Fără titlu

O amiciţie veche ne leagă, pe mine şi prietena asta a mea, peste 2 decenii. O cunosc poate mai bine decât pe mine însumi, cu toate căderile şi înfloririle ei. Am rupt-o cu ea de nenumărate ori, am refuzat să îi vorbesc luni la rând, i-am aruncat vorbe grele, după care ne-am întors unul la celălalt ca la jumătatea de care nu te poţi rupe. Nu-i fată rea, doar cam prea cu nerv uneori. Şi exasperantă. Pentru mine cel puţin.

De curând am invitat-o pe la mine la un ceai pe înserat. Mi-a adus jurnalul ei, din care nu am mai citit de prin mai anul trecut. Cu permisiunea ei, transcriu ultima însemnare, fără niciun comentariu în plus. Măcar ca să-mi dovedesc mie însumi ce fiinţă califragilistică este. De regulă păstrez intimitatea prietenilor mei cu sfinţenie, dar în acest caz am avut dispensă (am plătit-o cu o sticlă de vin şi o cutie de Dinner Mints, plus câteva picanterii din ultimele mele aventuri nocturne). Am cenzurat doar ultimele rânduri, întrucât nu ştiu dacă nu intră pe aici şi vreun minor.

(Nu, nu sunt eu subiectul în cauză; ne ştim mult prea bine, eu şi ea, pentru a nu avea o relaţie extrem de profundă, dar invariabil etern fraternă.)



Mi-e tare drag de tine pentru că...

...mă enervezi. m-ai scos din minţi şi mi-ai explodat toate muştarurile. pentru că n-am ştiut de unde să te scot şi mai ales unde să te trimit mai val-vârtej. pentru că mi-ai zăpăcit planurile şi m-ai făcut să accept doctrine inamice

...pentru că ştii că mă enervezi şi mi-ai spus-o într-un dezarmant stil postmodern

...nu ai cedat disperării mele, într-o seară de joi, iar apoi pentru că ai cedat, scrâşnind din dinţi, “…ca un nebun…”, cu o amărăciune care m-a bucurat mult

...pentru că am primit, scris albastru pe hârtie albă, unul din cele mai minunate daruri de când pot să-mi amintesc (a se vedea paragraful următor)

...încă nu ştii că am o memorie nemernic, periculos de bună, şi fir-ar să fie îmi rămân pe retina minţii exact acele lucruri pe care, din instinct de conservare, ar fi bine pentru mine să le uit. în schimb pot uita uşor uneori ce m-ai rugat acum 10 minute.

...uneori nu te prinzi că atunci când tac excesiv ascund frământări de care poate nu vei afla niciodată, că uneori muşc din buze înainte de a spune ce doare şi că ai mare putere aici

...eşti atât de zuzu încât îţi imaginezi că poşta rapidă s-a inventat pentru a satisface capriciile plozilor răsfăţaţi

...îmi spui nonşalant în maşină „sper că arăţi bine astă seară şi o să placi amicilor mei”, după care mă scoţi din leşin spunând „well - pentru mine oricum eşti frumoasă, deci sunt subiectiv, habar n-am cum te văd ceilalţi”, evitând astfel la mustaţă o explozie de vitriol (deşi mi-a plăcut de n-am avut aer)

...pentru că mi-ai promis apă senină, spre iertare, cumpărarea fiecărui pas cu un ceas, şi un ceas care devine mai mare pe măsură ce îl ascultăm

...nimeni nu ştie ce va fi în luna mai, dar acum e martie, care ascunde în sine un fel de mai. iar în luna martie mi s-a făcut brusc dor de tigri

...te gâdili absolut savuros şi implori rapid îndurare. ceea ce nu înseamnă că o şi primeşti curând

...de o bună vreme mă tot uit la ceas la şi 13 minute, ceea ce pentru mine e de bine

...pentru că încă nu ştiu dacă apaşul încă sângerează, dacă atomii lui într-adevăr emană lumină şi aşchii albe, şi nici gustul căror fructe îl mai poartă pe buze

...nu ştiu dacă mai respecţi un contract pe care eu, din păcate, l-am încălcat de câteva ori. şi mai ales dacă m-ai putea ajuta să nu-l mai încalc...

...pentru că alergi şi taci şi ţi-i zor şi (sper) bine, şi habar nu ai că te citesc iar şi iar în toate metamorfozele tale (şi mă uit cu uimire şi teamă la o Oră de Sticlă pulsândă şi caldă)

...ai un ciuf de arici, pe care-l îmblânzeşti (sub privirile mele înverzite de ciudă) din trei mişcări nonşalante, pe când eu lupt cu al meu precum ghiaurii cu otomanii: constant, încrâncenat şi cu final previzibil. şi pentru că aştept dimineaţă de dimineaţă să râzi de ciuful meu, ca să-ţi pot sări la beregată, şi tu totuşi nu o faci. ceea ce mă enervează în plus, evident

... ştii să cari un aspirator ca nimeni altul, şi de asemenea să-ţi rătăceşti maşina
în parcare cu cel mai cuceritor zâmbet

...îţi plac măslinele negre (cu care sunt în război), nu-ţi place aroma de lavandă (pe care o ador), te lasă indiferent negresele (prăjitura; femeile - nu comentez) şi nu suporţi Activia cu Fibre

...nu dai un mesaj, micuţ, acolo, când aş tânji după el, nu-mi spui decât rar „bună dimineaţa” (fie şi virtualiceşte), ai un câine cu care e im-po-si-bil să mă împrietenesc în această viaţă şi o mâţă mai zănatică decât mine

...mi-ai adus Fosile pe care le port şamanic chiar şi când dorm; iar când puterea lor e doborâtă de vreo durere nocturnă, încerci toate remediile până îl găseşti pe cel care eliberează fata din ghearele durerii şi îi linişteşte somnul

...mi se revoltă stomacul când te apucă dorul de drifturi sau ţi se pune pateul în trafic, iar mutra ta angelică scoate şi mai mult din pepeni pe respectivii şoferi

...mi-e mai confortabil şi bine să vorbesc cu tine pe messenger când eşti la birou, decât când eşti acasă, dar nu-ţi pot spune direct motivul exact

...mă frustrezi în a face ceea ce orice entitate feminină mamiferică face instinctiv, mai devreme sau mai târziu: Să Cocoloşească. e înscrisă în codul nostru genetic, capisci?! zi merci că nu am viciul băuturii, că nu fumez, nu merg la femei şi folosesc un singur drog, în fiecare vineri

... în fiecare vineri îmi stârneşti concomitent două instincte feminine caracteristice: revolta şi înţelegerea. nu întreba „de ce”, că-ţi torn apă fiartă pe computer şi te încui în cameră vinerea asta

... am fost colegi de facultate fără să o ştim şi aveam pică pe acelaşi individ prezentator-de-meteo-la-PrimaTv

...eşti un nesuferit de inginer cu splendide valenţe umaniste, pe când eu n-am ingineresc şi matematic în mine decât ceva urme de hemoglobină, provenită din doi părinţi ingineri chimişti.