Dumnezeu predă la spital

E una din principalele Lui săli de curs. Dai examen, ţi se predă şi înveţi – toate simultan uneori. La unele întrebări răspunzi cu perplexitate sau gratitudine amuţită, la altele nu există răspuns uman. Timpul devine aur, oamenii nu mai au măşti, şi viaţa se citeşte în altă cheie.


Când „te iubesc” ia forma unui om care e lângă tine când e pur şi simplu greu
- sau când suni, în miez de noapte şi de disperare, câţiva oameni să îi rogi să doneze sânge a doua zi devreme, când ei acceptă, deşi le e frică, deşi au alte treburi şi probleme – există revanşă echitabilă în lumea asta?


Când se derulează live lângă tine scena clasică de film în care doctorul iese după minute bune de aşteptare şi (fără amabilitatea standard din filmele americane) anunţă pe doamna care abia aştepta să intre la soţul ei că (sorry) nu a găsit numărul de telefon în fişă pentru a îi anunţa că pacientul s-a stins aseară – unde cauţi telecomanda ca să muţi repede pe alt film?


Când lângă tine, la câţiva paşi, suferinţa pierde orice grad de comparaţie şi imaginaţie – nu e încă o dovadă a existenţei lui Dumnezeu? Nimic altceva nu explică atâta suferinţă, şi atâta putere.


Când vezi că a sta în picioare, a merge singur la baie sau a mânca şi altceva decât perfuzii devin ditamai hălcile de fericire – cum redefineşti „problemele” şi „nefecirea”?



Între costul exorbitant al unei vorbe bune către pacient (poate de aceea sunt aşa rare uneori) şi medicul care îţi refuză bancnota (pe care acum chiar vrei să o dai, fir-ar, măcar atât atât să poţi face) - „lasă, o să-ţi trebuiască pentru medicamente.”


între noaptea care pare cea mai grea, dormită iepureşte într-o rezervă, şi ziua în care o voce epuizată de 2 luni petrecute la uşa A.T.I. spune că nu îşi poate permite să piardă urma de speranţă (sau să semneze pentru deconectarea de la aparate, aşa cum i s-a sugerat finuţ), că merge mai departe cât i s-o da de Sus


între „am învăţat că pot merge mai departe mult timp după ce am spus că nu mai pot” şi „Doamne, nu-i da omului cât poate duce” (şi rămâi mut faţă de cât pot duce unii oameni)


între „e bine” care înseamnă „momentan am făcut tot ce se putea face” şi orice altă definiţie a situaţiei de „bine”


între câtă mizerie aduce „dezavantajul de a avea un corp” şi câtă indescriptibilă frumuseţe spirituală poate descoperi această mizerie


între realitate şi promisiunea în care începi să crezi orbeşte, pentru că, împotriva oricărei realităţi sau previziuni umane, te agăţi de o rugăciune, încercând să accepţi ceea ce vine de la El. Orice ar fi asta.
(E imposibil să explici în termeni umani unei mame al cărei copil de 6 ani e la A.T.I, sau altora, de ce „aşa a vrut Dumnezeu.” Poţi doar să crezi orbeşte că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre.”)


Dumnezeu ne dă lecţii de umilinţă când intrăm pe poarta spitalului.
În orice postură intri, dar mai ales ca însoţitor/vizitator.
Pentru că eşti conştient şi le vezi pe toate, pentru că ţi se rupe balanţa cântarului de câtă suferinţă întâlneşti, câtă umanitate şi lipsă de umanitate respirând una lângă cealaltă, cât Dumnezeu şi câtă lipsă de El.
Pentru că eşti forţat să pui în faţa oglinzii acea realitate cu toate frustrările şi nemulţumirile tale, migrenele şi enervările cotidiene, şi câte altele.
Pentru că înţelegi cât de parşivi suntem deseori, câte promitem şi rugăm la disperare şi câte uităm după aceea.

Ne ratăm deseori starea de har din uitare.

*

Regret că nu am inaugurat toamna pe Ametyst cu ceva mai spumos sau eclatant. Mi-am promis că o să încerc câte ceva mai departe. În fond, tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii pe care, dintr-o raţiune ce ne depăşeşte deocamdată, trebuie să le învăţăm.

Am vrut şi să mulţumesc unor oameni. Pentru vorbe şi întrebări, pentru vizite şi efort, pentru sângele donat, pentru benzina şi orele de somn consumate, pentru că m-au suportat, pentru mâinile pe după umeri şi pentru rugăciuni. Pentru toate modalităţile văzute şi nevăzute prin care Dumnezeu se arată uneori prin oameni.

Ciuf, Ori (şi Mihai, donatorul efectiv, mulţam Ciuf :) ), Marmo, Costi, Delia, Irina, Verbiaj… şi toţi ceilalţi.