străzile erau periculoase noaptea, însă doar ca angajat al unei instituţii strategice a statului, în acea vreme de război, Erika era intangibilă.


Într-o seară, Erika a plecat de la biroul unde doamna de la telegraf îi înmâna telegramele. Trebuia să iscălească de fiecare dată la plecare şi de sosire şi să se mişte repede. La o cotitura a strigat-o cineva. Un rus scund (dar enorm pentru Erika şi cele 40 de kg ale ei) întărâtat de băutură, s-a năpustit asupra ei. Erika s-a luptat cu disperare. O inspiraţie din străfund de spaimă i-a sugerat să îi spună rusnacului duhnind a alcool că, dacă nu o lasă să plece şi să ducă telegrama la cazarmă, va ieşi un tărăboi imens, comandantul cazărmii va fi informat, iar el va înfunda puşcăria. Rusnacul i-a dat drumul, rânjind relaxat. «Las ca te întorci tu, tot pe aici vii.»

Erika nu s-a mai oprit din fugă până la cazarmă. A ajuns cu hainele rupte şi, speriată şi a povestit totul. «Cineva din glorioasa noastră Armată Roşie să se dedea la asemenea josnicie? Nici vorbă! Probabil te-ai dat cu parfum şi ai vrut să-l atragi« au râs ei, refuzând sa îi dea o escortă pentru drumul de întoarcere. Disperată, Erika s-a temut să meargă acasă, dar nici înapoi la birou nu avea curaj. Însă nu avea de ales, era aşteptată, telegramele ardeau. A dat târcoale pe străzi toată noaptea până s-a crăpat de zi, sperând să se schimbe tura şi rusul să nu o mai aştepte pe drum.

Ajunsă înapoi, privind pe furiş din stradă, a zărit o altă siluetă, mai înaltă, la poarta unde fusese rusul. S-a liniştit şi a mers mai departe. Era într-adevar altă gardă. Dar când s-a apropiat, de după usă a apărut rusul cel rânjitor. Se înţelesese cu colegul de tură să îl anunţe când se întoarce fata.

Întârzierea fetei o îngrijorase pe femeia din birou, care o aştepta pe hol. A auzit ţipetele din curte şi a dat alarma. Erika a scăpat cu o sperietură puternică şi hainele rupte, dar mai grav decât asta, cu certitudinea că, într-un oraş în care aerul duhnea a vodcă rusească şi a pericol mocnit, răzbunarea rusului era doar o chestiune de timp.

S-a făcut mult caz de acest incident, agresorul a fost judecat şi condamnat la plecarea imediată pe front. Înainte de a pleca, i-a tansmis Erikăi un mesaj scurt. «Am să te găsesc, şi am să te omor.« O promisiune ca un blestem.


Ziua în care timpul a luat-o la goană.
Dionis.

Dionis lucra la garajul cazarmei. Era priceput, amabil, apreciat de toţi. Se împrietenise cu o altă fată, pe nume tot Erika. În ziua cand s-a răspândit vorba despre incident, a dat fuga să vadă ce se întâmplase cu prietena lui. A dat însă peste altă Erika, cea de la telegrame. Realizând pericolul, şi-a luat angajamentul să o ducă acasă de la secţie pe fată şi apoi să o conducă la serviciu a doua zi. Şi apoi încă multă vreme de atunci încolo.


Erika era originară din Bucovina de Nord, nu din cea de Sud, iar asta o condamna pe ea şi familia ei să nu poată trece graniţa spre România. Dolly a prins drag de ea în cele câteva săptămâni cât a condus-o zilnic la serviciu şi i-a propus să se căsătorească de formă, ca să o poată lua şi pe ea şi părinţii ei în România împreună cu el, căci era încă perioada pe care ruşii o anunţaseră că o lasă la dispoziţia românilor care vor să treacă graniţa. Erika a acceptat, necugetând prea mult la ceea ce făcea şi întrezărind doar posibilitatea de a pleca din acel infern. S-au învoit într-o zi de la birou şi s-au dus la starea civilă. Funcţionara cea grasă a întrebat pe ruseşte «de cât timp trăiţi în concubinaj?», iar el a spus senin «de 6 luni», făcându-i Erikăi un semn discret.

Când a ajuns acasa, Erika a întrebat-o pe mama ce a gătit. Mămăligă. «Frumos meniu de nuntă« a spus Erika amuzată. Mama ei a amuţit, iar Erika i-a povestit ce făcuse. Gisella avea zestrea Erikai pregătită în dulap încă de când fata avea 10 ani. «Lasă, mamă, e o căsnicie de formă, ca să putem pleca».

*

Şeful lui Dolly îi promisese că îi va da drumul să plece peste graniţă cu noua lui familie, dar a condiţionat acest ajutor printr-unul personal la schimb: să îi fie şofer până la Lemberg (Lvov), unde trebuia să meargă la o întrunire. Drum periculos, pe care nu degeaba nu se încumeta nimeni să îl facă în acea vreme. Şeful, director al unei fabrici de mezeluri, trebuia să se întâlnească acolo cu alţi nacealnici, pe pământul polonez ocupat de ucrainieni, unde moartea pândea peste tot.

Dolly a acceptat. A condus fără odihnă, 3 zile de coşmar şi epuizare. Un glonţ ghidat de o mână de înger i-a zburat pe drum ochelarii de pe nas, dar l-a lăsat viu.


La întoarcere, Dolly era atât de obosit, murdar, jigărit dupa atâta drum şi pericol, încât Erika nu şi-a recunoscut soţul. Epuizat, Dolly s-a dus acasa, a încuiat uşa şi obloanele ferestrelor şi s-a culcat. Aproape somnul cel de moarte, pentru că în ziua aceea timpul a luat-o la fugă. A venit anunţul: cei care vor să treacă graniţa spre România mai au la dispoziţie doar 24 ore, după care, la miezul nopţii, graniţa se va închide definitiv.

Erika şi părinţii ei au strâns în grabă o brumă de bagaj şi au fugit să îl anunţe pe Dolly. El însă nu răspundea la uşă, epuizarea îl copleşise. O oră au bătut în uşă şi geamuri ca să îl trezească, dar degeaba. Erika era disperată. A rămâne însemna a muri, iar minutele se scurgeau ameţitor.

Târziu, aproape prea târziu, intrând prin acoperiş printr-o locuinţă vecină, cineva a reuşit să ajungă la Dolly şi să îl trezească. Livid de oboseală, în pijama şi în picioarele goale, fără ochelari - aşa l-au târât, mai mult pe braţe, la camionul care pleca spre graniţă.


La limită şi după.

Când camionul a trecut graniţa, era un minut trecut de miezul nopţii… ruşii au început să tragă. Cu gloanţele şuierându pe lângă camion, la milimetri de capetele lor, refugiaţii au implorat şoferul să nu se oprească din drum. Dolly, ultimul urcat pe marginea camionului, a avut din nou un înger puternic.

Au reuşit să treacă graniţa, în acel martie friguros. Gospodăria lăsată în urmă (din zestrea din dulap nu au apucat să ia nici măcar o batistă), Erika şi părinţii ei doar cu o valiză, Dolly doar cu pijamaua de pe el şi o haină a socrului pe umeri.

La graniţă, văzându-l în haine vărgate, tras la faţă şi livid, l-au luat la ochi crezând că e un puşcăriaş fugit din închisoarea. «Iţi place muzica?« l-a întrebat tatăl Erikăi pe omul de la graniţă, şi i-a dat acordeonul la care cântase Erika toată copilăria, pentru a-l lăsa pe Dolly să treacă fără probleme. O muzică în schimbul unei vieţi.

***
Erau vremuri în care oamenii ţineau uşile şi geamurile ferecate de frică. Când ruşii au invadat Bucovina, nebunia şi graba retragerîi nemţilor a călcat totul în picioare. La blocul în care stătea Erika, cineva a uitat un geam deschis. Au intrat în bloc, cu tot cu motocicletă, doi nemţi puşi pe jaf. Au luat toate etajele la rând, forţând oamenii să le dea bani şi bijuterii. Când au ajuns la familia Huls, adolescenta Erika era bolnavă, cu febră mare. Somaţiei brutale a jefuitorilor, mama i-a răspuns că fata e bolnavă de tifos şi că sunt invitaţi să mai rămână, dacă vor să se contagieze şi ei. Cu un cearceaf ud pe ea, ca să-i scadă febra, Erika se ruga în gând să se întâmple o minune care să îi scape de jefuitori. Deodată s-a auzit un zgomot de motor, iar nemţii au dat năvală disperaţi pe scări, încercând să îl oprească pe cel care îi prăduise pe ei, hoţii, de motocicletă, lăsându-i pradă unei morţi sigure, în cazul în care nu reuşeau să fugă din calea ruşilor.
***


De la graniţă au ajuns la Dorohoi, unde au fost cazaţi într-o şcoală părăsită. S-au umplut de păduchi, au dormit pe podele şi au mâncat ce apucau. Dar trăiau şi erau liberi.

După câteva săptămâni, Erika şi ai ei au plecât la Câmpulung Moldovenesc, unde Dolly avea nişte cunoştinţe. I-a găzduit un ţăran într-o casă pe vârf de deal. Pe drum, căruţa cu care mergeau s-a rupt. Cât timp s-au muncit să o repare, l-au legat pe Muki, căţelul pe care îl luaseră cu ei din Cernăuţi, de un copac. După ce au reparat căruţa, abia după câţiva kilometri şi-au amintit de Muki, şi s-au intors dupa el, la timp ca să nu se sufoce încercând să-şi roadă lesa.


Bucureşti

După câteva luni au ajuns la Bucureşti, căutând de muncă. Tatăl Erikăi, avocatul Leopold Huls, a găsit o slujbă şi au început să îşi refacă viaţa.

Au stat prin magherniţe cu proprietărese dubioase, din care cea mai cea a fost prima – patroana de bordel, cea care îşi însuşise şi folosea proteza dentară a răposatului ei soţ. I-a găzduit pentru că veneau cu o recomandare. Apoi au găsit două camere de închiriat lângă mânăstirea Radu Vodă. Le-au curăţat de gândaci şi le-au făcut locuibile cu mobilă de culoare vernil, de copii, cumpărată cu o brumă de bani câştigaţi la Lotto.


Erika a găsit în cele din urmă o slujbă la o consignaţie. Stând cuminte pe un scaun şi observând cum se lucra în birou, a asistat la o ceartă între o colegă şi un coleg. Femeia ţipa nervoasă, până când a observat că bărbatul cu care se certa nu stătea într-o poziţie plictisită, ci suferise un atac de cord din cauza enervării şi murise. Aşa a fost prima zi de muncă. Femeia certăreaţă a renunţat la serviciul respectiv, ceea ce a însemnat pentru Erika şansa de a primi un post mai sigur.

Multă vreme au fost atât de săraci că nu aveau bani nici de autobuz. Mergând mult pe jos, Erika a făcut o infecţie puternică la un picior din cauza băşicilor. Neavând bani de doctor, Dolly i-a curăţat rana cu un cuţit înroşit în foc şi a scăpat-o de infecţie.

*

Odată intrată pe făgaş viaţa la Bucureşti, Erika a avut timp să se gândească. La omul iubit pe care i-l furase războiul, la Dolly, la Providenţa care i-l scosese în cale, la căsnicia ei formală. Dolly îi salvase viaţa de două ori, o dată de răzbunarea rusului, apoi de întreaga urgie sovietică, atât pe ea cât şi pe părinţii ei. Cu timpul a învăţat să-l iubească, chiar enorm, şi a descoperit, iar şi iar, de ce om de aur o legase «întâmplarea». De la fata măritată în grabă, de formă, cu un om pe care îl cunoştea de câteva săptămâni, la femeia care a trăit 47 ani alături de un soţ de care a fost preţuită, răsfăţată, îngrijită cu o abnegaţie şi iubire de poveste, nezdruncinată de timp, boli sau metehne omeneşti – a fost doar o adiere de timp.



Onkel şi Tanti Erika.




Nu s-au culcat niciodată supăraţi. Când, uneori, Erika se enerva şi ridica vocea, Dolly găsea brusc «o treabă» pentru care se scuza că trebuie sa plece puţin. Când se întorcea, Erika şi uitase de ce se supărase.


Erika era «Mutzika» cea a cafelei cu lapte adusă la pat dimineaţa, a masajelor la picioare, a cremelor de mâini şi a loţiunilor prin care, în lipsa ei, Onkel şi cu mine cotrobăiam programat, ordonat şi ştiinţific, nelăsând urme incriminatori, testând şi adulmecând tot.

Erika a budincilor de ciocolată, în care de la o vreme a început să se iţească o mână de copil cu o linguriţă rugătoare (aceeaşi mână care număra fiecare prună din compot, până când i se alocau câteva).

Erika a basmalelor cochete, cu nod deasupra frunţii, în timpul curăţeniei, a alergiei faţă de orice fel de ceaiuri.

Erika şi părul cel alb înzulufat, coşmarul oricărui frizer.

Tanti Erika cea care, la unison cu Lidia, nu putea înţelege de ce, între 7 şi 9 ani, cât aveam când am început să merg la ei, cel mai odios duşman din lume e rasolul de vită cu garnitură de paste fierte.


Tanti Erika şi Onkel, pe care i-am anunţat detaşată într-o zi că nu mai pot avea secrete vorbind în germană, pentru că deja înţeleg tot.


Dolly, bunătatea întruchipată. Îi plăceau oamenii, îi iubea, cu toate durerile, mojiciile, slăbiciunile lor. Era doctorul fără de arginţi al tuturor maşinilor bolnave din împrejurimi. În jigniri vedea suferinţa personală şi neputinţa din spatele agresivităţii, pentru care avea o înţelegere infinită. «Domnul Midian» era omul celor o mie de bancuri, «singurul om cumsecade din bloc» (asa cum l-au numit ţiganii de la parter), cel care cheltuia la cumpărături mai mult decât îi indicase Erika, pentru că dădea bani şi cumpăra lucruri pentru tot felul de oameni, pe unii chiar fără să îi cunoască decât din vedere. La ieşirile cu prietenii le platea tot, cu un amestec de gentilomie şi caritate care fiecăruia îi găsea o scuză.


Când, în tinereţe, Erika a fost internata, trei medici au dat verdictul « tumoare ». Dolly a refuzat operaţia, a refuzat deznădejdea, a rugat pe cine trebuia, iar într-un final Sf. Anton a venit la patul Erikăi sub chipul unui medic celebru, care a dat un alt diagnostic, cel corect de data aceasta (hernie de disc), şi a adus vindecarea. Dolly a stat noapte de noapte la fereastra salonului, iar ziua, când scăpa de la serviciu, aducea lapte şi iaurt pentru întregul salon, când venea în vizită.


Când, într-o seară spre miezul nopţii, a bătut la uşă un vecin cerându-i lui Dolly ţigări, Erika s-a supărat.. la ora asta, pentru aşa ceva... Dolly i-a spus blând «Măi, tu nu înţelegi, ce chin e să nu ai ţigări, la ora asta.« La fel a spus şi în ziua în care i-a cerut Erikai niste antinevralgice pentru vecina de sus, care avea o durere de măsea. Da, ştia că ei nu sunt farmacie publică, dar, măi, nu-ţi dai seama ce chinuitor e să te doară măseaua...
«Să nu mă opreşti niciodată când vreau să fac un bine«, îi spunea.


Niciodată, nici când cu fuga din Cernăuţi, sau când s-a îmbolnăvit Erika şi era să-şi piardă un rinichi, lui Dolly nu i-a fost frică de nimic. Credinţa lui în Dumnezeu era fără margini, ştia că Dumnezeu nu poate să nu îi vină în ajutor în cele din urmă. Şi Dumnezeu aşa a făcut.

Dolly cel faţă de care familia de ţigani de la parter – scandalagii şi beţivi notorii pentru vecini şi poliţie - aveau un respect şi o dragoste ca pentru nimeni altul, pentru că îi întreba de sănătate, le dădea copiilor bomboane şi bani şi spunea că nu sunt copiii de vină pentru că s-au născut din părinţi denaturaţi.

Onkel cel al compoturilor şi al ochiurilor prăjite cu mare drag şi încă neegalată artă, în aşa fel încât li se franjurau aurit marginile, iar reţeta a rămas în istorie ca «ouă morfolite a la Onkel».

Cel al cafelei a cărei reţetă s-a pierdut (doar secretul ibricului de alamă a supravieţuit).

Apărătorul blând, dar înfocat, al belelei celei mici, în faţa certurilor încasate de la mama la mine acasă («nu te mai supără aşa pe fată, Lidia« ) – iar apoi, în tainiţa dormitorului lui, dojenitorul blând («ia spune, cu ce ai supărat-o? nu-i frumos...«).

Onkel al castraveţilor muraţi şi al ţigărilor ilicite (ascunse de ştirea Mutzikai şi a medicului) din bucătăria noastră, unde venea să stea la poveşti cu mama despre mine şi câte şi mai câte altele..

Onkel cel cu lentile groase şi coşul pieptului scobit, de parcă Dumnezeu ar fi asezat acolo ditamai sufletul înainte de a i-l monta în motorul pieptului. Onkel cel mândru de fata Lidiei, pe care o lăsa cu dragoste nedisimulată să stea întinsă în poziţia brotac leşinat pe covorul din holul Erikăi, după ostenitoare plimbări prin parc. Care îi lua aprarea când strica din nou capul păpuşii din sufragerie sau dărâma vazele Erikăi.

Onkel cel al cravatelor pe care le studiam împreuna, le alegeam doar eu, şi le purta doar el (cine altul ar fi avut curaj?), ocrotitorul benevolent al conchistelor mele iscoditoare (dar tainice, desigur) prin şifonierul lui cu cămăşile cele de soi, puloverele moi, batistele galante, apa de colonie mirosind a cald şi bine, pipele aromate, curelele solide în culori tomnatice, oglinda de pe interiorul uşii prăfuite fantastic cu pulbere aurie de la mânerele sertarelor, şi câte alte comori mirobolante.

Onkel cel al hârjonelilor cu perne şi gâdilături, care s-a speriat în ziua în care un cap mic şi zburlit s-a lovit înfundat de tăblia patului, răzând apoi liniştit când a ieşit gfulgerător din cameră, nu ca să bocească în baie, ci ca să o anunţe oficial pe tanti Erika că îi pare rău, dar tocmai i-a distrus şi patul.

Onkel cel al celei mai mari şi ruşinoase taine din lume, taina micilor accidente scăpate la şcoala, cu care die Kleine venea spăşită şi cu paşi împleticiţi la Onkel acasă (n-avea curajul să meargă la mama), iar el, zâmbind, o ducea la baie, spală problema şi ruşinea şi îi punea pantalonii la uscat, păstrând secretul între ochelarii lui şi cei ai vinovatei.

Onkel cel al capotului somnului de dupa-amiază, în patul cel mare din camera cu ceas cu cuc (stranie creatură, stârnind sperietură, curiozitate, ciudă, obidă pentru somnul punctat de ticăitul nesuferit şi dinamitat de răcnetele animalului). Ca să meargă la somn, prichineaua abia dusă la şcoală putea fi convinsă doar dacă venea şi Onkel. Doar că uneori pazitorul somnului se făcea dispărut dupa ce adormea fata, iar la trezire în camera erau doar ea şi cucul. Astfel că, într-o zi, o mânuţă a început să se agaţe triumfător de cordonul capotului înainte de a adormi, iar Onkel a rămas prizonier al somnului de după-amiază. Asta până în ziua în care cei doi s-au dus la culcare, dar die Kleine s-a trezit doar cu cordonul capotului în mână. Proprietarul lui se dezbrăcase încetişor de halat şi evadase tiptil.





1990. 10 octombrie.

Imediat dupa Revoluţie, parohul l-a rugat pe Dolly să îi recomande pe cineva dispus să boteze băieţelul unei familii de tineri fără posibilităţi. A acceptat imediat să o facă el. A dus blând, dar vajnic, munca de lămurire cu Erika cea cu picioarele pe pământ (n-aveau bani, abia se întorseseră din concediu din staţiuni) şi l-au botezat.

La scurt timp dupa aceea, în seara zilei de Sf. Dionis, pe 9 octombrie, fini au venit într-o seară la naşi. Dolly i-a lăsat să plece numai după ce i-a adus tatălui din şifonier un morman din cămăşile lui cele mai bune, sub privirile uimit-dezaprobatoare ale Erikăi. În pragul uşii, părinţii copilului au spus că nu ştiu cum să le mulţumească naşilor pentru tot ajutorul. Dolly i-a spus tatălui doar atât : «Ai grijă de soţia mea.«


A doua zi, Dolly a trimis-o pe Erika în oras. Intenţionase să meargă într-o vizită, dar parcă nu o trăgea aţa să plece. Dolly a insista să se ducă, va găsi mâncarea făcută şi totul aranjat, să nu-şi facă griji.

Când s-a întors Erika, a găsit casa inundată în lumina tuturor lămpilor in casă aprinse. Dolly, întins pe pat, abia a mai aburit oglinda. Poate daca ambulanţa venea la timp.. poate dacă Erika nu se lăsa convinsă să meargă în vizită... poate că totuşi toate au un rost.


L-a plâns mult pe Dolly tanti Erika. L-am plâns şi eu, cu toata neîmpăcarea dezorientată a celor 9 ani, de la înălţimea cărora moartea se vedea ca o pedeapsă aspră, care te supără, dar care trebuie să treacă, nu ?...

*

După înmormântare, Erika a tot aflat multă vreme multe lucruri de care nu ştiuse. Au venit copii de la un orfelinat, pe care Dolly îi vizita şi unde mai dădea o mână de ajutor, să îi spună cât de rau le pare dupa domnul Midian. A venit vecina care făcuse închisoare, care mult timp îl jignise şi bârfise fără motiv pe Dolly, despre care el spunea însă că îi înţelege încrâncenarea şi suferinţa. A venit la uşa Erikăi să îi ceară iertare şi să o roage să o ducă la mormântul lui.

Au venit necunoscuţi, oameni de la parohie, preoţi, femei amărâte, vecini, ţiganii de la parter, oameni pe care îi ajutase în felul tăcut şi discret al celui care vede în oameni chipul lui Dumnezeu; oameni cărora le dăduse lecţii de germană şi francezi pe gratis, le reparase maşinile pe gratis, pe care îi întâlnise la magazin şi le dăduse bani ca să completeze ceea ce aveau de plătit, aşteptând returnarea banilor la calendele greceşti.



Acolo unde e, sper că Onkel stă la poveşti cu Lidia, în bucâtăria de vara a unei căsuţe de munte ca cea pe care ea şi-a dorit-o mereu, mică şi rustică, el cu pipa şi cu castravetele murat în faţă, ea cu tocini şi o ulcică de lut cu zeama de varză, privind spre noi uneori cu dragostea imensă a celor nevăzute, şi dă-i şi întinde-te la poveşti... cât îi veşnicia.

Cuiva care ştiu că citeşte.

O datorie de răspuns.


Dacă citeşti, uite ceva ce nu ţi-am spus prea des în ultima vreme. Că exişti e o bucurie. Că eşti pe-aici e o mirare. În zilele când nu eşti, de fapt am plecat eu, să văd pe unde bântui, de obicei. Eşti cam dificil, ai un stil de a asculta care strigă prin tăcere şi un fel de a vorbi pentru care drag mi-ar fi un dicţionar.

Niciodată parcă n-ai timp, parcă eşti pe fugă sau distrat. Ai o manieră de a face lucrurile care deconcertează şi dezamăgeşte orice om normal uneori. Nu ţi-a spus nimeni până acum că oamenii preferă previzibilul, controlabilul şi că eşti cam ilogic? Încă nu m-am hotărât dacă eşti excesiv de haotic sau înnebunitor de planificat.
(Glumesc, ştiu răspunsul şi mă enervează asta, de ani buni.)


Ştiu că ţi s-a mai spus, dar ai un umor cam greu inteligibil pentru un om normal. La fel ca şi stilul tău de a scrie de la cap la coadă pe foile albe (ca şi mine în agenda neagră de altfel, doar că nu am talentul tău), apetenţa pentru maieutică şi plăcerea ghiduşă de a te preface că dormi în timpul unei conversaţii. Habar n-am când dormi şi când eşti atent şi la ce nu am spus încă.

În plus, când jucăm e imposibil de înţeles cum reuşeşti să obligi atât de frecvent la defose sau să promovezi cu o asemenea neaşteptată precizie. Chapeau şi pentru partenerii de joc pe care i-ai prezentat în ultima vreme – la unii nu mie-e foarte limpede cu ce scop. Mais bon, e tipic, aşa faci tu lucrurile şi le explici abia (mult sau foarte mult timp) după. Sau deloc.

Dacă n-ar fi anii mulţi şi.. experienţa, să spunem aşa, care ne despart, ţi-aş spune franc uneori: eşti enervant, cher amie. Mai ales cu zâmbetul ăsta pe care nu ţi l-am văzut vreodată şters de pe faţă (duminică aveai un zâmbet cât o zi de post, fix în mijlocul cimitirului, în ploaia aia de frunze colorate. Nu cred că te-au văzut prea mulţi, totuşi, lumea era prea ocupată. But I did).E parte din trade mark-ul tău, e drept. Thanks for not changing.


Later edit.

Mulţam fain pentru cărţi, acum au ajuns :). Deşi intermediarul a fost altcineva, m-am prins că ideea a venit de la tine. Dacă mi-ar fi Caliope la fel de bună prietenă ca şi lui Verbiaj, ţi-aş mulţumi mai meşteşugit.


(Apropo, Larisa e într-adevăr un copil foarte binecuvântat. Do me a favour: treci pe la ei oricât de des, te rog.)

Ferdinand

(Paco de Lucia, "La luna y el toro")

Urme de cucuie îi împodobesc senina frunte brun-înzulufată. Coarnele sunt îndoite pe alocuri, unele ziduri au fost cam tari. Alură uşor quijotescă. Privire feroce când îşi face proces sie însuşi, privire dulce-amară când judecă bătălii trecute. Nu poate lupta în arenă pentru că de regulă termină prin a invita matadorul la un ceai aromat şi a-i face un masaj, că prea are o mutră constipată şi stresată.
E visător precum cea mai bleagă bovină, credul uneori de-l râd şi curcile din lemne.

Câteva alergii:

Culoarea portocaliu. Îi provoacă noduri în gât, sudalme stilizate şi o anxietate ce ia uneori calea aerului sub forma unui mârâit straniu de auzit din botul unui taur. El, însă, ştie limbi străine.
Lupte interioare acerbe când vreun prieten apare purtând infama culoare.

Nervii. Proprii şi ai altora. Nu suportă, se niervează de fiecare dată când se enervează. Se tratează cu Guuuzfraabaaa-uri (Anger Management, domnilor), aromoterapie cu ulei de lavanda si diverse pilule precum:


("Nu te enerva")

Lipsa de amabilitate gratuită (îl tâmpeşte uneori o întrebare bovinică: e atât de simplu şi necostisitor să fii bun, de ce să fii altfel?) şi suficienţa (când te crezi excesiv de important, toate te lezează şi devii ciufut). Ca antidot personal împotriva acestora mai frecventează căutătura în oglindă, pentru a-şi reaminti că orice taur poate fi uneori un simplu bou. Dar şi din asta se învaţă ceva.



Îi generează râuri de endorfine şi zvăpăiate fluturări din coadă (mică, de când a tuns-o, dar totuşi fâlfâindă):

Salatele de fructe. Le compune atât de irezistibile încât savurează boluri întregi. Ingrediente secrete, amestecate cu delicateţe, cu un praf de dragoste, altfel nicio mâncare n-are Dumnezeu şi e păgână.

Florile. Îşi cumpără, admiră pe stradă, doreşte. Uneori, pe furiş, mai sărută câte una pe petale sau îi mângâie braţele verzulii. Ginsengul de la capul patului tocmai a primit o pupătură.

Plutirea narcotică. Nu sniff-uieşte (are probleme cu sistemul nazal, e drept, dar defectul e din fabrică), dar se îmbată. Total, cu braţele larg deschise, până dincolo şi dincoace de sine. Iubeşte frenetic Zeul creator de Yin Yang, slujeşte şi adoră, plânge râzând şi exaltă în tăceri copleşitoare de fericire, se lasă ţesut de muzică şi cântă cu trupul, în timp ce sufletu-i lăcrimează mai sărat sau mai parfumat, dar mereu zâmbitor, atunci când are Drogul în sânge.


(Libertango, "The Tango Lesson")

Minunile. Natura. Muntele. Picturile şi sculpturile lui Dumnezeu. Ar lua splendorile naturii bucată cu bucată şi le-ar dărui dragilor dragi. Ar obloji cu ele răni, ar reaminti răniţilor că mâine soarele va fi încă şi mai luminos, chiar daca acum e poate miez de noapte (şi chiar şi acum, cât aur şi linişte în stele!). Ar deveni cel mai Bogat, pentru că ar sădi zâmbete.


Are nevoie de:

Apă. Râu, izvor, cascadă. Lacrimă. Arată ce e piatră şi ce nisip. Dă strălucire şi lasă să se oglindească cerul. Limpezeşte după furtuni. Ferdinand cunoaşte furtunile. E o furtună uneori, cu fulgere şi curcubee. La fel ca în tangoul asasinant şi învietor de suflet.

(Assassins's Tango)

(În viaţa reală, Ferdinand e renumit drept un mare băutor. 2 litri pe zi. Taie-i sursa de apă şi cedează psihic. Va mai povesti Ferdinand despre apă..)

Are nevoie şi de Cerul care trimite Apa Vie şi de Pământul pe care există oameni-izvoare, fântânari, oameni frumoşi.

Unii dintre ei îl vizitează pe tărâmuri de Ametyst.


Ferdinand de fapt nu se numeste "Ferdinand". Nu-l daţi de gol, vă rog. E timid, dar se tratează.

Zgubi, Turbo & Co.

(The Turtles, "Happy Together")

Zgubi - el, Turbo - ea. Bucăţele din sufletul akyean. Aşa s-a dorit de Sus, să mă pricopsesc cu ţestoşii ăştia doi.
El cât toată palmă, Ea ceva mai mare decât căuşul.
El, muşcător profesionist (şi bun pedagog, se pare, a început şi Turbo să-mi deguste degetele) cu valenţe de ogar de curse când ma apropii cu mâncarea de acvariu. Ea, cu o privire feminină şi o timiditate care o împinge spre cele mai ascunse colţuri ale căsuţei lor – treaba cu implicaţii complicate atunci când ieşim la plimbare pe covor.

El fu bolnav tare. O lună jumătate, 3 zile pe săptămână, câte 2 injectii în fund. (Cum care fund? Păi.. jumătatea distanţei între fiecare picior şi coadă.) Hrănit cu forţa, îndopat cu medicamente, îmbăiat volens nolens în ulei -Turtle Elixir, un fel de ambrozie ţestoşească-).
Ea (care de regula îi fuge din cale, mai ales când e ora mesei, altfel se mai alege cu câte o nu foarte fraternă paletare peste bot (Dânsul necunoscând vorba „ladies first”), stătea ore în şir lângă pontonul pe care zăcea Zgubi bolnav, cu două lăbuţe cocoţate lângă el, parcă păzindu-l.

El, ţinut ore în şir într-o cutie pe computerul de la birou, în zilele când nu apucam să îl duc dimineaţa la medic. Ea, nu cu atâtea evadări la activ precum dânsul, însă cu un aer de muceniţă amărâtă când o mai comite şi o găsesc după pat, jumătate praf (cealaltă jumătate fiind retrasă în carapace).

El, cu clonţul deschis obraznic a muscătură când îi fac manevre de spălare - şi-i mai dau şi bobârnace delicate, recunosc; însă de la jocuri ingenue ajungem uşor uşor la atacuri feroce, în genul acestuia:


(Cu diferenţa că Zgubi e mai frumos şi muşcă mai tare). Ea, cu mişcări atât de rapizi din lăbuţe încât face iepurele duracellian să pară un boşorog anchilozat.
El şi ea, două căpşoare la suprafaţa apei, cercetând cine a intrat, dacă vine cu mâncare sau dacă e bun de muşcat, ori bălăcindu-se noaptea de mă scoală uneori din somn şi din sărite.




El şi ea, mândria mea când aşteptăm cuminţi la doctor, lângă căţei, pisici, papagali, hamsteri – dar numa noi suntem rude cu dinozaurii şi ne tragem din spiţe mai vechi decât toţi. El şi ea, datorită cărora am aflat CÂTE stresuri poate avea un părinte de brotaci, of..
Ei, săracii, care şi-au luat de destule ori plăpumi în cap (acvariul e la picioarele patului, iar uneori în focul viselor mai nimereşte câte un colţ de plapumă în acvariu, cu urrmări nocturne umede pentru mine şi sperieturi pentru ei).
Ei doi – înseninarea mea când intru seara în odaie, când fac ochi dimineaţa. Dinozaurii, gândacii, puii, ciocoflenderii, mormolocii mei. Numai cine ştie, cunoaşte.

P.S. Turby, lângă o lumânare de Crăciun



Zgubi pe perete, căţărat lângă o Doamnă despre care.. într-un episod viitor.


P.P.S. Nu, nu am avut încă discuţia despre „the birds and the bees” cu ei, suntem la stadiul iubirilor fraternale.

Domnul Fritz

Dânsul este Fritz. Von Fritz.

Atitudinea nobilă, zâmbetul şăgalnic şi blazonul (natural, nu tatuat) de deasupra cozii certifică sângele albastru.

Spune-le Fritz dearest, spune-le că nu eşti un purcel nazist (aşa cum, scrâşnind din dinţi a invidie, te cataloghează cei ce văd casca pe căpşoru-ţi mândru), cum te bodogănesc răuvoitorii, ci un splendid Purcel invitat la o şedinta foto.

În timpul shooting-ului, asistenţii lui Von Fritz au făcut să răsune muzica ce se ştie că place Domnului Fritz, dar pe care (din modestie) nu o solicită singur.



Mai trebuie spus că Fritz a făcut carieră prin propriile puteri, neajutat nici măcar de descendenţa lui nobilă. A început ca un simplu godac, bazându-se doar pe cele 4 picioruşe ale sale (şi uneori şi pe coadă, ceea ce-mi aminteşte de un alt personaj, cu o altă coadă, suferindă.. dar asta e din alt film).





.. şi a ajuns atât de dorit încât abia mai are timp să se relaxeze. Când găseşte câteva clipe, mai prestează diverse ghiduşii, iar fondurile obţinute le donează pentru acte de caritate.



Acuma, Fritz e tolerant şi ecumenic, înţelegând tradiţiile de Sărbători legate de porci. Însă totuşi militează pentru sensibilizarea publicului referitor la relaţiile porcino-umane, care sunt de multe ori cu totul altfel decât par.



(Pentru casting-uri şi shooting-uri, vă rugăm contactaţi gazda.)

Vă pupă Fritz!

Drept la replică (later edit): Onoarea mă obligă: La Morocha, o excelentă tanguera, magiciana lui TangoBrujo, e cea care l-a botezat amu vreme pe Fritz. Din cauza ta, mujer, a trebuit să scriu despre el şi să-i apăr onoarea! :D