„Cartea vântului şi soarelui”

Ţie, Alma.

Încă nu a ajuns soarele în acelaşi loc în care se afla când ai început să îmi asculţi vorbele şi m-ai lăsat să am putere asupra ta. Vânturile au netezit drumul de atunci. Am crescut în tine doruri şi lumini şi în toată vremea te-am ascultat. Din noaptea aceea, când ai făcut o promisiune, m-am legat să nu te părăsesc şi să-ţi îndrum paşii ca o umbră luminoasă. Dacă tu eşti Alma, am decis atunci să-ţi fiu Atman. Alma e numele tău secret, iar Atman este ceea ce ne leagă.

Ştii bine cât suntem de diferiţi. Tu eşti blândă şi sentimentală, jucăuşă şi solară, atât de uşor de rănit dar incapabilă să nu ierţi. Eu, selenarul, cel al nopţilor tăcute, am devenit dur, uneori încrâncenat şi detaşat prin opţiune. Tu eşti încarnarea dragostei care nu e oarbă, ci vede mai mult; dar tocmai pentru că vede mai mult alege să vadă mai puţin; eşti cel mai credul dintre copii. Eu arborez un zâmbet liniştit dar aprig şi atot-neîncrezător în orice vorbă caldă, chiar şi (mai ales) într-un „orice ar fi, să nu te îndoieşti că..”, iar orice om drag, deşi primit cu totul, este pentru mine un om care poate dezvălui sabia cea mai ascuţită. Neîncrederea mi-e morbul.

Când simţi muşcătura dezamăgirii, tu răspunzi cu daruri către făptaş. Nici eu n-am mai mare bucurie decât a face bucurie, însă nu mă poate părăsi gândul că un Iscariotean se poate ascunde chiar şi în omul cel mai drag. Mai ales în acesta.

Amărăciunile tale se pot citi după tăceri. Pe ale mele le înnec histrionic în valuri de exuberanţă, beţii diverse, uneori cu accente autopunitive. Am privit lumea de pe marginea prăpastiei mizantropiei, m-am întors înapoi însă spectrul ei nu m-a părăsit. Tu iubeşti necondiţionat şi ai cea mai proastă memorie a durerilor din câte am întâlnit. Eu am legate de piele imaginile, sunetele, numele, locurile care mă sfâşie, iar uitarea aducătoare de linişte îmi e fata morgana.

Când te doare, pielea-ţi devine străvezie, în priviri ai ninsoare şi plângi tăcut. Mi-am interzis acest sport periculos. Nu mă mai tem de nimic pentru că nu mă aştept la nimic, exceptând durerea, şi totuşi teamă-mi e de clipa în care prima lacrimă ar rupe zăgazurile.

Am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar lecţii pe care Dumnezeu ni le dă spre a urca apoi nişte trepte. Nici o cădere nu e fără rost sau fără un înger care să-ţi stea alături.

Am învăţat că durerea erupe uneori în fulgere ucigătoare de ironie şi cuvinte-sabie, care taie însă şi în propria-ţi carne. O ironie tăioasă, menită să rănească pe cel care te-a rănit, va ucide mereu două victime. Am ucis prea mult, inclusiv pe mine însumi. Ajunge.

Am învăţat că un gest, o privire, o atingere – sau lipsa lor sunt sirene al căror glas nu trebuie să îl asculţi. Nu am reuşit să te vindec încă de această suferinţă.

Am învăţat că, dincolo de sănătatea trupului, unul din cele mai de preţ haruri este liniştea. Doamne, dă-mi îngerul liniştii în clipele de orbire, furie, dezamăgire, durere, dorinţă de fugă oarbă. Nu lăsa mugetul furtunii să acopere imaginea mâinii Tale întinse şi să mi se scufunde pasul în valuri. Furia şi durerea orbesc şi ucid, nu vindecă niciodată. Aspresc, încrâncenează. Aduc pentru o vreme energia de a merge mai departe. Dar pentru cât timp? Ştii răspunsul, Alma. Caută îngerul în clipele de amar şi vuiet, cere-i liniştire şi privire limpezită. Eu, cel fidel, ţie îţi spun că-l vei găsi.

Am învăţat că rana ta nu-ţi dă dreptul să răneşti. Durerea care îţi justifică înrăirea e infermală. Durerea pe care o foloseşti pentru a-ţi arde zgurile e un Purgatoriu.

Am învăţat că nu poţi fugi la infinit. Uneori, când timpul se împlineşte, trebuie să nu mai fugi şi să păşeşti în întâmpinarea coşmarurilor. Să le priveşti liniştit, atent şi intenţionat exact pe cele care te îngrozesc mai tare. Ştiu că o imagine, un gest, o privire (sau lipsa lor) te pot sfâşia. Ia îngerul de mână şi păşeşte-le înainte. Le vei exorciza.

Am învăţat că există bătălii pe care le duc sufletele dragi, în care, oricât ai vrea să rupi din tine carne şi sânge ca să-i ajuţi, nu ai putere. Sunt bătălii pe care fiecare suflet trebuie să le poarte singur, aşa e scris. Tu trebuie doar să rămâi alături, tăcut, răbdător, aşteptând ieşirea sa din neguri. Stâncă poţi fi pentru a-l sprijini – însă ieşirea din peşteră e în seama lui. Orfeu nu a ştiut-o.

Am învăţat că a lupta cu încrâncenare e inutil. Nu abandona ceea ce iubeşti, rămâi în acea iubire de tot despre care ţi-am mai vorbit. Însă crede-mă, sufletul care vine spre tine şi ţi se oferă prin proprie alegere (îţi aminteşti? alegerile personale..) este cel care va rămâne. Nu poseda, eliberează. Nu strânge în pumn, dezleagă.

Am învăţat că trecutul, crucea aceasta grea, nu poate fi schimbat, dar poate fi înţeles, acceptat şi transfigurat. În faţa durerii eşti singur. Nimeni nu poate simţi durerea ta în carne sau în suflet. Antrenează-te deci să priveşti gorgonele în ochi, când te-ai întremat puţin. Nu fugi de ele, le vei mări puterea. Fă-te imun la veninul lor chemându-le la întâlnire, transformă-le din sfincşi care-ţi păzesc închisoarea în simple blocuri de piatră într-un peisaj vast. Nu vor dispărea. Dar nu vor mai fi piatră de poticnire şi izvor de furtună. Şi vei învăţa să supravieţuieşti şi să dai rod nou în ciuda lor.

Am învăţat că până şi sufletele pereche se pot rupe sângeros unul de altul. Destin fals, iluzie? Nu. Însă până şi planurile minunate ale lui Dumnezeu pentru noi pot fi deviate de alegerile şi căderile noastre. Liberul arbitru e cel mai mare dar şi cea mai mare cruce. Pe cine să te răzbuni când piatra care te-a lovit a pornit din propria-ţi mână? Una din cele mai grele corvezi este să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că trebuie să dai timp şi să ai răbdare. Înfurie-te cu zăbavă, suferă cu calm, doreşte cu linişte. Ceea ce este făcut din materie primă şi trebuie să vină la tine, va veni. Tu doar ţine candela cea mică aprinsă şi roagă-te să poţi avea liniştea în inimă şi lumina în priviri. Iar dacă simţi să plângi, fă-o ca o libaţiune, fără geamăt şi zbucium, în tăcere şi singurătate, sau doar lângă pieptul acelui prieten care ţi-a aşezat mantaua-i pe umeri în mijlocul viscolului. (Îţi aminteşti? Cândva, pe un câmp chinuit de vânturi, acel preot care te-a văzut tremurând şi-a scos haina şi ţi-a dăruit-o. Eram lângă tine. Ai spus că te vei ruga pentru el până în ziua când vă veţi reîntâlni în lumină.)

.......

E târziu. Noaptea e cu crai nou, iar visele tulburi freamătă la fereastră. Lumina lunii albeşte cerul albastru de pe perete. Ştiu că ţi-ai dori să înflorească o stea pe lumina asta. Deocamdată însă respiră adânc şi priveşte-mă în ochi. Ştii că voi fi aici când te vei trezi.
----------------------


Atma priveşte fix, uscat, metalic. Respiraţia lui aromată, sorbită dintr-o fântână vie cu o noapte înainte, s-a îngreunat, iar fiecare inspiraţie aduce în piept fulgi de gheaţă. Doar câteva clipe îl despart de splendida-i Alma, cea luminoasă, înflorind bucurie împrejur. A văzut tot, a fost un martor neputincios. Atma cel puternic, înţelept şi echilibrat…. unde era, cum de nu a văzut venind săgeata, să-i fi ferit pieptul? Imaginea asta a Almei, cu ochii de copil transformându-se în izvor fierbinte şi uscat, îl năuceşte. I-a văzut zâmbetul solar devenind brusc coloană de obsidian, privirea neîncrezătoare îngheţând, a simţit imperceptibilul cutremur şi a văzut culorile lumii schimbându-se. A tăcut, încordându-se, simţind ghearele ieşind şi colţii îngheţând într-un rictus.

Atma zboară în cercuri oarbe. Gerul din privirea lui e liniştit, fără viscol, dar e din cel care poate crăpa pietrele. Nu trebuie lăsat să Tacă şi să Fugă, Doamne. Atma plesneşte ploaia ca să o stârnească şi se îmbracă în fulgere şi tunete pentru ca nimeni să nu îi audă vocea. Şi-apoi mai e şi ura aceea grea, neostoită, veşnică împotriva Megaerei, chiar dacă e doar un spectru.

Primăvara e splendidă. Afară soarele râde liniar, vântul miroase a piele proaspătă de fată îmbăiată, sărutată jucăuş în spatele urechii, totul e neschimbat. Doar un sunet imperceptibil îl trădează pe Atma luptându-se să respire egal şi să nu lase steaua-floare să fugă din cerul ei de culoarea nopţii.