luni, 18 ianuarie 2010

"Booty call"

A câta oară e?.. Am pierdut şirul. Ca la săruturi.. cine le mai ţine socoteala? Dar decid să fie, totuşi, prima dată. O atracţie căreia îi cedez în mod direct proporţional cu grosimea stratului de zăpadă de la geam. Pentru o scurtă, fugară vreme, vreau ca el şi toate ale lui să devină un carnaval în care îmi amintesc toate mişcările uitate, ploaia văratecă din păr şi nebunia dulce care face vena de lângă gât să palpite. Azi mi-e dor de el, aşa cum mi-a fost dor să-mi fie. E un oarecare, dar totuşi ca niciunul dinaintea lui.. Privirea mea îl creează a doua oară şi îi ţese povestea.

Mâna se întinde lent spre el, conducând un concert bezmetic de amintire şi anticipare. E mâna pe care Adam a urât-o, o vreme, după care a iertat-o, înţelegând că firea muierească e puternică în slăbiciunile cărora le cedează.

Degetele mi-l apropie la distanţă de două răsuflări. Îi caută rotunjimile proaspete, curbura intimă (cât buricul degetului, sau cât pupila în care el e doar un punct), îi interoghează textura pielii (puţin aspră în partea de jos) şi adastă îndelung pe linia concavă de sus. Obrazul meu îl mângâie cu moliciunea vântului dinaintea furtunii. Îmi aminteşte... da, umărul acelui bărbat emana aceeaşi provocare îmbătătoare. Deşi am uitat ce aromă.

Îi dau jos o fâşie din îmbrăcăminte. Subţire, alunecă pe podea ca un reproş. Ce luciu de briantină, ce aroganţă de început de secol! Ce privire mută, ca un tablou care şopteşte spre tine din toate culorile. Nimic n-a exprimat vreodată atâta indiferenţă şi totodată atracţie, dintr-o singură privire. Un foc bengal, pe fundalul zăpezii troienite de la geam. Lumea din jur se conturează vag în funalul lui.

Închid ochii, mă apropii, încep... Uşor, ca din abur, corpul începe să mi se contureze în timp ce îl cuprinde. Limba halucinată, reverberând până în obraji o căldură insaţiabilă, linia gâtului şi relaxarea fiecărui muşchi, clavicula de la care pieptul inspiră adânc şi aromat. Mai jos... nedefinit, simt ceva ca o ceaţă, contururi abia ghicite, o plăcere fără formă şi nume. Într-adevăr, de fiecare dată e ca prima dată. (Exact ăsta era secretul Şeherezadei.)

Deschid ochii, dar încet, ca un hoţ.. Nou conturata lui gură vorbeşte în braille. Carnea albă şi îndesată e umedă în urma gurii mele, ca după un sărut. Mă întreb, dacă altcineva i-ar fi fost destinat în locul meu, l-ar fi descântat la fel? Ştiu bine că nu.. tocmai ăsta e farmecul său, poate am fost meniţi unul celuilalt încă de la creaţie - şi a mea, şi a lui. E al meu, îmi era predestinat încă dinainte să vadă lumina primului soare de primăvară. Îi vor urma mulţi alţii, o nenumărare, dar el va rămâne, totuşi, prima Poveste.

Înaintez, încet, pe muţeşte, fiecare mişcare e o celebrare.. fiecare clipă de gust e o nebunie. Încă una.. festina lente.. frenezia s-a transformat în tihna cuceritorului. Iar el.. frugală taină în faldurile creţe ale unei zile ca oricare alta, se pierde încetul cu încetul în mine, şi apoi dincolo de mine.

Înlăuntrul lui cel mai adânc găsesc ceva ce nu-mi aparţine, ceva care vorbeşte pe altă limbă. Raţiunea lui de a fi, sâmburele de viitor din fiinţa lui efemeră. Voi fi fost prima şi ultima. Aici trebuie să mă opresc. Patru boabe, ca nişte lacrimi întunecate, atât îmi mai spune.

....
Cotorul de măr din mâna mea începe să-şi piardă albeaţa, se transformă în altceva, complet diferit de Ionatanul pe care l-am provocat la poveste. Doar dovada fadă a unei extravaganţei. Ca după un sărut, rămâne amintirea.

luni, 11 ianuarie 2010

"Playing by heart"

"Talking about love is like dancing about architecture."
*
“Is it too late to say 'I love you?'.."
"It's early.”
*
“Don't look at me with that tone of voice.”
*
“What did I ever do to deserve you?”
“Usually that line is screamed at me by someone running out the door, not by someone standing in front of me and staying. It makes for a nice change.”
*
“When we're together, whether or not I show it, I just can't wait to hear the next words out of your mouth. But right now I need to ask you to do something for me.”
“Anything…”
“Shut up.”
*
“When was having sex or not having sex not a problem?”
*
“The wonderful thing about falling in love is you learn everything about that person and so quickly. And if it's true love, then you start to see yourself through their eyes. And it brings out the best in you. It's almost as if you're falling in love with yourself.”

miercuri, 6 ianuarie 2010

Un An frumos


Pentru voi..

…cei maturi, copilăroşi, geniali sau naivi, ironici sau binevoitori, îndrăgostiţi de ceva sau de toate, cei care speră şi cei care încă mai caută, cei reci şi cei care râd cu tot sufletul, stăpâni pe sine sau abandonaţi în mâna lui Dumnezeu

…adoratori de murături, verdeţuri proaspete, flori şi mirosul ceţii, purtând dorul munţilor ca un al treilea plămân, drogaţi mozartieni sau scafandri ai tonalităţilor umbroase

…oameni-făclie şi oameni-suflu, oameni care au stat (dar nu erau acolo totuşi), şi oameni care sunt (dar încă nu au venit), zâmbitori cu buzele, cu mâinile sau cu ochii, oameni care s-au dus, dar au rămas, care au reapărut din neguri ca un far, care au lovit sau au naufragiat (sau amândouă simultan), …care au abandonat, nu au spus “îmi pare rău” şi au fost iertaţi, călăreţi şi motorişti şi pietoni, oameni-rădăcină şi oameni-vânt

…imitatori de ţestoase, iubitori de portocaliu, prieteni vechi de 20 de ani, alintători ai papilelor gustative în altarul bucătăriei, oameni cu piercing-uri absconse sau pisici supraponderale

…care au copii care sunt sânge din sângele lor (deşi nu sunt), fiinţe care mă enervează constant şi pe care îi iubesc pentru asta, care mi-au dat ţuică fiartă (iacs), mi-au reparat computerul (aflându-se în Africa) prin programe şmechere, sau care mi-au oferit şniţel de ştevie

…cei care-mi ştiu parolele, care mi-au dat cheile casei, cei care au plâns împreună cu mine şi cei cu care am dansat la nuntă, la două zile după operaţie

…solitari care au plantat o singură vorbă bună, maeşţri ai ceaiului care încă nu mi-au pus în palme ceaşca aburindă, benevoli care au lucrat ore în şir, doar pentru un simplu „te rog..”

…visători, frământaţi, lorzi ai cotidianului, farmazoane meşteritoare de cozonaci, oameni care au ştiut să asculte

…bărbaţi în ale căror braţe femeia înfloreşte (pentru o tandă sau pentru o viaţă) sau femei care, doar privindu-te sau dându-ţi ceva de mâncare, ştiu să vindece ceva adânc, “brânze bune în burduf de câine”, oameni care nu-mi ştiu gândurile, dar pentru care m-am rugat, suflete mari, dar umblând în pantofi strâmţi, zeflemitori, temători, armonioşi, gurmezi, care adorm repede, captivi sau care întind capcane, de o inteligenţă rece şi bonomi uşor de prostit, oameni-furtună şi oameni-ancoră, fiecare Ulise în căutarea Ithacăi…

Pentru toţi.

Să fie un An Nou frumos,
În care să ascultăm mai mult, mai linistit şi mai rodnic,
Să învăţăm să vorbim cu ochii şi cu mâinile
Să ne reamintim splendoarea iertării şi a uitării – şi apoi, cum e să plângi de bucurie
Să avem toiag puternic pentru colbul drumurilor, şi ştiinţa plantelor de leac de pe margine - apoi să vedem câtă fericire e de-a lungul drumului-…

*Să asculţi poveşti cu sufletul la gură şi să faci curăţenie în cotloane din casă “when no man has been before”.
**Să ai parfumuri care te inspiră, culori care te electrizează, muzici fără de care ai fi mai sărac, locuri unde să taci şi un colţ, pe un perete, unde să ridici privirea.
***Să simţi umilinţa, neputinţa, dar totodată bucuria regească, ce mişcă sori şi stele, când ai ridicat fie şi o singură piatră din calea cuiva.

*Mănâncă din când în când puţină zăpadă - stai în poziţia lumânării, cu picioarele în sus, gândindu-te că omul e un copac cu rădăcinile în sus - şi mai învaţă, din când în când, o poezie care-ţi place enorm.
**Să simţi aerul luminos în jurul tău, atunci când ai învins ceva de neînvins.
***Să realizezi că, pierzând mult, ai şansa să câştigi enorm – şi că, dacă nu devii uşor, nu vei fi liber. O să înţelegi atunci că nu există vorbe goale, ci doar oameni golitori de sens.

*Salută prieteni cu care nu ai mai vorbit de mult (din orgoliu sau din inerţie) şi dă telefoane pentru o singură întrebare: “cum îţi merge?”.
**Fiecare următoare noapte să fie splendidă, iar ziua ce-i urmează – ca o masă aşternută pe brocarturi, în pustiu.
***Să nu uiţi să-ţi aminteşti, să crezi împotriva tuturor evidenţelor, cerând vieţii lămâi şi tequila când ea îţi oferă sare. Uneori.. alteori, ia pur şi simplu sarea, înghite-ţi lacrimile, şi foloseşte-o acolo unde lipseşte. “Sarea pământului”.

*Zâmbind, să te gândeşti ce vei lua cu tine atunci când nu vei mai putea lua nimic – şi să îţi umpli sufletul cu amintiri, locuri, imagini, muzici, iubiri, seninătăţi.
**Să-ţi faci timp să te uiţi la tine – culoarea ochilor, ridurile de râs, albiile invizibile ale lacrimilor, palmele credincioasele, muşchiul ăla mişto (dar şi ăla de-ţi vine să-l vulcanizezi), părul numa bun de mângâiat cu drag, vânătaia aia... – şi mai ales, aerul din jurul tău, şi sufletul care respiră prin toate acestea.
(Iar apoi fă-ţi timp să ierţi, să ceri iertare, să-ţi aminteşti de ce ţi-e ruşine, să priveşti în faţă ceea ce te face să închizi ochii.)
***Vezi “Alvin and the Chipmunks 2” şi “Dr. House” !!!

*Să (te) bucuri de (pe) oamenii dragi ca şi cum Dumnezeu va avea curând nevoie de ei. Asta te va schimba. Nu te va pregăti pentru neaşteptat (când vine momentul, durerea e un animal independent şi sălbatic), dar vei fi totuşi mai pregătit.
**Muşcă cu o pofta nebună din mărul preferat, stai într-o noapte ca huhurezul şi uită-te la lună, vezi “Yes man” şi “Love actually” (apoi caută-mă să-mi spui de ce am spus asta) şi cumpără-ţi din când în când un ou Kinder.
***Fă o listă cu două coloane: pe una, toate motivele pentru care îţi vine să te baţi, pe celalaltă, toate motivele pentru care te iubesc cei care te iubesc.

*Dezbracă-te de tine ca de o haină şi pune-o pe un umeraş, spal-o, netezeşte-o, apoi mai dă o raită prin şifonier.
**Fii un pasionat dăruitor de cadouri – mai ales când eşti supărat. Cercetează, alege şi premeditează cu atenţie. Vei fi falimentar uneori, da – însă merită.
***Gândeşte-te uneori că poate n-ai dreptate, poate nu vezi şi, de fapt, poate habar n-ai. Că eşti mai puţin decât crezi, şi totodată mult mai mult.

*Însoţeşte pe cineva în singurătate. Cântă în baie, de fiecare dată. Călătoreşte.
**Învaţă câteva cuvinte în esperanto, sanscrită, napoletană sau în orice altă limbă care sfidează logica şi anatomia oro-faringiană.
***Pleacă, dar nu uita să te întorci, nu lăsa în urmă dureri pe care le-ai fi putut alina, şi, mai ales, scrie cel puţin o scrisoare. De mână.

Ia cuvinte pe care le ştii dintotdeauna, imagini prăfuite, gânduri de care te-ai plictisit – şterge-le de praf şi dezlipeşte-le încetişor coaja. Gust-o, miră-te, întoarce-o pe toate părţile, apoi aşeaz-o la loc. Se va fi aerisit.

Când nu vei mai şti încotro, şi pentru ce – fă-ţi un ceai, aşează-te turceşte, închide ochii şi spune “Eh, sunt genial, ştiu, dar acum nu mai ştiu. Spune-mi Tu, te rog.”


Uneori, înainte de a adormi, întinde-te pe spate, respiră adânc şi relaxează toţi muşchii, gândurile, vocile.



Mănâncă, roagă-te, iubeşte.




(Sean Connery)

"As you set out for Ithaca
hope that your journey is a long one,
full of adventure, full of discovery.
Laistrygonians and Cyclops,
angry Poseidon-don't be afraid of them:
you'll never find things like that on your way
as long as you keep your thoughts raised high,
as long as a rare sensasion
touches your spirit and your body.
Laistrygonians and Cyclops,
wild Poseidon-you won't encounter them
unless you bring them along inside your soul,
unless your soul sets them up in front of you.

Hope that your journey is a long one.
May there be many summer mornings when,
with what pleasure, what joy,
you come into harbors you're seeing for the first time;
may you stop at Phoenician trading stations
to buy fine things,
mother of pearl and coral, amber and ebony,
sensual perfume of every kind-
as many sensual perfumes as you can;
and may you visit many Egyptian cities
to learn and learn again from those who know.

Keep Ithaka always in your mind.
Arriving there is what you're destined for.
But don't hurry the journey at all.
Better if it lasts for years,
so that you're old by the time you reach the island,
wealthy with all you've gained on the way,
not expecting Ithaca to make you rich.
Ithaca gave you the marvelous journey.
Without her you would have not set out.
She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaca won't have fooled you.
Wise as you will have become, so full of experience,
you'll have understood by then what these Ithacas mean".

marți, 1 septembrie 2009

Pentru.

Atma, cel care vorbea despre vânt şi soare.

Pentru el, Better Man.



*

Alma, ghicitoarea cea grea.

Pentru ea, "there's only us when the lights go down."

*

Pentru Lidia.

*

Hugs. Free.

marți, 18 august 2009

Prietenul meu

Ne-am întâlnit prin februarie. Am intrat in viaţa lui fără acceptul lui, doar cu cel al mamei lui. În sufletul meu apăruse un gol, de neumplut, dar poate şi de aceea l-am îndrăgit din prima zi - aceeaşi când l-am anunţat că, îi convine au ba, să facă bine să mă scoată la o cafea în oraş, în viitorul cel mai apropiat. Îi place sau nu de mine, i-am spus să-şi bage bine asta în cap şi să acţioneze în consecinţă.

Uneori aş fi preferat să nu îl văd, îmi era greu. Nu puteam să îi spun de ale mele, mi-am impus să vorbesc cu el doar lucruri frumoase. Ne-am privit de multe ori. Am vorbit numai eu, el m-a ascultat şi mi-a răspuns din priviri, deşi nu l-am înţeles aproape niciodată. L-am mângâiat pe obraji, i-am spus că arată bine, am vorbit cu el deşi mă ignora. Chiar şi atunci când a încercat să mă lovească cu piciorul, când se enerva şi mă fulgera cu privirea. Am dus şi cu el, şi cu mine, muncă de lamurire că nu poate fi altfel decât bine. I-am spus iar şi iar că ştiu că ştie, deşi de fapt nu aveam nicio certitudine. Am vorbit cu un perete luni la rând, sperând orbeşte că de dincolo mă aude cineva.


Zilele trecute, de Adormirea Maicii Domnului, am trecut pe la el. Era un reportaj de la Mânăstirea Nicula la televizor, i-am povestit despre icoana de acolo şi l-am pus să promită că se roagă în fiecare zi. A câta oară, habar n-aveam dacă privirea lui îmi spune "da, aşa am să fac" sau "femeie, eşti nebună, nu mă vezi?". Sau pur şi simplu nimic.

A doua zi mă sună mama lui şi mi-l dă la telefon. Pentru prima dată în 8 luni, a vorbit cu mine. Mi-a spus pe nume, "te pup. vino.". Niciodată nu m-am bucurat atât de mult, din atât de puţin. Mi-am amintit cum e să plângi de bucurie, în mijlocul oraşului. Când i-am spus că ăla de-a călcat pe Lună e mic copil ca performanţe faţă de el, a schiţat un sfert de zâmbet. Dar ce zâmbet magnific!


Cătălin este prietenul meu, într-un fel cel mai drag, micul meu skandenberg prietenesc cu Dumnezeu. În septembrie face 23 de ani şi totodată 9 luni de când a fost scos dintre fiarele contorsionate, cu 2 zile înainte de Crăciun. Prietenul lui, care era la volan, nu mai avea formă. Cătălin însă era aproape intact. Exceptând două coaste rupte, edem cerebral şi comă.

"N-are nicio şansă. Dacă va trai, dependent de tubaje şi medicamente, nu îşi va recăpăta nici măcar un minim de independenţă fizică şi motrice, nici vorbă psihică. Te chinui degeaba cu el." Legumă intubată, Cătălin avea după câteva luni o doză zilnică de sedative. La ATI nu se mai chinuiau cu el, “n-are sens”. Ar trebui să aibă licenţă nişte medici care spun asta unei mame, care doarme luni la rând pe bancheta de aşteptare de la ATI? Darmite uneia care, îngrijindu-l zi şi noapte, timp de 4 luni de comă şi alte 4 luni de stare vegetativă după aceste prognoze, se aude strigată de băiatul ei, iar când îi pune în faţă un ziar, îl aude citind bâiguit câteva cuvinte? Poate medicii ar trebui să mai facă un jurământ - că nu vor uita niciodată că verdictele finale le dă doar Dumnezeu.

Cineva a spus că minunile nu sunt strict opera lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un om care să fie “acolo” şi să vrea să ofere cei 5 peşti şi cele 2 pâini ale sale, Dumnezeu nu ar fi putut face minunea pentru cei mulţi. Oamenii cei neputincioşi sunt instrumentele minunilor. Donaţii neaşteptate de materiale sanitare, un necunoscut care aduce din senin medicamentele vitale, bani apăruţi te miri de unde, un terapeut care acceptă să vină pe gratis şi câte altele, apărute în povestea lui Cătălin după scriptul celui mai genial şi imprevizibil Scenarist.


L-am cunoscut pe Cătălin într-un spital în care am pierdut o luptă, un loc pe care l-am urât, pentru că doar circumstanţele grave au făcut să ajung acolo şi nu unde ar fi trebuit. După ce Cătălin a devenit o parte din viaţa mea, am început să mă gândesc că poate chiar există un sens şi o logică ne-umană în toate. Poate toate s-au întâmplat pentru ca să existe cineva care să îi spună mamei lui, în momentele de neagră deznădejde, să nu uite infimele, microscopicele progrese din fiecare săptămână, şi să îi trimită pe pustie pe specialiştii care îi tot spuneau "te chinui degeaba, n-are sens."

Există cuvinte pentru a descrie bucuria când Cătălin iţi spune, de câteva zile, ce post e acum la Tv, cum se numeşte ziarul pe care i-l arăţi, că vrea ciocolată (şi care anume), cum se numesc cei din jur, sau când îţi spune cu ce echipa de fotbal ţine (Steaua) şi îţi răspunde la întrebarea "dacă nu ţin cu Steaua, mai vrei să mă vezi?" cu un "nu" clar?

Nu ştiu de ce a apărut Cătălin în viaţa mea (sau poate ştiu). Nu ştiu nici de ce unui băiat frumos a trebuit să i se întâmple asta. Ştiu însă că atunci când te încercuieşte disperarea, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să crezi – orbeşte, cu disperare, cu încrâncenare, ora et labora, să ignori toate şi să spui doar "va fi bine", repetând asta mono-maniac.

De ce uneori Dumnezeu alege într-un fel şi alte ori în alt fel? Nu ştiu. Poate nu asta e întrebarea corectă. Am aflat însă ce înseamnă să ţi se strângă carnea pe tine de emoţie şi de bucurie, şi că uneori (ştie Dumnezeu când şi de ce, eu habar n-am) se mai întâmplă şi minuni, nu numai tragedii, se mai şi plânge de bucurie. Trebuie muncă multă ca să apară o minune, şi şi după minune e de muncă. Dar merită.


Rugaţi-vă pentru Cătălin. Nu-l veţi vedea niciodată, dar cândva, cineva, vă va mulţumi, aici sau pe alte meleaguri.

joi, 16 iulie 2009

Onkel




Cele de mai jos nu reprezintă un exerciţiu de condei, ci pur şi simplu o mică parte dintr-o datorie morală pe care o port de aproape 20 de ani. Uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dar vine o vreme când, din neştiute şi neînţelese izvoare, lucrurile revin la suprafaţă, se limpezesc şi încep să se închege în imagini în care ne recunoaştem rădăcinile. O poveste adevărată, spre sfârşitul căreia, aşa a fost să fie, m-am inserat şi eu în peisaj. O poveste, scrisă din povestirile Erikăi şi din amintirile mele, pe care (chiar dacă stângaci) trebuia să o scriu, în semn de recunoştinţă, dor şi multe altele care nu se pot povesti.



Cernăuţi, 1942.
Erika.


Erika avea 17 ani. Mama ei, Gisella, era o vieneză de familie bună, ale cărei rude deţineau fabrica Metalurgica din Cernăuţi. Tatăl, Leopold Huls, era avocat.

Cernăuţiul unor vremuri tulburi, în care se trăia în umbra nesiguranţei şi cu sufletul în căuşul palmei. Femeile erau o pradă uşoară, multe erau pur şi simplu luate de pe strada şi duse în zonele miniere, pentru bărbaţii abrutizaţi care munceau în pământurile Rusiei.

Ca să poata obţine Bron-ul (hârtia care certifica faptul că persoana era angajată a statului şi nimeni nu se putea atinge de ea), tatăl Erikăi a aranjat printr-o cunoştinţă ca ea să fie angajată la Poştă. Avea de dus noaptea telegrame importante la cazărmile din afara oraşului. Mergea mult pe jos, iar străzile erau periculoase noaptea, însă doar ca angajat al unei instituţii strategice a statului, în acea vreme de război, Erika era intangibilă.


Într-o seară, Erika a plecat de la biroul unde doamna de la telegraf îi înmâna telegramele. Trebuia să iscălească de fiecare dată la plecare şi de sosire şi să se mişte repede. La o cotitura a strigat-o cineva. Un rus scund (dar enorm pentru Erika şi cele 40 de kg ale ei) întărâtat de băutură, s-a năpustit asupra ei. Erika s-a luptat cu disperare. O inspiraţie din străfund de spaimă i-a sugerat să îi spună rusnacului duhnind a alcool că, dacă nu o lasă să plece şi să ducă telegrama la cazarmă, va ieşi un tărăboi imens, comandantul cazărmii va fi informat, iar el va înfunda puşcăria. Rusnacul i-a dat drumul, rânjind relaxat. «Las ca te întorci tu, tot pe aici vii.»

Erika nu s-a mai oprit din fugă până la cazarmă. A ajuns cu hainele rupte şi, speriată şi a povestit totul. «Cineva din glorioasa noastră Armată Roşie să se dedea la asemenea josnicie? Nici vorbă! Probabil te-ai dat cu parfum şi ai vrut să-l atragi« au râs ei, refuzând sa îi dea o escortă pentru drumul de întoarcere. Disperată, Erika s-a temut să meargă acasă, dar nici înapoi la birou nu avea curaj. Însă nu avea de ales, era aşteptată, telegramele ardeau. A dat târcoale pe străzi toată noaptea până s-a crăpat de zi, sperând să se schimbe tura şi rusul să nu o mai aştepte pe drum.

Ajunsă înapoi, privind pe furiş din stradă, a zărit o altă siluetă, mai înaltă, la poarta unde fusese rusul. S-a liniştit şi a mers mai departe. Era într-adevar altă gardă. Dar când s-a apropiat, de după usă a apărut rusul cel rânjitor. Se înţelesese cu colegul de tură să îl anunţe când se întoarce fata.

Întârzierea fetei o îngrijorase pe femeia din birou, care o aştepta pe hol. A auzit ţipetele din curte şi a dat alarma. Erika a scăpat cu o sperietură puternică şi hainele rupte, dar mai grav decât asta, cu certitudinea că, într-un oraş în care aerul duhnea a vodcă rusească şi a pericol mocnit, răzbunarea rusului era doar o chestiune de timp.

S-a făcut mult caz de acest incident, agresorul a fost judecat şi condamnat la plecarea imediată pe front. Înainte de a pleca, i-a tansmis Erikăi un mesaj scurt. «Am să te găsesc, şi am să te omor.« O promisiune ca un blestem.


Ziua în care timpul a luat-o la goană.
Dionis.


Dionis lucra la garajul cazarmei. Era priceput, amabil, apreciat de toţi. Se împrietenise cu o altă fată, pe nume tot Erika. În ziua cand s-a răspândit vorba despre incident, a dat fuga să vadă ce se întâmplase cu prietena lui. A dat însă peste altă Erika, cea de la telegrame. Realizând pericolul, şi-a luat angajamentul să o ducă acasă de la secţie pe fată şi apoi să o conducă la serviciu a doua zi. Şi apoi încă multă vreme de atunci încolo.


Erika era originară din Bucovina de Nord, nu din cea de Sud, iar asta o condamna pe ea şi familia ei să nu poată trece graniţa spre România. Dolly a prins drag de ea în cele câteva săptămâni cât a condus-o zilnic la serviciu şi i-a propus să se căsătorească de formă, ca să o poată lua şi pe ea şi părinţii ei în România împreună cu el, căci era încă perioada pe care ruşii o anunţaseră că o lasă la dispoziţia românilor care vor să treacă graniţa. Erika a acceptat, necugetând prea mult la ceea ce făcea şi întrezărind doar posibilitatea de a pleca din acel infern. S-au învoit într-o zi de la birou şi s-au dus la starea civilă. Funcţionara cea grasă a întrebat pe ruseşte «de cât timp trăiţi în concubinaj?», iar el a spus senin «de 6 luni», făcându-i Erikăi un semn discret.

Când a ajuns acasa, Erika a întrebat-o pe mama ce a gătit. Mămăligă. «Frumos meniu de nuntă« a spus Erika amuzată. Mama ei a amuţit, iar Erika i-a povestit ce făcuse. Gisella avea zestrea Erikai pregătită în dulap încă de când fata avea 10 ani. «Lasă, mamă, e o căsnicie de formă, ca să putem pleca».

*

Şeful lui Dolly îi promisese că îi va da drumul să plece peste graniţă cu noua lui familie, dar a condiţionat acest ajutor printr-unul personal la schimb: să îi fie şofer până la Lemberg (Lvov), unde trebuia să meargă la o întrunire. Drum periculos, pe care nu degeaba nu se încumeta nimeni să îl facă în acea vreme. Şeful, director al unei fabrici de mezeluri, trebuia să se întâlnească acolo cu alţi nacealnici, pe pământul polonez ocupat de ucrainieni, unde moartea pândea peste tot.

Dolly a acceptat. A condus fără odihnă, 3 zile de coşmar şi epuizare. Un glonţ ghidat de o mână de înger i-a zburat pe drum ochelarii de pe nas, dar l-a lăsat viu.


La întoarcere, Dolly era atât de obosit, murdar, jigărit dupa atâta drum şi pericol, încât Erika nu şi-a recunoscut soţul. Epuizat, Dolly s-a dus acasa, a încuiat uşa şi obloanele ferestrelor şi s-a culcat. Aproape somnul cel de moarte, pentru că în ziua aceea timpul a luat-o la fugă. A venit anunţul: cei care vor să treacă graniţa spre România mai au la dispoziţie doar 24 ore, după care, la miezul nopţii, graniţa se va închide definitiv.

Erika şi părinţii ei au strâns în grabă o brumă de bagaj şi au fugit să îl anunţe pe Dolly. El însă nu răspundea la uşă, epuizarea îl copleşise. O oră au bătut în uşă şi geamuri ca să îl trezească, dar degeaba. Erika era disperată. A rămâne însemna a muri, iar minutele se scurgeau ameţitor.

Târziu, aproape prea târziu, intrând prin acoperiş printr-o locuinţă vecină, cineva a reuşit să ajungă la Dolly şi să îl trezească. Livid de oboseală, în pijama şi în picioarele goale, fără ochelari - aşa l-au târât, mai mult pe braţe, la camionul care pleca spre graniţă.


La limită şi după.

Când camionul a trecut graniţa, era un minut trecut de miezul nopţii… ruşii au început să tragă. Cu gloanţele şuierându pe lângă camion, la milimetri de capetele lor, refugiaţii au implorat şoferul să nu se oprească din drum. Dolly, ultimul urcat pe marginea camionului, a avut din nou un înger puternic.

Au reuşit să treacă graniţa, în acel martie friguros. Gospodăria lăsată în urmă (din zestrea din dulap nu au apucat să ia nici măcar o batistă), Erika şi părinţii ei doar cu o valiză, Dolly doar cu pijamaua de pe el şi o haină a socrului pe umeri.

La graniţă, văzându-l în haine vărgate, tras la faţă şi livid, l-au luat la ochi crezând că e un puşcăriaş fugit din închisoarea. «Iţi place muzica?« l-a întrebat tatăl Erikăi pe omul de la graniţă, şi i-a dat acordeonul la care cântase Erika toată copilăria, pentru a-l lăsa pe Dolly să treacă fără probleme. O muzică în schimbul unei vieţi.

***
Erau vremuri în care oamenii ţineau uşile şi geamurile ferecate de frică. Când ruşii au invadat Bucovina, nebunia şi graba retragerîi nemţilor a călcat totul în picioare. La blocul în care stătea Erika, cineva a uitat un geam deschis. Au intrat în bloc, cu tot cu motocicletă, doi nemţi puşi pe jaf. Au luat toate etajele la rând, forţând oamenii să le dea bani şi bijuterii. Când au ajuns la familia Huls, adolescenta Erika era bolnavă, cu febră mare. Somaţiei brutale a jefuitorilor, mama i-a răspuns că fata e bolnavă de tifos şi că sunt invitaţi să mai rămână, dacă vor să se contagieze şi ei. Cu un cearceaf ud pe ea, ca să-i scadă febra, Erika se ruga în gând să se întâmple o minune care să îi scape de jefuitori. Deodată s-a auzit un zgomot de motor, iar nemţii au dat năvală disperaţi pe scări, încercând să îl oprească pe cel care îi prăduise pe ei, hoţii, de motocicletă, lăsându-i pradă unei morţi sigure, în cazul în care nu reuşeau să fugă din calea ruşilor.
***


De la graniţă au ajuns la Dorohoi, unde au fost cazaţi într-o şcoală părăsită. S-au umplut de păduchi, au dormit pe podele şi au mâncat ce apucau. Dar trăiau şi erau liberi.

După câteva săptămâni, Erika şi ai ei au plecât la Câmpulung Moldovenesc, unde Dolly avea nişte cunoştinţe. I-a găzduit un ţăran într-o casă pe vârf de deal. Pe drum, căruţa cu care mergeau s-a rupt. Cât timp s-au muncit să o repare, l-au legat pe Muki, căţelul pe care îl luaseră cu ei din Cernăuţi, de un copac. După ce au reparat căruţa, abia după câţiva kilometri şi-au amintit de Muki, şi s-au intors dupa el, la timp ca să nu se sufoce încercând să-şi roadă lesa.


Bucureşti

După câteva luni au ajuns la Bucureşti, căutând de muncă. Tatăl Erikăi, avocatul Leopold Huls, a găsit o slujbă şi au început să îşi refacă viaţa.

Au stat prin magherniţe cu proprietărese dubioase, din care cea mai cea a fost prima – patroana de bordel, cea care îşi însuşise şi folosea proteza dentară a răposatului ei soţ. I-a găzduit pentru că veneau cu o recomandare. Apoi au găsit două camere de închiriat lângă mânăstirea Radu Vodă. Le-au curăţat de gândaci şi le-au făcut locuibile cu mobilă de culoare vernil, de copii, cumpărată cu o brumă de bani câştigaţi la Lotto.


Erika a găsit în cele din urmă o slujbă la o consignaţie. Stând cuminte pe un scaun şi observând cum se lucra în birou, a asistat la o ceartă între o colegă şi un coleg. Femeia ţipa nervoasă, până când a observat că bărbatul cu care se certa nu stătea într-o poziţie plictisită, ci suferise un atac de cord din cauza enervării şi murise. Aşa a fost prima zi de muncă. Femeia certăreaţă a renunţat la serviciul respectiv, ceea ce a însemnat pentru Erika şansa de a primi un post mai sigur.

Multă vreme au fost atât de săraci că nu aveau bani nici de autobuz. Mergând mult pe jos, Erika a făcut o infecţie puternică la un picior din cauza băşicilor. Neavând bani de doctor, Dolly i-a curăţat rana cu un cuţit înroşit în foc şi a scăpat-o de infecţie.

*

Odată intrată pe făgaş viaţa la Bucureşti, Erika a avut timp să se gândească. La omul iubit pe care i-l furase războiul, la Dolly, la Providenţa care i-l scosese în cale, la căsnicia ei formală. Dolly îi salvase viaţa de două ori, o dată de răzbunarea rusului, apoi de întreaga urgie sovietică, atât pe ea cât şi pe părinţii ei. Cu timpul a învăţat să-l iubească, chiar enorm, şi a descoperit, iar şi iar, de ce om de aur o legase «întâmplarea». De la fata măritată în grabă, de formă, cu un om pe care îl cunoştea de câteva săptămâni, la femeia care a trăit 47 ani alături de un soţ de care a fost preţuită, răsfăţată, îngrijită cu o abnegaţie şi iubire de poveste, nezdruncinată de timp, boli sau metehne omeneşti – a fost doar o adiere de timp.



Onkel şi Tanti Erika.




Nu s-au culcat niciodată supăraţi. Când, uneori, Erika se enerva şi ridica vocea, Dolly găsea brusc «o treabă» pentru care se scuza că trebuie sa plece puţin. Când se întorcea, Erika şi uitase de ce se supărase.


Erika era «Mutzika» cea a cafelei cu lapte adusă la pat dimineaţa, a masajelor la picioare, a cremelor de mâini şi a loţiunilor prin care, în lipsa ei, Onkel şi cu mine cotrobăiam programat, ordonat şi ştiinţific, nelăsând urme incriminatori, testând şi adulmecând tot.

Erika a budincilor de ciocolată, în care de la o vreme a început să se iţească o mână de copil cu o linguriţă rugătoare (aceeaşi mână care număra fiecare prună din compot, până când i se alocau câteva).

Erika a basmalelor cochete, cu nod deasupra frunţii, în timpul curăţeniei, a alergiei faţă de orice fel de ceaiuri.

Erika şi părul cel alb înzulufat, coşmarul oricărui frizer.

Tanti Erika cea care, la unison cu Lidia, nu putea înţelege de ce, între 7 şi 9 ani, cât aveam când am început să merg la ei, cel mai odios duşman din lume e rasolul de vită cu garnitură de paste fierte.


Tanti Erika şi Onkel, pe care i-am anunţat detaşată într-o zi că nu mai pot avea secrete vorbind în germană, pentru că deja înţeleg tot.


Dolly, bunătatea întruchipată. Îi plăceau oamenii, îi iubea, cu toate durerile, mojiciile, slăbiciunile lor. Era doctorul fără de arginţi al tuturor maşinilor bolnave din împrejurimi. În jigniri vedea suferinţa personală şi neputinţa din spatele agresivităţii, pentru care avea o înţelegere infinită. «Domnul Midian» era omul celor o mie de bancuri, «singurul om cumsecade din bloc» (asa cum l-au numit ţiganii de la parter), cel care cheltuia la cumpărături mai mult decât îi indicase Erika, pentru că dădea bani şi cumpăra lucruri pentru tot felul de oameni, pe unii chiar fără să îi cunoască decât din vedere. La ieşirile cu prietenii le platea tot, cu un amestec de gentilomie şi caritate care fiecăruia îi găsea o scuză.


Când, în tinereţe, Erika a fost internata, trei medici au dat verdictul « tumoare ». Dolly a refuzat operaţia, a refuzat deznădejdea, a rugat pe cine trebuia, iar într-un final Sf. Anton a venit la patul Erikăi sub chipul unui medic celebru, care a dat un alt diagnostic, cel corect de data aceasta (hernie de disc), şi a adus vindecarea. Dolly a stat noapte de noapte la fereastra salonului, iar ziua, când scăpa de la serviciu, aducea lapte şi iaurt pentru întregul salon, când venea în vizită.


Când, într-o seară spre miezul nopţii, a bătut la uşă un vecin cerându-i lui Dolly ţigări, Erika s-a supărat.. la ora asta, pentru aşa ceva... Dolly i-a spus blând «Măi, tu nu înţelegi, ce chin e să nu ai ţigări, la ora asta.« La fel a spus şi în ziua în care i-a cerut Erikai niste antinevralgice pentru vecina de sus, care avea o durere de măsea. Da, ştia că ei nu sunt farmacie publică, dar, măi, nu-ţi dai seama ce chinuitor e să te doară măseaua...
«Să nu mă opreşti niciodată când vreau să fac un bine«, îi spunea.


Niciodată, nici când cu fuga din Cernăuţi, sau când s-a îmbolnăvit Erika şi era să-şi piardă un rinichi, lui Dolly nu i-a fost frică de nimic. Credinţa lui în Dumnezeu era fără margini, ştia că Dumnezeu nu poate să nu îi vină în ajutor în cele din urmă. Şi Dumnezeu aşa a făcut.

Dolly cel faţă de care familia de ţigani de la parter – scandalagii şi beţivi notorii pentru vecini şi poliţie - aveau un respect şi o dragoste ca pentru nimeni altul, pentru că îi întreba de sănătate, le dădea copiilor bomboane şi bani şi spunea că nu sunt copiii de vină pentru că s-au născut din părinţi denaturaţi.

Onkel cel al compoturilor şi al ochiurilor prăjite cu mare drag şi încă neegalată artă, în aşa fel încât li se franjurau aurit marginile, iar reţeta a rămas în istorie ca «ouă morfolite a la Onkel».

Cel al cafelei a cărei reţetă s-a pierdut (doar secretul ibricului de alamă a supravieţuit).

Apărătorul blând, dar înfocat, al belelei celei mici, în faţa certurilor încasate de la mama la mine acasă («nu te mai supără aşa pe fată, Lidia« ) – iar apoi, în tainiţa dormitorului lui, dojenitorul blând («ia spune, cu ce ai supărat-o? nu-i frumos...«).

Onkel al castraveţilor muraţi şi al ţigărilor ilicite (ascunse de ştirea Mutzikai şi a medicului) din bucătăria noastră, unde venea să stea la poveşti cu mama despre mine şi câte şi mai câte altele..

Onkel cel cu lentile groase şi coşul pieptului scobit, de parcă Dumnezeu ar fi asezat acolo ditamai sufletul înainte de a i-l monta în motorul pieptului. Onkel cel mândru de fata Lidiei, pe care o lăsa cu dragoste nedisimulată să stea întinsă în poziţia brotac leşinat pe covorul din holul Erikăi, după ostenitoare plimbări prin parc. Care îi lua aprarea când strica din nou capul păpuşii din sufragerie sau dărâma vazele Erikăi.

Onkel cel al cravatelor pe care le studiam împreuna, le alegeam doar eu, şi le purta doar el (cine altul ar fi avut curaj?), ocrotitorul benevolent al conchistelor mele iscoditoare (dar tainice, desigur) prin şifonierul lui cu cămăşile cele de soi, puloverele moi, batistele galante, apa de colonie mirosind a cald şi bine, pipele aromate, curelele solide în culori tomnatice, oglinda de pe interiorul uşii prăfuite fantastic cu pulbere aurie de la mânerele sertarelor, şi câte alte comori mirobolante.

Onkel cel al hârjonelilor cu perne şi gâdilături, care s-a speriat în ziua în care un cap mic şi zburlit s-a lovit înfundat de tăblia patului, răzând apoi liniştit când a ieşit gfulgerător din cameră, nu ca să bocească în baie, ci ca să o anunţe oficial pe tanti Erika că îi pare rău, dar tocmai i-a distrus şi patul.

Onkel cel al celei mai mari şi ruşinoase taine din lume, taina micilor accidente scăpate la şcoala, cu care die Kleine venea spăşită şi cu paşi împleticiţi la Onkel acasă (n-avea curajul să meargă la mama), iar el, zâmbind, o ducea la baie, spală problema şi ruşinea şi îi punea pantalonii la uscat, păstrând secretul între ochelarii lui şi cei ai vinovatei.

Onkel cel al capotului somnului de dupa-amiază, în patul cel mare din camera cu ceas cu cuc (stranie creatură, stârnind sperietură, curiozitate, ciudă, obidă pentru somnul punctat de ticăitul nesuferit şi dinamitat de răcnetele animalului). Ca să meargă la somn, prichineaua abia dusă la şcoală putea fi convinsă doar dacă venea şi Onkel. Doar că uneori pazitorul somnului se făcea dispărut dupa ce adormea fata, iar la trezire în camera erau doar ea şi cucul. Astfel că, într-o zi, o mânuţă a început să se agaţe triumfător de cordonul capotului înainte de a adormi, iar Onkel a rămas prizonier al somnului de după-amiază. Asta până în ziua în care cei doi s-au dus la culcare, dar die Kleine s-a trezit doar cu cordonul capotului în mână. Proprietarul lui se dezbrăcase încetişor de halat şi evadase tiptil.





1990. 10 octombrie.

Imediat dupa Revoluţie, parohul l-a rugat pe Dolly să îi recomande pe cineva dispus să boteze băieţelul unei familii de tineri fără posibilităţi. A acceptat imediat să o facă el. A dus blând, dar vajnic, munca de lămurire cu Erika cea cu picioarele pe pământ (n-aveau bani, abia se întorseseră din concediu din staţiuni) şi l-au botezat.

La scurt timp dupa aceea, în seara zilei de Sf. Dionis, pe 9 octombrie, fini au venit într-o seară la naşi. Dolly i-a lăsat să plece numai după ce i-a adus tatălui din şifonier un morman din cămăşile lui cele mai bune, sub privirile uimit-dezaprobatoare ale Erikăi. În pragul uşii, părinţii copilului au spus că nu ştiu cum să le mulţumească naşilor pentru tot ajutorul. Dolly i-a spus tatălui doar atât : «Ai grijă de soţia mea.«


A doua zi, Dolly a trimis-o pe Erika în oras. Intenţionase să meargă într-o vizită, dar parcă nu o trăgea aţa să plece. Dolly a insista să se ducă, va găsi mâncarea făcută şi totul aranjat, să nu-şi facă griji.

Când s-a întors Erika, a găsit casa inundată în lumina tuturor lămpilor in casă aprinse. Dolly, întins pe pat, abia a mai aburit oglinda. Poate daca ambulanţa venea la timp.. poate dacă Erika nu se lăsa convinsă să meargă în vizită... poate că totuşi toate au un rost.


L-a plâns mult pe Dolly tanti Erika. L-am plâns şi eu, cu toata neîmpăcarea dezorientată a celor 9 ani, de la înălţimea cărora moartea se vedea ca o pedeapsă aspră, care te supără, dar care trebuie să treacă, nu ?...

*

După înmormântare, Erika a tot aflat multă vreme multe lucruri de care nu ştiuse. Au venit copii de la un orfelinat, pe care Dolly îi vizita şi unde mai dădea o mână de ajutor, să îi spună cât de rau le pare dupa domnul Midian. A venit vecina care făcuse închisoare, care mult timp îl jignise şi bârfise fără motiv pe Dolly, despre care el spunea însă că îi înţelege încrâncenarea şi suferinţa. A venit la uşa Erikăi să îi ceară iertare şi să o roage să o ducă la mormântul lui.

Au venit necunoscuţi, oameni de la parohie, preoţi, femei amărâte, vecini, ţiganii de la parter, oameni pe care îi ajutase în felul tăcut şi discret al celui care vede în oameni chipul lui Dumnezeu; oameni cărora le dăduse lecţii de germană şi francezi pe gratis, le reparase maşinile pe gratis, pe care îi întâlnise la magazin şi le dăduse bani ca să completeze ceea ce aveau de plătit, aşteptând returnarea banilor la calendele greceşti.



Acolo unde e, sper că Onkel stă la poveşti cu Lidia, în bucâtăria de vara a unei căsuţe de munte ca cea pe care ea şi-a dorit-o mereu, mică şi rustică, el cu pipa şi cu castravetele murat în faţă, ea cu tocini şi o ulcică de lut cu zeama de varză, privind spre noi uneori cu dragostea imensă a celor nevăzute, şi dă-i şi întinde-te la poveşti... cât îi veşnicia.