Un sat cu nume fals. La Singureni nu locuieşte singurătatea. O îmbrăţişare, o strângere de mână. Inestimabila valoare a firescului. Bucurie, seninătate. Curajul tăcut al neştiutului efort zilnic, pentru ca ei să aibă o viaţă cât mai bună, într-o lume care strigă „au evadat bolnavii!” în urma lor, când ies pe stradă şi îi arată cu degetul pe motiv că infestează aerul.
O comunitate de copii de diferite vârste, bolnavi de HIV. O maladie a spiritului, în fapt, de care suferă mai mult chiar cei care nu suferă de ea.. Copii îngrijiţi de o mână de surori, mulţumită susţinerii financiare a unui italian (care a transformat moartea fetiţei seropozitive, adoptate din România, într-o speranţă de viaţă pentru alţi copii).
Cu rezultate incredibile (unii copii care, în urma îngrijirilor speciale din primii ani de viaţă, au devenit seronegativi; în orice caz, mulţi copii care învaţă gustul neştiut al unei vieţi normale, în care sunt îngrijiţi, învaţă, muncesc, dar mai ales nu sunt singuri).
Cu o recunoştinţă care vibrează între copii şi cei din jur prin undele zâmbetelor.
Cu un firesc al fiecărui moment care te şochează şi te face să te întrebi ce e de fapt normalitatea. Poate e acea alegere de viaţă în care unii decid să facă tot ce e omeneşte posibil mai bine pentru alţii, în ciuda a orice va aduce viitorul.
Dacă treci pe la Singureni, opreşte să saluţi copiii şi surorile de la Centrul Andrea Damato.
P.S.
O imagine care are trei elemente de legătură cu povestea de la Singureni. Omul din spatele poveştii. Nişte copii. Şi un cuvânt, cel de pe punga de apă.
Un comentariu:
asta nu mai e insemnare. e deja reportaj, akisor :)
superb! emotionant!
Trimiteți un comentariu