Ceva ca rugãciunea

Nu ştiu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu ştiu ce am,
Cî stând pe loc
Sunt, hăt , departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?

De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

(Marin Sorescu)


Şi de ce, Doamne ai lăsat un singur lucru pe lume asupra căruia nu ai vrut să ai nici măcar tu putere? Nu moartea, Doamne, altceva, ceva mai irevocabil, mai de neschimbat, ceva ca crucea lui Simon din Cirene, iar noi gemem uneori sub greutatea lui până învăţăm să-l înţelegem. De ce plantezi în noi răspunsurile tale tăcute, ca un altoi, la întrebările noastre urlate cu apă şi sânge?
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu” ţi-a spus fariseul, al cărui copil se stingea acasă. Şi dacă avem probleme cu auzul?..