Oraşul.

I-am purtat mult timp o copilăresc de serioasă supărare mamei că a păstrat doar pentru ea privilegiul de a fi bucovineancă, iar pe mine m-a născut aici, în bucureşti. Mă cert cu oraşul ăsta de când am învăţat că strunele mele rezonează la altitudini mai mari de cei +70metri deasupra mării, de la înălţimea cărora polemizez cu el la început şi la sfârşit de zi.

Dumnezeu, “dorul munţilor veşnici”. Oraşul, prăfuind privirile limpezi, transformând zâmbetul în rictus, oraşul în care parcă Dumnezeu vine doar în vizită de lucru.

Eu şi el ne regăsim doar noaptea, ca în orice iubire imposibilă, de care viaţa toujours parchive te leagă cu fiecare zbatere a ta,
care zâmbeşte maliţios şi arogant şi îţi dă ameţitoare fericiri abia atunci când te îndepărtezi de el,
care e în tine chiar şi când nu eşti în el,
ca peretele ce înconjoară urma albită a tabloului pe perete.


Noaptea trecută am simţit oraşul respirând liniştit. Mi s-a aşternut pe braţele amuţite, pe umerii goi de gânduri şi pe paşii scriind mutele poveşti şi mi-a zâmbit pe sub pleoape.

Fuga din el îmi dă senzaţia copleşitoare a plămânilor umpluţi până sus cu aer – şi doar cine ştie mai bine gustul aerului decât cel care uneori se sufocă? Rar mă bucur când revin în el, pentru că în mine creşte ceva care nu are loc în el. Ne acuzăm reciproc de sălbăticire, apoi ne îndrăgostim frenetic prin locuri tăinuite, apoi iar mă sufocă, apoi iar fug şi-l las şi nu mă lasă.


Pământul oraşului e al blănii de iarbă în care mi-am întins corpul-cruce ieri, al locurilor-refugiu, presărate pe o geografie semn-ificativă (pentru cei care le caută), atât de vizibile pentru ochiul nostru frenetic încât nu se mai văd. E pământul de care de o vreme mă leagă cele care sunt acum pământ, dar nu mai aparţin pământului. Pământul de care mă leagă vămuirea vremilor.

Cerul lui e colecţia mea de picturi cu guaşele lui Dumnezeu, ochiul în al cărui plâns mă liniştesc, podeaua lumii pe care, începând de la nivelul turlelor de biserici, păşesc cei care ne regăsesc atunci când noi ne pierdem.

Apa (Dunărea, cum o numesc cu înciudat sarcasm) adoarme încleioşat imediat ce intră în oraş, apa–memorie care, dacă ştii să o priveşti-trezeşti, îţi va povesti despre multele ei vieţi şi lumile cărora le dă viaţă.

Aerul ascuns al sufletului oraşului, cel al aromei de sub arborii dantelaţi, din colţurile pictate ale vechilor biserici şi din jurul stucaturilor, din venele larg deschise ale străzilor, la cinci dimineaţa.

Luminile lui, cel mai limpezi noaptea, desenând un portret invizibil ziua, completând chipul oraşului ca un restaurator care învie o operă dragă, schimonosită de murdărie. Lumina lui - frenetică vara şi onctuoasă toamna, lumina care tatuează pe cer artificii ca nişte basme orientale, lumina care înainte de ploaie transformă imensitatea oraşului într-o intimitate de alcov. Lumina asta mesmerizantă, pe care ochiul meu o vede că se prelinge cu indiferenţă pe clădirile de fier-beton, dar în schimb mângâie cu tandre degete de amant priceput zidurile învechite de timp şi tot de el înnobilate.


Noaptea trecută, când l-am mângâiat cu paşi liniştiţi, oraşul parcă ştia cât de bogat şi liniştit mi-a fost dansul în acea seară, cât de între-noi-doi a fost fiecare din îmbrăţişările prin care am întâlnit Tangoul...

... how should I describe tango, it’s when you realize how difficult it is to find such passion in life

... "How did you choose the Tango?" - "I didn't. The Tango chose me."
(Pablo Veron to Sally Potter)
... you have reached a level where Tango refletcs your spirit
... your descriptions of Tango have shifted from unbounded ethusiasm to you “wouldn’t understand”.

..şi l-am iertat din nou pentru faptul că momentan îl am doar pe el (el şi fuga de el), l-am iertat pentru agitaţia şi sufletul lui îmbâcsit de zgomot-grabă-neîncredere-oboseală-egoism-saturaţie-lasă-mă să te las-toate cele pe care le văd prea puţini din cei care îşi exersează libertatea în lungimea laţului pe care li-l lasă oraşul.

Poţi înţelege limba acestui oraş doar dacă vorbeşti şi o altă limbă decât el. Limba oricărei fericiri. Un oraş ca o Meduză, care trebuie privit printr-un ciob de altceva. Nimeni nu mai stă să îi asculte respiraţia, gândurile, poveştile, chemările, ne auzim doar unii pe alţii şi vacarmul energetic pe care îl creăm. Un oraş căruia îi furăm zi de zi realitatea şi o impregnăm cu scoliozele noastre morale, angoasele, îmbâcsirile, fugile noastre disperate între trecut şi viitor şi înapoi.



Într-o noapte înlunată de iulie, luând fericirea de un braţ şi împăcarea de celălalt, m-am făcut pentru câteva ore parte din sângele oraşului, am alunecat de-a lungul străzilor dormind umed, de-a lungul aerului care acum avea răbdare, chef de joacă şi aromă ...şi apoi am închis uşurel cu cheia somnului starea asta de fericire complice, aceeaşi din privirile noastre care se întâlnesc întâmplător printre cei din jur (dar atât de departe de ei), aparent străine, dar şoptindu-ne unul altuia despre o iubire .."which you wouldn’t understand".