Realist, substanţial şi serios precum alegerile de amu.
vineri, 28 noiembrie 2008
luni, 24 noiembrie 2008
Motivul neachitării facturilor: Varza
Un mail de ultimă oră. Adevărata criză datorită căreia nu s-au achitat nişte facturi.
"Am banii la mine pentru ambele facturi.. Scuze că n-am apucat să trec să achit, doar că m-a apucat slăbitul şi în weekend am exagerat cu ciorba de varză şi varza călită şi salata de varză şi rezultatul: sunt varză acum. Am facut o enterocolita ceva: vărs, ameţeli, febră – ma dor picioarele de nu mai pot.."
"Am banii la mine pentru ambele facturi.. Scuze că n-am apucat să trec să achit, doar că m-a apucat slăbitul şi în weekend am exagerat cu ciorba de varză şi varza călită şi salata de varză şi rezultatul: sunt varză acum. Am facut o enterocolita ceva: vărs, ameţeli, febră – ma dor picioarele de nu mai pot.."
duminică, 23 noiembrie 2008
Dragoste reloaded
În valoare de câţiva KB. Sau mai puţin, să nu încarce memoria prea tare. Ignară fui şi rămâne-voi faţă de asemenea invitaţii de amor trimise automat pe mail. Parola care-o fi, totuşi?
marți, 18 noiembrie 2008
Armata Roşie
Flutura-tu-mi-s-a pofta de ceva vechi şi totodată nou, ceva kaki şi ceva roşu, de uscat ochii cei negri şi de îmbătat noaptea în braţele ei
Corul Armatei Roşii.
Panta, dedicaţie.
Corul Armatei Roşii.
Panta, dedicaţie.
luni, 17 noiembrie 2008
(Im)Posibilităţi
Un teatru deschis doar în serile când plouă.
Lume multă în metrou; la anunţul “staţionează 2 minute” absolut nimeni nu pufneşte nervos.
Buchete de flori care nu se usucă.
Un om care se întoarce ca să mulţumească.
Sticluţa cu parfum de ploaie la munte.
A 25-a oră.
Soarele care apare chiar când ieşi şi zâmbeşti la nori.
Liniştea de după furtună, chiar în mijlocul furtunii.
Cuţitul care lipeşte o tăietura adâncă în carne.
Un coşmar de miez de noapte care se transforma în cel mai frumos vis.
Fluturele care stă pe vârfurile degetelor scoase pe geamul maşinii, la 120 km/h.
Tu, mâine dimineaţă, eu, ieri seară.
Mircea Albulescu şoptind lângă pat versuri de noapte lină.
Înţelepciunea de “după”, dar venită “în timpul”.
Dulceaţă din sâmburi de măr.
Fălci hamsteriene pentru 28 de cireşe simultan.
Ea, permanent.
Răspuns direct şi amical de la Dumnezeu la două întrebări.
(Al treilea răspuns dat direct pentru întrebarea pe care nu ştii cum să I-o pui.)
Telepatia.
Bani. Enorm de mulţi. Doar cât să aline toate suferinţele de care auzi de-a lungul unei zile.
Sfaturile despre viaţă ale celui mai bun jucător de bridge din lume.
Biletul spre India, venit ceva mai devreme.
Un pui de beagle.
Băgăreţe în urechi (căşti) care nu provoacă dureri sau crize de mâncărime.
Un pui vegetarian.
Permisiunea să donez sânge.
(Încă) o minune.
Lume multă în metrou; la anunţul “staţionează 2 minute” absolut nimeni nu pufneşte nervos.
Buchete de flori care nu se usucă.
Un om care se întoarce ca să mulţumească.
Sticluţa cu parfum de ploaie la munte.
A 25-a oră.
Soarele care apare chiar când ieşi şi zâmbeşti la nori.
Liniştea de după furtună, chiar în mijlocul furtunii.
Cuţitul care lipeşte o tăietura adâncă în carne.
Un coşmar de miez de noapte care se transforma în cel mai frumos vis.
Fluturele care stă pe vârfurile degetelor scoase pe geamul maşinii, la 120 km/h.
Tu, mâine dimineaţă, eu, ieri seară.
Mircea Albulescu şoptind lângă pat versuri de noapte lină.
Înţelepciunea de “după”, dar venită “în timpul”.
Dulceaţă din sâmburi de măr.
Fălci hamsteriene pentru 28 de cireşe simultan.
Ea, permanent.
Răspuns direct şi amical de la Dumnezeu la două întrebări.
(Al treilea răspuns dat direct pentru întrebarea pe care nu ştii cum să I-o pui.)
Telepatia.
Bani. Enorm de mulţi. Doar cât să aline toate suferinţele de care auzi de-a lungul unei zile.
Sfaturile despre viaţă ale celui mai bun jucător de bridge din lume.
Biletul spre India, venit ceva mai devreme.
Un pui de beagle.
Băgăreţe în urechi (căşti) care nu provoacă dureri sau crize de mâncărime.
Un pui vegetarian.
Permisiunea să donez sânge.
(Încă) o minune.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
vineri, 7 noiembrie 2008
marți, 4 noiembrie 2008
Cuiva care ştiu că citeşte.
O datorie de răspuns.
Dacă citeşti, uite ceva ce nu ţi-am spus prea des în ultima vreme. Că exişti e o bucurie. Că eşti pe-aici e o mirare. În zilele când nu eşti, de fapt am plecat eu, să văd pe unde bântui, de obicei. Eşti cam dificil, ai un stil de a asculta care strigă prin tăcere şi un fel de a vorbi pentru care drag mi-ar fi un dicţionar.
Niciodată parcă n-ai timp, parcă eşti pe fugă sau distrat. Ai o manieră de a face lucrurile care deconcertează şi dezamăgeşte orice om normal uneori. Nu ţi-a spus nimeni până acum că oamenii preferă previzibilul, controlabilul şi că eşti cam ilogic? Încă nu m-am hotărât dacă eşti excesiv de haotic sau înnebunitor de planificat.
(Glumesc, ştiu răspunsul şi mă enervează asta, de ani buni.)
Ştiu că ţi s-a mai spus, dar ai un umor cam greu inteligibil pentru un om normal. La fel ca şi stilul tău de a scrie de la cap la coadă pe foile albe (ca şi mine în agenda neagră de altfel, doar că nu am talentul tău), apetenţa pentru maieutică şi plăcerea ghiduşă de a te preface că dormi în timpul unei conversaţii. Habar n-am când dormi şi când eşti atent şi la ce nu am spus încă.
În plus, când jucăm e imposibil de înţeles cum reuşeşti să obligi atât de frecvent la defose sau să promovezi cu o asemenea neaşteptată precizie. Chapeau şi pentru partenerii de joc pe care i-ai prezentat în ultima vreme – la unii nu mie-e foarte limpede cu ce scop. Mais bon, e tipic, aşa faci tu lucrurile şi le explici abia (mult sau foarte mult timp) după. Sau deloc.
Dacă n-ar fi anii mulţi şi.. experienţa, să spunem aşa, care ne despart, ţi-aş spune franc uneori: eşti enervant, cher amie. Mai ales cu zâmbetul ăsta pe care nu ţi l-am văzut vreodată şters de pe faţă (duminică aveai un zâmbet cât o zi de post, fix în mijlocul cimitirului, în ploaia aia de frunze colorate. Nu cred că te-au văzut prea mulţi, totuşi, lumea era prea ocupată. But I did).E parte din trade mark-ul tău, e drept. Thanks for not changing.
Later edit.
Mulţam fain pentru cărţi, acum au ajuns :). Deşi intermediarul a fost altcineva, m-am prins că ideea a venit de la tine. Dacă mi-ar fi Caliope la fel de bună prietenă ca şi lui Verbiaj, ţi-aş mulţumi mai meşteşugit.
(Apropo, Larisa e într-adevăr un copil foarte binecuvântat. Do me a favour: treci pe la ei oricât de des, te rog.)
Dacă citeşti, uite ceva ce nu ţi-am spus prea des în ultima vreme. Că exişti e o bucurie. Că eşti pe-aici e o mirare. În zilele când nu eşti, de fapt am plecat eu, să văd pe unde bântui, de obicei. Eşti cam dificil, ai un stil de a asculta care strigă prin tăcere şi un fel de a vorbi pentru care drag mi-ar fi un dicţionar.
Niciodată parcă n-ai timp, parcă eşti pe fugă sau distrat. Ai o manieră de a face lucrurile care deconcertează şi dezamăgeşte orice om normal uneori. Nu ţi-a spus nimeni până acum că oamenii preferă previzibilul, controlabilul şi că eşti cam ilogic? Încă nu m-am hotărât dacă eşti excesiv de haotic sau înnebunitor de planificat.
(Glumesc, ştiu răspunsul şi mă enervează asta, de ani buni.)
Ştiu că ţi s-a mai spus, dar ai un umor cam greu inteligibil pentru un om normal. La fel ca şi stilul tău de a scrie de la cap la coadă pe foile albe (ca şi mine în agenda neagră de altfel, doar că nu am talentul tău), apetenţa pentru maieutică şi plăcerea ghiduşă de a te preface că dormi în timpul unei conversaţii. Habar n-am când dormi şi când eşti atent şi la ce nu am spus încă.
În plus, când jucăm e imposibil de înţeles cum reuşeşti să obligi atât de frecvent la defose sau să promovezi cu o asemenea neaşteptată precizie. Chapeau şi pentru partenerii de joc pe care i-ai prezentat în ultima vreme – la unii nu mie-e foarte limpede cu ce scop. Mais bon, e tipic, aşa faci tu lucrurile şi le explici abia (mult sau foarte mult timp) după. Sau deloc.
Dacă n-ar fi anii mulţi şi.. experienţa, să spunem aşa, care ne despart, ţi-aş spune franc uneori: eşti enervant, cher amie. Mai ales cu zâmbetul ăsta pe care nu ţi l-am văzut vreodată şters de pe faţă (duminică aveai un zâmbet cât o zi de post, fix în mijlocul cimitirului, în ploaia aia de frunze colorate. Nu cred că te-au văzut prea mulţi, totuşi, lumea era prea ocupată. But I did).E parte din trade mark-ul tău, e drept. Thanks for not changing.
Later edit.
Mulţam fain pentru cărţi, acum au ajuns :). Deşi intermediarul a fost altcineva, m-am prins că ideea a venit de la tine. Dacă mi-ar fi Caliope la fel de bună prietenă ca şi lui Verbiaj, ţi-aş mulţumi mai meşteşugit.
(Apropo, Larisa e într-adevăr un copil foarte binecuvântat. Do me a favour: treci pe la ei oricât de des, te rog.)
Singureni
O fetiţă de nici trei ani ciripind cu o bucurie nedisimulată un foarte politicos „bine aţi venit”. O trupă de copii de diferite vârste, clipocind împrejurul vizitatorului timorat. Propriile prejudecăţi şi primele momente de reticenţă te ruşinează. Dar dispar repede.
Un sat cu nume fals. La Singureni nu locuieşte singurătatea. O îmbrăţişare, o strângere de mână. Inestimabila valoare a firescului. Bucurie, seninătate. Curajul tăcut al neştiutului efort zilnic, pentru ca ei să aibă o viaţă cât mai bună, într-o lume care strigă „au evadat bolnavii!” în urma lor, când ies pe stradă şi îi arată cu degetul pe motiv că infestează aerul.
O comunitate de copii de diferite vârste, bolnavi de HIV. O maladie a spiritului, în fapt, de care suferă mai mult chiar cei care nu suferă de ea.. Copii îngrijiţi de o mână de surori, mulţumită susţinerii financiare a unui italian (care a transformat moartea fetiţei seropozitive, adoptate din România, într-o speranţă de viaţă pentru alţi copii).
Cu rezultate incredibile (unii copii care, în urma îngrijirilor speciale din primii ani de viaţă, au devenit seronegativi; în orice caz, mulţi copii care învaţă gustul neştiut al unei vieţi normale, în care sunt îngrijiţi, învaţă, muncesc, dar mai ales nu sunt singuri).
Cu o recunoştinţă care vibrează între copii şi cei din jur prin undele zâmbetelor.
Cu un firesc al fiecărui moment care te şochează şi te face să te întrebi ce e de fapt normalitatea. Poate e acea alegere de viaţă în care unii decid să facă tot ce e omeneşte posibil mai bine pentru alţii, în ciuda a orice va aduce viitorul.
Dacă treci pe la Singureni, opreşte să saluţi copiii şi surorile de la Centrul Andrea Damato.
P.S.
O imagine care are trei elemente de legătură cu povestea de la Singureni. Omul din spatele poveştii. Nişte copii. Şi un cuvânt, cel de pe punga de apă.
Un sat cu nume fals. La Singureni nu locuieşte singurătatea. O îmbrăţişare, o strângere de mână. Inestimabila valoare a firescului. Bucurie, seninătate. Curajul tăcut al neştiutului efort zilnic, pentru ca ei să aibă o viaţă cât mai bună, într-o lume care strigă „au evadat bolnavii!” în urma lor, când ies pe stradă şi îi arată cu degetul pe motiv că infestează aerul.
O comunitate de copii de diferite vârste, bolnavi de HIV. O maladie a spiritului, în fapt, de care suferă mai mult chiar cei care nu suferă de ea.. Copii îngrijiţi de o mână de surori, mulţumită susţinerii financiare a unui italian (care a transformat moartea fetiţei seropozitive, adoptate din România, într-o speranţă de viaţă pentru alţi copii).
Cu rezultate incredibile (unii copii care, în urma îngrijirilor speciale din primii ani de viaţă, au devenit seronegativi; în orice caz, mulţi copii care învaţă gustul neştiut al unei vieţi normale, în care sunt îngrijiţi, învaţă, muncesc, dar mai ales nu sunt singuri).
Cu o recunoştinţă care vibrează între copii şi cei din jur prin undele zâmbetelor.
Cu un firesc al fiecărui moment care te şochează şi te face să te întrebi ce e de fapt normalitatea. Poate e acea alegere de viaţă în care unii decid să facă tot ce e omeneşte posibil mai bine pentru alţii, în ciuda a orice va aduce viitorul.
Dacă treci pe la Singureni, opreşte să saluţi copiii şi surorile de la Centrul Andrea Damato.
P.S.
O imagine care are trei elemente de legătură cu povestea de la Singureni. Omul din spatele poveştii. Nişte copii. Şi un cuvânt, cel de pe punga de apă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
