O zi (sau "Cum". "De ce-ul" - altădată)

O zi în care amestec mierea în cafea cu pixul, rod creionul sugând seva pădurii şi îmi ascult un muşchi lipsit de memorie care răcneşte.

O oră care are în ea un loc, în care are timp să se aşeze un gând fugit de-acasă. A venit spăşit înapoi, luând urma hainelor pe care şi le-a smuls de pe el pe drum, aseara.

O asemănare părelnică, din fuga străzii, care duce la un telefon de după multă vreme, care duce la uimirea că tocmai azi-noapte m-a visat. Şi cine să mai creadă că coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim, când Îi zăreşti mereu zâmbetul iţit ghiduş?

O altă asemănare părelnică, o femeie îndoruită, întruchipată prin dor – fericiţi cei care cred fără să fi văzut.
Sau care cred, chiar dacă au văzut.

O gară care pleacă, în timp ce trenul respiră tihnit si insolent şi mă invită să-i intru în pat. La noapte am să îmi aşez efectele speciale prin cotloane şi o să-i cedez. O noapte de promisiuni de-o noapte, „te duc – te-aduc – te duc – te-aduc”, buze moi pe perna tare şi zvârcoliri liniştite, de-a dura peste linia trenului vieţii.

„ ..doar spre Iad merg trenuri expres. Cele care merg în Rai sunt personaluri rablagite, care se poticnesc prin gări sordide...”


Unui prieten drag, căruia îi aparţine panseul "eu fac pe fericitul şi-mi iese. e singurul domeniu în care pot fi egalul lui Pleşu."