Neputinţa însăşi şi puterea cea mare.
Negarea negării.
Sprijin memoriei, iar memoria îi e cârjă.
Matematica nu o ia în calcul***,
Filozofia ar degusta-o doar ca mic dejun.
Sfidarea regulilor
şi regula de la baza a tot ce nu e.
Din nebunia ei lucidă se naşte uneori o lume.
Poate chiar adevărul.
(***Şi totuşi, la Petersburg cândva un matematician a coborât-o în teoria matematică a jocurilor, măsurând cu ea hazardul.)
marți, 30 septembrie 2008
marți, 23 septembrie 2008
Cele 7. Noi?
Încercarea de a plăti o mai veche datorie, şi totodată de a ridica la fileu o minge.
Cele 7 noi păcate. Cele vechi (cu excepţia unui singur context care mă aruncă în cel puţin unul din ele) nu mai prea sunt suficiente pentru a descrie haosul normal în care trăim. Ceea ce ne trage pe fiecare în jos sunt probabil aceleaşi lucruri de când ni s-a adus la cunoştinţă noţiunea de rău şi greşeală – dar pentru subtilitatea şi măiestria din ce în ce mai mari cu care speţa umană găseşte mereu noi forme de exprimare distructivă e nevoie probabil de o abordare mai apgreidid.
În fond, aceleaşi dude.
Aceleaşi egocentrisme care ne animă ca şi acum multe secole – doar cu metode mai subtile.
Aceeaşi rapacitate şi autosuficienţă – doar învelite în mai zâmbitoare diplomaţie. .. dar nu era diplomatul exact acela care îţi spune să te duci la naiba într-un mod care te face să aştepţi cu nerăbdare călătoria?
Ar putea fi multe altele. Cele 7 noi păcate (oare chiar noi? Inventate abia cu o lună înaintea enunţării lor oficiale?) sunt doar o marcare la nivel „oficial” a unor realităţi scăpate de mult de sub control, care vor prolifera probabil în acelaşi ritm constant chiar şi după înfierarea lor oficială.
Dacă nu crezi în autoritatea oficialităţilor sau în sistemul spiritual care le-au denunţat, sau chiar dacă crezi dar principala instanţă morală pe care o urmezi se numeşte Ego – enunţarea acestor aşa-zis noi păcate te va afecta la fel ca şi înainte de anunţarea lor.
Pentru mine e pur şi simplu doar (încă) un semnal de alarmă faţă de societate. În final, cerul înstelat de deasupra mea şi instanţa morală din mine au primul, respectiv (în ordine inversă) ultimul cuvânt. În afară de acestea, nu mi se pare că s-a întâmplat nimic revoltător de nou. Te temi să faci oricare din „vechile” păcate, dacă respecţi valorile aşa-numit creştine. Dacă nu le respecţi, nicio interdicţie sau avertizare a oricărei autorităţi spirituale nu va avea efect.
1. distrugerea mediului înconjurător
Ceva nou în respectul datorat naturii şi omului (toleranţă, vorba cuiva?)
2. experimentele stiinţifice a căror natură morală este discutabilă
3. manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului
4. avortul
Evident, depinde cum definesşte fiecare moralitatea, caracterul bun, kosher, al unei acţiuni, valoarea fiinţei umane în fond.
5. consumul sau traficul de droguri
Stăpânii propriului corp sau creaturi ale Divinului? În funcţie de răspuns optezi să faci ce vrei cu propria persoană, doar îţi eşti singurul stăpân – sau să nu distrugi ceea ce ţi s-a dat de sus.
6. injustiţia socială care duce la sărăcie
Discuţiile despre dreptul la proprietate şi bogăţie, „fiecare face ce vrea”, etc, mi se par futile şi teatrale în acest context. Nu despre asta e vorba. Sau nu aşa înţeleg eu obligaţia morală de a face ceva pentru ca semenul (unul, unii, mai mulţi…) să depăşească pragul de jos al sărăciei.
7. pedofilia
Iarăşi – doar o precizare specifică a unor alte precepte la care majoritatea aderă (naivitate?). Motivul menţionării ca atare printre cele 7 noi condamnabile? Pur şi simplu faptul că umanitatea a reuşit să producă suficient de multe cazuri de acest gen încât asta să devină o problemă socială frecventă.
Da, chiar şi printre prelaţii catolici, mi se va reproşa. Undeniable. Şi printre prelaţii altor religii. Si printre laici. Nu cred în perfecţiunea şi caracterul de fără pată al niciunei grupări umane.
De ce atâta vehemenţă împotriva enunţării unora (câtorva) dintre realizările cu care ne mândrim ca societate evoluată? Bunul simţ şi retrograda frică de Dumnezeu nu le include pe toate, şi pe multe altele neenunţate oficial?
O sursă.
Şi altă abordare.
Cele 7 noi păcate. Cele vechi (cu excepţia unui singur context care mă aruncă în cel puţin unul din ele) nu mai prea sunt suficiente pentru a descrie haosul normal în care trăim. Ceea ce ne trage pe fiecare în jos sunt probabil aceleaşi lucruri de când ni s-a adus la cunoştinţă noţiunea de rău şi greşeală – dar pentru subtilitatea şi măiestria din ce în ce mai mari cu care speţa umană găseşte mereu noi forme de exprimare distructivă e nevoie probabil de o abordare mai apgreidid.
În fond, aceleaşi dude.
Aceleaşi egocentrisme care ne animă ca şi acum multe secole – doar cu metode mai subtile.
Aceeaşi rapacitate şi autosuficienţă – doar învelite în mai zâmbitoare diplomaţie. .. dar nu era diplomatul exact acela care îţi spune să te duci la naiba într-un mod care te face să aştepţi cu nerăbdare călătoria?
Ar putea fi multe altele. Cele 7 noi păcate (oare chiar noi? Inventate abia cu o lună înaintea enunţării lor oficiale?) sunt doar o marcare la nivel „oficial” a unor realităţi scăpate de mult de sub control, care vor prolifera probabil în acelaşi ritm constant chiar şi după înfierarea lor oficială.
Dacă nu crezi în autoritatea oficialităţilor sau în sistemul spiritual care le-au denunţat, sau chiar dacă crezi dar principala instanţă morală pe care o urmezi se numeşte Ego – enunţarea acestor aşa-zis noi păcate te va afecta la fel ca şi înainte de anunţarea lor.
Pentru mine e pur şi simplu doar (încă) un semnal de alarmă faţă de societate. În final, cerul înstelat de deasupra mea şi instanţa morală din mine au primul, respectiv (în ordine inversă) ultimul cuvânt. În afară de acestea, nu mi se pare că s-a întâmplat nimic revoltător de nou. Te temi să faci oricare din „vechile” păcate, dacă respecţi valorile aşa-numit creştine. Dacă nu le respecţi, nicio interdicţie sau avertizare a oricărei autorităţi spirituale nu va avea efect.
1. distrugerea mediului înconjurător
Ceva nou în respectul datorat naturii şi omului (toleranţă, vorba cuiva?)
2. experimentele stiinţifice a căror natură morală este discutabilă
3. manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului
4. avortul
Evident, depinde cum definesşte fiecare moralitatea, caracterul bun, kosher, al unei acţiuni, valoarea fiinţei umane în fond.
5. consumul sau traficul de droguri
Stăpânii propriului corp sau creaturi ale Divinului? În funcţie de răspuns optezi să faci ce vrei cu propria persoană, doar îţi eşti singurul stăpân – sau să nu distrugi ceea ce ţi s-a dat de sus.
6. injustiţia socială care duce la sărăcie
Discuţiile despre dreptul la proprietate şi bogăţie, „fiecare face ce vrea”, etc, mi se par futile şi teatrale în acest context. Nu despre asta e vorba. Sau nu aşa înţeleg eu obligaţia morală de a face ceva pentru ca semenul (unul, unii, mai mulţi…) să depăşească pragul de jos al sărăciei.
7. pedofilia
Iarăşi – doar o precizare specifică a unor alte precepte la care majoritatea aderă (naivitate?). Motivul menţionării ca atare printre cele 7 noi condamnabile? Pur şi simplu faptul că umanitatea a reuşit să producă suficient de multe cazuri de acest gen încât asta să devină o problemă socială frecventă.
Da, chiar şi printre prelaţii catolici, mi se va reproşa. Undeniable. Şi printre prelaţii altor religii. Si printre laici. Nu cred în perfecţiunea şi caracterul de fără pată al niciunei grupări umane.
De ce atâta vehemenţă împotriva enunţării unora (câtorva) dintre realizările cu care ne mândrim ca societate evoluată? Bunul simţ şi retrograda frică de Dumnezeu nu le include pe toate, şi pe multe altele neenunţate oficial?
O sursă.
Şi altă abordare.
Respectul
Dacă mă respecţi o dată, te respect şi eu tot o dată. Dacă nu mă respecţi o dată, eu nu te respect de cinci ori.
(George Becali, “Cugetări”, ediţia a XII-a)
Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.
(L. Tolstoi, “Ana Karenina”)
Din motive personale, mi s-a năzărit o încercare de obiectivare. Celor dragi, celor respectaţi, celor mai puţin respectaţi sau cunoscuţi – o invitaţie.
Pre-P.S. De încălzire.
Zaraza - Respect
Vezi mai multe video din Reclame »
Respectul de sine.
Pentru măsura acestuia e nevoie de un dram de obiectivitate, cât să îţi vezi propriile lacune şi (in)capacităţi.
Respectul de sine umflă supraapreciator, probabil din două argumente:
- fie ştii ce (nu) îţi poate pielea, dar asta e atât de intolerabil şi frustrant încât contraponderezi focusându-te pe alte grandioase calităţi
- fie chiar crezi în propria-ţi majestate, iar atunci eşti sincer faţă de tine însuţi când consideri că ai o groază de motive ca să meriţi o felie consistentă de respect din partea ta şi, ergo, a altora.
Mă respect pentru lucrurile pe care sunt în stare să le fac sau urmez în concordanţă cu valorile după care mă ghidez. Nu am pic de respect pentru propria persoană atunci când realizez o îndepărtare gravă de acestea, mascată sub machiajul autojustificării benevolente. Mă nerespect pentru micile sau marile demagogii, pentru conformismele în care nu cred, pentru diversele incapacităţi faţă de ceea ce mi-am propus.
Respect intenţiile bune, chiar dacă circumstanţele au făcut ca efortul să nu aibă niciun rezultat, respect smerenia şi oamenii care nu se iau în serios în mod extrem, respect iertarea şi prietenia şi încrederea şi seninătatea.
Respectul din partea altora.
Sau lipsa lui.
Are valoare doar cel venit din partea celor valoroşi pentru mine. Am apreciat respectul unui om de o condiţie socială nu foarte ridicată (dar de o admirabilă calitate umană), în schimb respectul (sau manifestarea lui exterioară) unor indivizi superiori din x. puncte de vedere mi-a fost indiferent.
Poate pentru că respectul e unul din puţinele daruri care trebuie câştigate, din partea celor pe care îi apreciezi. Respectul faţă de om ca creaţie divină e doar o cărămidă, e poate singurul respect care se datorează – iar asta nu omului în sine, ci Modelului de deasupra sa.. după care ceea ce urmează (dacă urmează) construieşti singur.
Cred că respectul din obligaţie, căruia te supui cu obedienţă pentru că aşa se face, e de un cu totul alt soi decât cel vecin cu admiraţia, care te face să scoţi pălăria în faţa omului, cel care stă la baza modelelor spirituale, de exemplu. Respect şi realizările pe care nu le-aş putea emula, dar dacă acestea nu mi se par demne de realizat, probaibl că acest gen de respect este cumva tot lipsit de substanţă, ergo un chimval răsunător.
Respectul din obligaţie. La fel de străin de ideea de valoare pe care o recunoşti, în faţa căreia te pleci, precum povestea reală de asta.
Ergo, “Dumneavoastră” poate fi semnul unui maxim şi subtil dispreţ (atunci când e impus tacit doar prin cutuma socială). O persoană în vârstă, doar pentru faptul că i s-au dat de Sus zile multe ca să treacă prin multe, nu are ab initio respectul meu valoric. Respect părul alb doar la nivelul bunului simţ. Valorile pe care le respectă, felul de a trăi fiecare zi – altceva nu.
Dânsa îmi inspiră ceva vecin cu nimicul prin faptul că face filme cu droaie de efecte speciale, pe grămezi de bani şi încasează premii şi adulaţii din aceste motive. O respect însă enorm pentru munca umanitară – pur şi simplu pentru că crede în ideea de umanitate. Dincolo de limita superioară de notorietate şi avere la care ar putea visa un muritor, mă obstinez (naiv, ar spune unii) să cred că altele sunt motivaţiile – şi pentru acestea am cel mai sincer şi smerit respect.
Cei pe care ii respecţi se regăsesc pe scara de valori în care crezi. Probabil Becali e respectabil pentru avere, faptul că „se descurcă” şi îi are pe toţi (?) la degetul mic, Iliescu pentru longevitate politică, Monica Tatoiu pentru afaceri (plus faptul că îl are drept model de viaţă pe acelaşi domn Iliescu). Pentru cei care admiră aceste realizări drept valori. Pentru mine sunt nule, deci nu resimt decât o urmă de respect care probabil e la graniţa cu bunul simţ datorat unuia mai experimentat, nimic mai mult.
Recent mi-a pus cineva problema dacă respect opera unui scriitor (exemplul era Florin Iaru) în condiţiile în care în unele texte face uz şi abuz de termeni (generalmente consideraţi) obsceni. Consider că nu, poţi alege în limbaj ca în multe alte situaţii. Ce ne facem însă cu un Creangă sau Eminescu şi ale lor diatribe şi alegeri lingvistice nedusepelabiserică. Cred că e o chestiune de opţiuni valorice personale, în final.
(George Becali, “Cugetări”, ediţia a XII-a)
Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.
(L. Tolstoi, “Ana Karenina”)
Din motive personale, mi s-a năzărit o încercare de obiectivare. Celor dragi, celor respectaţi, celor mai puţin respectaţi sau cunoscuţi – o invitaţie.
Pre-P.S. De încălzire.
Zaraza - Respect
Vezi mai multe video din Reclame »
Respectul de sine.
Pentru măsura acestuia e nevoie de un dram de obiectivitate, cât să îţi vezi propriile lacune şi (in)capacităţi.
Respectul de sine umflă supraapreciator, probabil din două argumente:
- fie ştii ce (nu) îţi poate pielea, dar asta e atât de intolerabil şi frustrant încât contraponderezi focusându-te pe alte grandioase calităţi
- fie chiar crezi în propria-ţi majestate, iar atunci eşti sincer faţă de tine însuţi când consideri că ai o groază de motive ca să meriţi o felie consistentă de respect din partea ta şi, ergo, a altora.
Mă respect pentru lucrurile pe care sunt în stare să le fac sau urmez în concordanţă cu valorile după care mă ghidez. Nu am pic de respect pentru propria persoană atunci când realizez o îndepărtare gravă de acestea, mascată sub machiajul autojustificării benevolente. Mă nerespect pentru micile sau marile demagogii, pentru conformismele în care nu cred, pentru diversele incapacităţi faţă de ceea ce mi-am propus.
Respect intenţiile bune, chiar dacă circumstanţele au făcut ca efortul să nu aibă niciun rezultat, respect smerenia şi oamenii care nu se iau în serios în mod extrem, respect iertarea şi prietenia şi încrederea şi seninătatea.
Respectul din partea altora.
Sau lipsa lui.
Are valoare doar cel venit din partea celor valoroşi pentru mine. Am apreciat respectul unui om de o condiţie socială nu foarte ridicată (dar de o admirabilă calitate umană), în schimb respectul (sau manifestarea lui exterioară) unor indivizi superiori din x. puncte de vedere mi-a fost indiferent.
Poate pentru că respectul e unul din puţinele daruri care trebuie câştigate, din partea celor pe care îi apreciezi. Respectul faţă de om ca creaţie divină e doar o cărămidă, e poate singurul respect care se datorează – iar asta nu omului în sine, ci Modelului de deasupra sa.. după care ceea ce urmează (dacă urmează) construieşti singur.
Cred că respectul din obligaţie, căruia te supui cu obedienţă pentru că aşa se face, e de un cu totul alt soi decât cel vecin cu admiraţia, care te face să scoţi pălăria în faţa omului, cel care stă la baza modelelor spirituale, de exemplu. Respect şi realizările pe care nu le-aş putea emula, dar dacă acestea nu mi se par demne de realizat, probaibl că acest gen de respect este cumva tot lipsit de substanţă, ergo un chimval răsunător.
Respectul din obligaţie. La fel de străin de ideea de valoare pe care o recunoşti, în faţa căreia te pleci, precum povestea reală de asta.
Ergo, “Dumneavoastră” poate fi semnul unui maxim şi subtil dispreţ (atunci când e impus tacit doar prin cutuma socială). O persoană în vârstă, doar pentru faptul că i s-au dat de Sus zile multe ca să treacă prin multe, nu are ab initio respectul meu valoric. Respect părul alb doar la nivelul bunului simţ. Valorile pe care le respectă, felul de a trăi fiecare zi – altceva nu.
Dânsa îmi inspiră ceva vecin cu nimicul prin faptul că face filme cu droaie de efecte speciale, pe grămezi de bani şi încasează premii şi adulaţii din aceste motive. O respect însă enorm pentru munca umanitară – pur şi simplu pentru că crede în ideea de umanitate. Dincolo de limita superioară de notorietate şi avere la care ar putea visa un muritor, mă obstinez (naiv, ar spune unii) să cred că altele sunt motivaţiile – şi pentru acestea am cel mai sincer şi smerit respect.
Cei pe care ii respecţi se regăsesc pe scara de valori în care crezi. Probabil Becali e respectabil pentru avere, faptul că „se descurcă” şi îi are pe toţi (?) la degetul mic, Iliescu pentru longevitate politică, Monica Tatoiu pentru afaceri (plus faptul că îl are drept model de viaţă pe acelaşi domn Iliescu). Pentru cei care admiră aceste realizări drept valori. Pentru mine sunt nule, deci nu resimt decât o urmă de respect care probabil e la graniţa cu bunul simţ datorat unuia mai experimentat, nimic mai mult.
Recent mi-a pus cineva problema dacă respect opera unui scriitor (exemplul era Florin Iaru) în condiţiile în care în unele texte face uz şi abuz de termeni (generalmente consideraţi) obsceni. Consider că nu, poţi alege în limbaj ca în multe alte situaţii. Ce ne facem însă cu un Creangă sau Eminescu şi ale lor diatribe şi alegeri lingvistice nedusepelabiserică. Cred că e o chestiune de opţiuni valorice personale, în final.
joi, 18 septembrie 2008
Funny Friday (For My Technology Freak, D.)
Când ţi se îmbârligă creierul prea tare, începi să-ţi pui şi singur bigudele la neuroni. Ca mine acum, căutând dude.
miercuri, 17 septembrie 2008
Tatăl
Miercuri.
Toamnă.
Cer înnorat.
Frig gri.
Încă o zi de viaţă.
Încă un anotimp de iubit pe cei iubiţi.
Cer împăturit.
Căldura din îmbrăţişare.
Diferenţe de interpretare. Un instrument de interpretat textul lumii.
Dăruit în mod special celui care ştie ce înseamnă să iubeşti un crocodil.
Toamnă.
Cer înnorat.
Frig gri.
Încă o zi de viaţă.
Încă un anotimp de iubit pe cei iubiţi.
Cer împăturit.
Căldura din îmbrăţişare.
Diferenţe de interpretare. Un instrument de interpretat textul lumii.
Dăruit în mod special celui care ştie ce înseamnă să iubeşti un crocodil.
marți, 16 septembrie 2008
Leo and me.
(Ceva scris acum multe luni, al cărei timp s-a copt astăzi. Dacă merge cineva la conertul lui – să lase o urmă de aromă şi pe la poarta ametystiană.)
Splendidă, imprevizibilă şi mereu nouă, încredinţată orbeşte şi zâmbitoare pas cu pas, ca un dans. Ca iubirea.
„Dance Me To The End Of Love“
Îl iubesc cu iraţionalitate şi inconştienţă. Pentru că e un căutător, un om al drumului. O voce ca aroma de migdale amare, o durere care începe să zâmbească.
Fecioară introvertită, amestec de esenţe evreieşti şi vechi influenţe poloneze şi lituaniene, strămutat în anii 60 pe insula grecească a Hydrei. Împrietenit cu drogurile şi Prozacul – de care s-a despărţit. Pentru că îi afecta libidoul.
Călugăr, timp de şase ani, în cadrul ramurii Rinzai a budismului Zen, sub numele de Jikhan („tăcere“).
Idolului tinereţii sale i-a dedicat o piesă pe versurile acestuia, şi numele fiicei sale, Lorca Cohen.
"Take This Waltz" by Cohen & F.G.Lorca.
You worry that I will leave you.
I will not leave you.
Only strangers travel.
Owning everything,
I have nowhere to go.
(L. Cohen)
„I’m Your Man”
„If It Be Your Will”.. rugăciunea de tăcere
After listening to Mozart
we go around
with pianos
strapped to our backs.
(L. Cohen)
„Ain’t No Cure For Love”
If you don't become the ocean,
you'll be seasick
every day.
(L. Cohen)
„Closing Time”
Un articol frumos aici.
luni, 15 septembrie 2008
Dumnezeu predă la spital
E una din principalele Lui săli de curs. Dai examen, ţi se predă şi înveţi – toate simultan uneori. La unele întrebări răspunzi cu perplexitate sau gratitudine amuţită, la altele nu există răspuns uman. Timpul devine aur, oamenii nu mai au măşti, şi viaţa se citeşte în altă cheie.
Când „te iubesc” ia forma unui om care e lângă tine când e pur şi simplu greu
- sau când suni, în miez de noapte şi de disperare, câţiva oameni să îi rogi să doneze sânge a doua zi devreme, când ei acceptă, deşi le e frică, deşi au alte treburi şi probleme – există revanşă echitabilă în lumea asta?
Când se derulează live lângă tine scena clasică de film în care doctorul iese după minute bune de aşteptare şi (fără amabilitatea standard din filmele americane) anunţă pe doamna care abia aştepta să intre la soţul ei că (sorry) nu a găsit numărul de telefon în fişă pentru a îi anunţa că pacientul s-a stins aseară – unde cauţi telecomanda ca să muţi repede pe alt film?
Când lângă tine, la câţiva paşi, suferinţa pierde orice grad de comparaţie şi imaginaţie – nu e încă o dovadă a existenţei lui Dumnezeu? Nimic altceva nu explică atâta suferinţă, şi atâta putere.
Când vezi că a sta în picioare, a merge singur la baie sau a mânca şi altceva decât perfuzii devin ditamai hălcile de fericire – cum redefineşti „problemele” şi „nefecirea”?
Între costul exorbitant al unei vorbe bune către pacient (poate de aceea sunt aşa rare uneori) şi medicul care îţi refuză bancnota (pe care acum chiar vrei să o dai, fir-ar, măcar atât atât să poţi face) - „lasă, o să-ţi trebuiască pentru medicamente.”
între noaptea care pare cea mai grea, dormită iepureşte într-o rezervă, şi ziua în care o voce epuizată de 2 luni petrecute la uşa A.T.I. spune că nu îşi poate permite să piardă urma de speranţă (sau să semneze pentru deconectarea de la aparate, aşa cum i s-a sugerat finuţ), că merge mai departe cât i s-o da de Sus
între „am învăţat că pot merge mai departe mult timp după ce am spus că nu mai pot” şi „Doamne, nu-i da omului cât poate duce” (şi rămâi mut faţă de cât pot duce unii oameni)
între „e bine” care înseamnă „momentan am făcut tot ce se putea face” şi orice altă definiţie a situaţiei de „bine”
între câtă mizerie aduce „dezavantajul de a avea un corp” şi câtă indescriptibilă frumuseţe spirituală poate descoperi această mizerie
între realitate şi promisiunea în care începi să crezi orbeşte, pentru că, împotriva oricărei realităţi sau previziuni umane, te agăţi de o rugăciune, încercând să accepţi ceea ce vine de la El. Orice ar fi asta.
(E imposibil să explici în termeni umani unei mame al cărei copil de 6 ani e la A.T.I, sau altora, de ce „aşa a vrut Dumnezeu.” Poţi doar să crezi orbeşte că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre.”)
Dumnezeu ne dă lecţii de umilinţă când intrăm pe poarta spitalului.
În orice postură intri, dar mai ales ca însoţitor/vizitator.
Pentru că eşti conştient şi le vezi pe toate, pentru că ţi se rupe balanţa cântarului de câtă suferinţă întâlneşti, câtă umanitate şi lipsă de umanitate respirând una lângă cealaltă, cât Dumnezeu şi câtă lipsă de El.
Pentru că eşti forţat să pui în faţa oglinzii acea realitate cu toate frustrările şi nemulţumirile tale, migrenele şi enervările cotidiene, şi câte altele.
Pentru că înţelegi cât de parşivi suntem deseori, câte promitem şi rugăm la disperare şi câte uităm după aceea.
Ne ratăm deseori starea de har din uitare.
*
Regret că nu am inaugurat toamna pe Ametyst cu ceva mai spumos sau eclatant. Mi-am promis că o să încerc câte ceva mai departe. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii pe care, dintr-o raţiune ce ne depăşeşte deocamdată, trebuie să le învăţăm.
Am vrut şi să mulţumesc unor oameni. Pentru vorbe şi întrebări, pentru vizite şi efort, pentru sângele donat, pentru benzina şi orele de somn consumate, pentru că m-au suportat, pentru mâinile pe după umeri şi pentru rugăciuni. Pentru toate modalităţile văzute şi nevăzute prin care Dumnezeu se arată uneori prin oameni.
Ciuf, Ori (şi Mihai, donatorul efectiv, mulţam Ciuf :) ), Marmo, Costi, Delia, Irina, Verbiaj… şi toţi ceilalţi.
Când „te iubesc” ia forma unui om care e lângă tine când e pur şi simplu greu
- sau când suni, în miez de noapte şi de disperare, câţiva oameni să îi rogi să doneze sânge a doua zi devreme, când ei acceptă, deşi le e frică, deşi au alte treburi şi probleme – există revanşă echitabilă în lumea asta?
Când se derulează live lângă tine scena clasică de film în care doctorul iese după minute bune de aşteptare şi (fără amabilitatea standard din filmele americane) anunţă pe doamna care abia aştepta să intre la soţul ei că (sorry) nu a găsit numărul de telefon în fişă pentru a îi anunţa că pacientul s-a stins aseară – unde cauţi telecomanda ca să muţi repede pe alt film?
Când lângă tine, la câţiva paşi, suferinţa pierde orice grad de comparaţie şi imaginaţie – nu e încă o dovadă a existenţei lui Dumnezeu? Nimic altceva nu explică atâta suferinţă, şi atâta putere.
Când vezi că a sta în picioare, a merge singur la baie sau a mânca şi altceva decât perfuzii devin ditamai hălcile de fericire – cum redefineşti „problemele” şi „nefecirea”?
Între costul exorbitant al unei vorbe bune către pacient (poate de aceea sunt aşa rare uneori) şi medicul care îţi refuză bancnota (pe care acum chiar vrei să o dai, fir-ar, măcar atât atât să poţi face) - „lasă, o să-ţi trebuiască pentru medicamente.”
între noaptea care pare cea mai grea, dormită iepureşte într-o rezervă, şi ziua în care o voce epuizată de 2 luni petrecute la uşa A.T.I. spune că nu îşi poate permite să piardă urma de speranţă (sau să semneze pentru deconectarea de la aparate, aşa cum i s-a sugerat finuţ), că merge mai departe cât i s-o da de Sus
între „am învăţat că pot merge mai departe mult timp după ce am spus că nu mai pot” şi „Doamne, nu-i da omului cât poate duce” (şi rămâi mut faţă de cât pot duce unii oameni)
între „e bine” care înseamnă „momentan am făcut tot ce se putea face” şi orice altă definiţie a situaţiei de „bine”
între câtă mizerie aduce „dezavantajul de a avea un corp” şi câtă indescriptibilă frumuseţe spirituală poate descoperi această mizerie
între realitate şi promisiunea în care începi să crezi orbeşte, pentru că, împotriva oricărei realităţi sau previziuni umane, te agăţi de o rugăciune, încercând să accepţi ceea ce vine de la El. Orice ar fi asta.
(E imposibil să explici în termeni umani unei mame al cărei copil de 6 ani e la A.T.I, sau altora, de ce „aşa a vrut Dumnezeu.” Poţi doar să crezi orbeşte că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre.”)
Dumnezeu ne dă lecţii de umilinţă când intrăm pe poarta spitalului.
În orice postură intri, dar mai ales ca însoţitor/vizitator.
Pentru că eşti conştient şi le vezi pe toate, pentru că ţi se rupe balanţa cântarului de câtă suferinţă întâlneşti, câtă umanitate şi lipsă de umanitate respirând una lângă cealaltă, cât Dumnezeu şi câtă lipsă de El.
Pentru că eşti forţat să pui în faţa oglinzii acea realitate cu toate frustrările şi nemulţumirile tale, migrenele şi enervările cotidiene, şi câte altele.
Pentru că înţelegi cât de parşivi suntem deseori, câte promitem şi rugăm la disperare şi câte uităm după aceea.
Ne ratăm deseori starea de har din uitare.
*
Regret că nu am inaugurat toamna pe Ametyst cu ceva mai spumos sau eclatant. Mi-am promis că o să încerc câte ceva mai departe. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii pe care, dintr-o raţiune ce ne depăşeşte deocamdată, trebuie să le învăţăm.
Am vrut şi să mulţumesc unor oameni. Pentru vorbe şi întrebări, pentru vizite şi efort, pentru sângele donat, pentru benzina şi orele de somn consumate, pentru că m-au suportat, pentru mâinile pe după umeri şi pentru rugăciuni. Pentru toate modalităţile văzute şi nevăzute prin care Dumnezeu se arată uneori prin oameni.
Ciuf, Ori (şi Mihai, donatorul efectiv, mulţam Ciuf :) ), Marmo, Costi, Delia, Irina, Verbiaj… şi toţi ceilalţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
