"Booty call"

A câta oară e?.. Am pierdut şirul. Ca la săruturi.. cine le mai ţine socoteala? Dar decid să fie, totuşi, prima dată. O atracţie căreia îi cedez în mod direct proporţional cu grosimea stratului de zăpadă de la geam. Pentru o scurtă, fugară vreme, vreau ca el şi toate ale lui să devină un carnaval în care îmi amintesc toate mişcările uitate, ploaia văratecă din păr şi nebunia dulce care face vena de lângă gât să palpite. Azi mi-e dor de el, aşa cum mi-a fost dor să-mi fie. E un oarecare, dar totuşi ca niciunul dinaintea lui.. Privirea mea îl creează a doua oară şi îi ţese povestea.

Mâna se întinde lent spre el, conducând un concert bezmetic de amintire şi anticipare. E mâna pe care Adam a urât-o, o vreme, după care a iertat-o, înţelegând că firea muierească e puternică în slăbiciunile cărora le cedează.

Degetele mi-l apropie la distanţă de două răsuflări. Îi caută rotunjimile proaspete, curbura intimă (cât buricul degetului, sau cât pupila în care el e doar un punct), îi interoghează textura pielii (puţin aspră în partea de jos) şi adastă îndelung pe linia concavă de sus. Obrazul meu îl mângâie cu moliciunea vântului dinaintea furtunii. Îmi aminteşte... da, umărul acelui bărbat emana aceeaşi provocare îmbătătoare. Deşi am uitat ce aromă.

Îi dau jos o fâşie din îmbrăcăminte. Subţire, alunecă pe podea ca un reproş. Ce luciu de briantină, ce aroganţă de început de secol! Ce privire mută, ca un tablou care şopteşte spre tine din toate culorile. Nimic n-a exprimat vreodată atâta indiferenţă şi totodată atracţie, dintr-o singură privire. Un foc bengal, pe fundalul zăpezii troienite de la geam. Lumea din jur se conturează vag în funalul lui.

Închid ochii, mă apropii, încep... Uşor, ca din abur, corpul începe să mi se contureze în timp ce îl cuprinde. Limba halucinată, reverberând până în obraji o căldură insaţiabilă, linia gâtului şi relaxarea fiecărui muşchi, clavicula de la care pieptul inspiră adânc şi aromat. Mai jos... nedefinit, simt ceva ca o ceaţă, contururi abia ghicite, o plăcere fără formă şi nume. Într-adevăr, de fiecare dată e ca prima dată. (Exact ăsta era secretul Şeherezadei.)

Deschid ochii, dar încet, ca un hoţ.. Nou conturata lui gură vorbeşte în braille. Carnea albă şi îndesată e umedă în urma gurii mele, ca după un sărut. Mă întreb, dacă altcineva i-ar fi fost destinat în locul meu, l-ar fi descântat la fel? Ştiu bine că nu.. tocmai ăsta e farmecul său, poate am fost meniţi unul celuilalt încă de la creaţie - şi a mea, şi a lui. E al meu, îmi era predestinat încă dinainte să vadă lumina primului soare de primăvară. Îi vor urma mulţi alţii, o nenumărare, dar el va rămâne, totuşi, prima Poveste.

Înaintez, încet, pe muţeşte, fiecare mişcare e o celebrare.. fiecare clipă de gust e o nebunie. Încă una.. festina lente.. frenezia s-a transformat în tihna cuceritorului. Iar el.. frugală taină în faldurile creţe ale unei zile ca oricare alta, se pierde încetul cu încetul în mine, şi apoi dincolo de mine.

Înlăuntrul lui cel mai adânc găsesc ceva ce nu-mi aparţine, ceva care vorbeşte pe altă limbă. Raţiunea lui de a fi, sâmburele de viitor din fiinţa lui efemeră. Voi fi fost prima şi ultima. Aici trebuie să mă opresc. Patru boabe, ca nişte lacrimi întunecate, atât îmi mai spune.

....
Cotorul de măr din mâna mea începe să-şi piardă albeaţa, se transformă în altceva, complet diferit de Ionatanul pe care l-am provocat la poveste. Doar dovada fadă a unei extravaganţei. Ca după un sărut, rămâne amintirea.