Pentru.

Atma, cel care vorbea despre vânt şi soare.

Pentru el, Better Man.



*

Alma, ghicitoarea cea grea.

Pentru ea, "there's only us when the lights go down."

*

Pentru Lidia.

*

Hugs. Free.

Prietenul meu

Ne-am întâlnit prin februarie. Am intrat in viaţa lui fără acceptul lui, doar cu cel al mamei lui. În sufletul meu apăruse un gol, de neumplut, dar poate şi de aceea l-am îndrăgit din prima zi - aceeaşi când l-am anunţat că, îi convine au ba, să facă bine să mă scoată la o cafea în oraş, în viitorul cel mai apropiat. Îi place sau nu de mine, i-am spus să-şi bage bine asta în cap şi să acţioneze în consecinţă.

Uneori aş fi preferat să nu îl văd, îmi era greu. Nu puteam să îi spun de ale mele, mi-am impus să vorbesc cu el doar lucruri frumoase. Ne-am privit de multe ori. Am vorbit numai eu, el m-a ascultat şi mi-a răspuns din priviri, deşi nu l-am înţeles aproape niciodată. L-am mângâiat pe obraji, i-am spus că arată bine, am vorbit cu el deşi mă ignora. Chiar şi atunci când a încercat să mă lovească cu piciorul, când se enerva şi mă fulgera cu privirea. Am dus şi cu el, şi cu mine, muncă de lamurire că nu poate fi altfel decât bine. I-am spus iar şi iar că ştiu că ştie, deşi de fapt nu aveam nicio certitudine. Am vorbit cu un perete luni la rând, sperând orbeşte că de dincolo mă aude cineva.


Zilele trecute, de Adormirea Maicii Domnului, am trecut pe la el. Era un reportaj de la Mânăstirea Nicula la televizor, i-am povestit despre icoana de acolo şi l-am pus să promită că se roagă în fiecare zi. A câta oară, habar n-aveam dacă privirea lui îmi spune "da, aşa am să fac" sau "femeie, eşti nebună, nu mă vezi?". Sau pur şi simplu nimic.

A doua zi mă sună mama lui şi mi-l dă la telefon. Pentru prima dată în 8 luni, a vorbit cu mine. Mi-a spus pe nume, "te pup. vino.". Niciodată nu m-am bucurat atât de mult, din atât de puţin. Mi-am amintit cum e să plângi de bucurie, în mijlocul oraşului. Când i-am spus că ăla de-a călcat pe Lună e mic copil ca performanţe faţă de el, a schiţat un sfert de zâmbet. Dar ce zâmbet magnific!


Cătălin este prietenul meu, într-un fel cel mai drag, micul meu skandenberg prietenesc cu Dumnezeu. În septembrie face 23 de ani şi totodată 9 luni de când a fost scos dintre fiarele contorsionate, cu 2 zile înainte de Crăciun. Prietenul lui, care era la volan, nu mai avea formă. Cătălin însă era aproape intact. Exceptând două coaste rupte, edem cerebral şi comă.

"N-are nicio şansă. Dacă va trai, dependent de tubaje şi medicamente, nu îşi va recăpăta nici măcar un minim de independenţă fizică şi motrice, nici vorbă psihică. Te chinui degeaba cu el." Legumă intubată, Cătălin avea după câteva luni o doză zilnică de sedative. La ATI nu se mai chinuiau cu el, “n-are sens”. Ar trebui să aibă licenţă nişte medici care spun asta unei mame, care doarme luni la rând pe bancheta de aşteptare de la ATI? Darmite uneia care, îngrijindu-l zi şi noapte, timp de 4 luni de comă şi alte 4 luni de stare vegetativă după aceste prognoze, se aude strigată de băiatul ei, iar când îi pune în faţă un ziar, îl aude citind bâiguit câteva cuvinte? Poate medicii ar trebui să mai facă un jurământ - că nu vor uita niciodată că verdictele finale le dă doar Dumnezeu.

Cineva a spus că minunile nu sunt strict opera lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un om care să fie “acolo” şi să vrea să ofere cei 5 peşti şi cele 2 pâini ale sale, Dumnezeu nu ar fi putut face minunea pentru cei mulţi. Oamenii cei neputincioşi sunt instrumentele minunilor. Donaţii neaşteptate de materiale sanitare, un necunoscut care aduce din senin medicamentele vitale, bani apăruţi te miri de unde, un terapeut care acceptă să vină pe gratis şi câte altele, apărute în povestea lui Cătălin după scriptul celui mai genial şi imprevizibil Scenarist.


L-am cunoscut pe Cătălin într-un spital în care am pierdut o luptă, un loc pe care l-am urât, pentru că doar circumstanţele grave au făcut să ajung acolo şi nu unde ar fi trebuit. După ce Cătălin a devenit o parte din viaţa mea, am început să mă gândesc că poate chiar există un sens şi o logică ne-umană în toate. Poate toate s-au întâmplat pentru ca să existe cineva care să îi spună mamei lui, în momentele de neagră deznădejde, să nu uite infimele, microscopicele progrese din fiecare săptămână, şi să îi trimită pe pustie pe specialiştii care îi tot spuneau "te chinui degeaba, n-are sens."

Există cuvinte pentru a descrie bucuria când Cătălin iţi spune, de câteva zile, ce post e acum la Tv, cum se numeşte ziarul pe care i-l arăţi, că vrea ciocolată (şi care anume), cum se numesc cei din jur, sau când îţi spune cu ce echipa de fotbal ţine (Steaua) şi îţi răspunde la întrebarea "dacă nu ţin cu Steaua, mai vrei să mă vezi?" cu un "nu" clar?

Nu ştiu de ce a apărut Cătălin în viaţa mea (sau poate ştiu). Nu ştiu nici de ce unui băiat frumos a trebuit să i se întâmple asta. Ştiu însă că atunci când te încercuieşte disperarea, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să crezi – orbeşte, cu disperare, cu încrâncenare, ora et labora, să ignori toate şi să spui doar "va fi bine", repetând asta mono-maniac.

De ce uneori Dumnezeu alege într-un fel şi alte ori în alt fel? Nu ştiu. Poate nu asta e întrebarea corectă. Am aflat însă ce înseamnă să ţi se strângă carnea pe tine de emoţie şi de bucurie, şi că uneori (ştie Dumnezeu când şi de ce, eu habar n-am) se mai întâmplă şi minuni, nu numai tragedii, se mai şi plânge de bucurie. Trebuie muncă multă ca să apară o minune, şi şi după minune e de muncă. Dar merită.


Rugaţi-vă pentru Cătălin. Nu-l veţi vedea niciodată, dar cândva, cineva, vă va mulţumi, aici sau pe alte meleaguri.

Onkel

Cele de mai jos nu reprezintă un exerciţiu de condei, ci pur şi simplu o mică parte dintr-o datorie morală pe care o port de aproape 20 de ani. Uitarea e scrisă-n legile omeneşti, dar vine o vreme când, din neştiute şi neînţelese izvoare, lucrurile revin la suprafaţă, se limpezesc şi încep să se închege în imagini în care ne recunoaştem rădăcinile. O poveste adevărată, spre sfârşitul căreia, aşa a fost să fie, m-am inserat şi eu în peisaj. O poveste, scrisă din povestirile Erikăi şi din amintirile mele, pe care (chiar dacă stângaci) trebuia să o scriu, în semn de recunoştinţă, dor şi multe altele care nu se pot povesti.



Cernăuţi, 1942.
Erika.

Erika avea 17 ani. Mama ei, Gisella, era o vieneză de familie bună, ale cărei rude deţineau fabrica Metalurgica din Cernăuţi. Tatăl, Leopold Huls, era avocat.

Cernăuţiul unor vremuri tulburi, în care se trăia în umbra nesiguranţei şi cu sufletul în căuşul palmei. Femeile erau o pradă uşoară, multe erau pur şi simplu luate de pe strada şi duse în zonele miniere, pentru bărbaţii abrutizaţi care munceau în pământurile Rusiei.

Ca să poata obţine Bron-ul (hârtia care certifica faptul că persoana era angajată a statului şi nimeni nu se putea atinge de ea), tatăl Erikăi a aranjat printr-o cunoştinţă ca ea să fie angajată la Poştă. Avea de dus noaptea telegrame importante la cazărmile din afara oraşului. Mergea mult pe jos, iar străzile erau periculoase noaptea, însă doar ca angajat al unei instituţii strategice a statului, în acea vreme de război, Erika era intangibilă.


Într-o seară, Erika a plecat de la biroul unde doamna de la telegraf îi înmâna telegramele. Trebuia să iscălească de fiecare dată la plecare şi de sosire şi să se mişte repede. La o cotitura a strigat-o cineva. Un rus scund (dar enorm pentru Erika şi cele 40 de kg ale ei) întărâtat de băutură, s-a năpustit asupra ei. Erika s-a luptat cu disperare. O inspiraţie din străfund de spaimă i-a sugerat să îi spună rusnacului duhnind a alcool că, dacă nu o lasă să plece şi să ducă telegrama la cazarmă, va ieşi un tărăboi imens, comandantul cazărmii va fi informat, iar el va înfunda puşcăria. Rusnacul i-a dat drumul, rânjind relaxat. «Las ca te întorci tu, tot pe aici vii.»

Erika nu s-a mai oprit din fugă până la cazarmă. A ajuns cu hainele rupte şi, speriată şi a povestit totul. «Cineva din glorioasa noastră Armată Roşie să se dedea la asemenea josnicie? Nici vorbă! Probabil te-ai dat cu parfum şi ai vrut să-l atragi« au râs ei, refuzând sa îi dea o escortă pentru drumul de întoarcere. Disperată, Erika s-a temut să meargă acasă, dar nici înapoi la birou nu avea curaj. Însă nu avea de ales, era aşteptată, telegramele ardeau. A dat târcoale pe străzi toată noaptea până s-a crăpat de zi, sperând să se schimbe tura şi rusul să nu o mai aştepte pe drum.

Ajunsă înapoi, privind pe furiş din stradă, a zărit o altă siluetă, mai înaltă, la poarta unde fusese rusul. S-a liniştit şi a mers mai departe. Era într-adevar altă gardă. Dar când s-a apropiat, de după usă a apărut rusul cel rânjitor. Se înţelesese cu colegul de tură să îl anunţe când se întoarce fata.

Întârzierea fetei o îngrijorase pe femeia din birou, care o aştepta pe hol. A auzit ţipetele din curte şi a dat alarma. Erika a scăpat cu o sperietură puternică şi hainele rupte, dar mai grav decât asta, cu certitudinea că, într-un oraş în care aerul duhnea a vodcă rusească şi a pericol mocnit, răzbunarea rusului era doar o chestiune de timp.

S-a făcut mult caz de acest incident, agresorul a fost judecat şi condamnat la plecarea imediată pe front. Înainte de a pleca, i-a tansmis Erikăi un mesaj scurt. «Am să te găsesc, şi am să te omor.« O promisiune ca un blestem.


Ziua în care timpul a luat-o la goană.
Dionis.

Dionis lucra la garajul cazarmei. Era priceput, amabil, apreciat de toţi. Se împrietenise cu o altă fată, pe nume tot Erika. În ziua cand s-a răspândit vorba despre incident, a dat fuga să vadă ce se întâmplase cu prietena lui. A dat însă peste altă Erika, cea de la telegrame. Realizând pericolul, şi-a luat angajamentul să o ducă acasă de la secţie pe fată şi apoi să o conducă la serviciu a doua zi. Şi apoi încă multă vreme de atunci încolo.


Erika era originară din Bucovina de Nord, nu din cea de Sud, iar asta o condamna pe ea şi familia ei să nu poată trece graniţa spre România. Dolly a prins drag de ea în cele câteva săptămâni cât a condus-o zilnic la serviciu şi i-a propus să se căsătorească de formă, ca să o poată lua şi pe ea şi părinţii ei în România împreună cu el, căci era încă perioada pe care ruşii o anunţaseră că o lasă la dispoziţia românilor care vor să treacă graniţa. Erika a acceptat, necugetând prea mult la ceea ce făcea şi întrezărind doar posibilitatea de a pleca din acel infern. S-au învoit într-o zi de la birou şi s-au dus la starea civilă. Funcţionara cea grasă a întrebat pe ruseşte «de cât timp trăiţi în concubinaj?», iar el a spus senin «de 6 luni», făcându-i Erikăi un semn discret.

Când a ajuns acasa, Erika a întrebat-o pe mama ce a gătit. Mămăligă. «Frumos meniu de nuntă« a spus Erika amuzată. Mama ei a amuţit, iar Erika i-a povestit ce făcuse. Gisella avea zestrea Erikai pregătită în dulap încă de când fata avea 10 ani. «Lasă, mamă, e o căsnicie de formă, ca să putem pleca».

*

Şeful lui Dolly îi promisese că îi va da drumul să plece peste graniţă cu noua lui familie, dar a condiţionat acest ajutor printr-unul personal la schimb: să îi fie şofer până la Lemberg (Lvov), unde trebuia să meargă la o întrunire. Drum periculos, pe care nu degeaba nu se încumeta nimeni să îl facă în acea vreme. Şeful, director al unei fabrici de mezeluri, trebuia să se întâlnească acolo cu alţi nacealnici, pe pământul polonez ocupat de ucrainieni, unde moartea pândea peste tot.

Dolly a acceptat. A condus fără odihnă, 3 zile de coşmar şi epuizare. Un glonţ ghidat de o mână de înger i-a zburat pe drum ochelarii de pe nas, dar l-a lăsat viu.


La întoarcere, Dolly era atât de obosit, murdar, jigărit dupa atâta drum şi pericol, încât Erika nu şi-a recunoscut soţul. Epuizat, Dolly s-a dus acasa, a încuiat uşa şi obloanele ferestrelor şi s-a culcat. Aproape somnul cel de moarte, pentru că în ziua aceea timpul a luat-o la fugă. A venit anunţul: cei care vor să treacă graniţa spre România mai au la dispoziţie doar 24 ore, după care, la miezul nopţii, graniţa se va închide definitiv.

Erika şi părinţii ei au strâns în grabă o brumă de bagaj şi au fugit să îl anunţe pe Dolly. El însă nu răspundea la uşă, epuizarea îl copleşise. O oră au bătut în uşă şi geamuri ca să îl trezească, dar degeaba. Erika era disperată. A rămâne însemna a muri, iar minutele se scurgeau ameţitor.

Târziu, aproape prea târziu, intrând prin acoperiş printr-o locuinţă vecină, cineva a reuşit să ajungă la Dolly şi să îl trezească. Livid de oboseală, în pijama şi în picioarele goale, fără ochelari - aşa l-au târât, mai mult pe braţe, la camionul care pleca spre graniţă.


La limită şi după.

Când camionul a trecut graniţa, era un minut trecut de miezul nopţii… ruşii au început să tragă. Cu gloanţele şuierându pe lângă camion, la milimetri de capetele lor, refugiaţii au implorat şoferul să nu se oprească din drum. Dolly, ultimul urcat pe marginea camionului, a avut din nou un înger puternic.

Au reuşit să treacă graniţa, în acel martie friguros. Gospodăria lăsată în urmă (din zestrea din dulap nu au apucat să ia nici măcar o batistă), Erika şi părinţii ei doar cu o valiză, Dolly doar cu pijamaua de pe el şi o haină a socrului pe umeri.

La graniţă, văzându-l în haine vărgate, tras la faţă şi livid, l-au luat la ochi crezând că e un puşcăriaş fugit din închisoarea. «Iţi place muzica?« l-a întrebat tatăl Erikăi pe omul de la graniţă, şi i-a dat acordeonul la care cântase Erika toată copilăria, pentru a-l lăsa pe Dolly să treacă fără probleme. O muzică în schimbul unei vieţi.

***
Erau vremuri în care oamenii ţineau uşile şi geamurile ferecate de frică. Când ruşii au invadat Bucovina, nebunia şi graba retragerîi nemţilor a călcat totul în picioare. La blocul în care stătea Erika, cineva a uitat un geam deschis. Au intrat în bloc, cu tot cu motocicletă, doi nemţi puşi pe jaf. Au luat toate etajele la rând, forţând oamenii să le dea bani şi bijuterii. Când au ajuns la familia Huls, adolescenta Erika era bolnavă, cu febră mare. Somaţiei brutale a jefuitorilor, mama i-a răspuns că fata e bolnavă de tifos şi că sunt invitaţi să mai rămână, dacă vor să se contagieze şi ei. Cu un cearceaf ud pe ea, ca să-i scadă febra, Erika se ruga în gând să se întâmple o minune care să îi scape de jefuitori. Deodată s-a auzit un zgomot de motor, iar nemţii au dat năvală disperaţi pe scări, încercând să îl oprească pe cel care îi prăduise pe ei, hoţii, de motocicletă, lăsându-i pradă unei morţi sigure, în cazul în care nu reuşeau să fugă din calea ruşilor.
***


De la graniţă au ajuns la Dorohoi, unde au fost cazaţi într-o şcoală părăsită. S-au umplut de păduchi, au dormit pe podele şi au mâncat ce apucau. Dar trăiau şi erau liberi.

După câteva săptămâni, Erika şi ai ei au plecât la Câmpulung Moldovenesc, unde Dolly avea nişte cunoştinţe. I-a găzduit un ţăran într-o casă pe vârf de deal. Pe drum, căruţa cu care mergeau s-a rupt. Cât timp s-au muncit să o repare, l-au legat pe Muki, căţelul pe care îl luaseră cu ei din Cernăuţi, de un copac. După ce au reparat căruţa, abia după câţiva kilometri şi-au amintit de Muki, şi s-au intors dupa el, la timp ca să nu se sufoce încercând să-şi roadă lesa.


Bucureşti

După câteva luni au ajuns la Bucureşti, căutând de muncă. Tatăl Erikăi, avocatul Leopold Huls, a găsit o slujbă şi au început să îşi refacă viaţa.

Au stat prin magherniţe cu proprietărese dubioase, din care cea mai cea a fost prima – patroana de bordel, cea care îşi însuşise şi folosea proteza dentară a răposatului ei soţ. I-a găzduit pentru că veneau cu o recomandare. Apoi au găsit două camere de închiriat lângă mânăstirea Radu Vodă. Le-au curăţat de gândaci şi le-au făcut locuibile cu mobilă de culoare vernil, de copii, cumpărată cu o brumă de bani câştigaţi la Lotto.


Erika a găsit în cele din urmă o slujbă la o consignaţie. Stând cuminte pe un scaun şi observând cum se lucra în birou, a asistat la o ceartă între o colegă şi un coleg. Femeia ţipa nervoasă, până când a observat că bărbatul cu care se certa nu stătea într-o poziţie plictisită, ci suferise un atac de cord din cauza enervării şi murise. Aşa a fost prima zi de muncă. Femeia certăreaţă a renunţat la serviciul respectiv, ceea ce a însemnat pentru Erika şansa de a primi un post mai sigur.

Multă vreme au fost atât de săraci că nu aveau bani nici de autobuz. Mergând mult pe jos, Erika a făcut o infecţie puternică la un picior din cauza băşicilor. Neavând bani de doctor, Dolly i-a curăţat rana cu un cuţit înroşit în foc şi a scăpat-o de infecţie.

*

Odată intrată pe făgaş viaţa la Bucureşti, Erika a avut timp să se gândească. La omul iubit pe care i-l furase războiul, la Dolly, la Providenţa care i-l scosese în cale, la căsnicia ei formală. Dolly îi salvase viaţa de două ori, o dată de răzbunarea rusului, apoi de întreaga urgie sovietică, atât pe ea cât şi pe părinţii ei. Cu timpul a învăţat să-l iubească, chiar enorm, şi a descoperit, iar şi iar, de ce om de aur o legase «întâmplarea». De la fata măritată în grabă, de formă, cu un om pe care îl cunoştea de câteva săptămâni, la femeia care a trăit 47 ani alături de un soţ de care a fost preţuită, răsfăţată, îngrijită cu o abnegaţie şi iubire de poveste, nezdruncinată de timp, boli sau metehne omeneşti – a fost doar o adiere de timp.



Onkel şi Tanti Erika.




Nu s-au culcat niciodată supăraţi. Când, uneori, Erika se enerva şi ridica vocea, Dolly găsea brusc «o treabă» pentru care se scuza că trebuie sa plece puţin. Când se întorcea, Erika şi uitase de ce se supărase.


Erika era «Mutzika» cea a cafelei cu lapte adusă la pat dimineaţa, a masajelor la picioare, a cremelor de mâini şi a loţiunilor prin care, în lipsa ei, Onkel şi cu mine cotrobăiam programat, ordonat şi ştiinţific, nelăsând urme incriminatori, testând şi adulmecând tot.

Erika a budincilor de ciocolată, în care de la o vreme a început să se iţească o mână de copil cu o linguriţă rugătoare (aceeaşi mână care număra fiecare prună din compot, până când i se alocau câteva).

Erika a basmalelor cochete, cu nod deasupra frunţii, în timpul curăţeniei, a alergiei faţă de orice fel de ceaiuri.

Erika şi părul cel alb înzulufat, coşmarul oricărui frizer.

Tanti Erika cea care, la unison cu Lidia, nu putea înţelege de ce, între 7 şi 9 ani, cât aveam când am început să merg la ei, cel mai odios duşman din lume e rasolul de vită cu garnitură de paste fierte.


Tanti Erika şi Onkel, pe care i-am anunţat detaşată într-o zi că nu mai pot avea secrete vorbind în germană, pentru că deja înţeleg tot.


Dolly, bunătatea întruchipată. Îi plăceau oamenii, îi iubea, cu toate durerile, mojiciile, slăbiciunile lor. Era doctorul fără de arginţi al tuturor maşinilor bolnave din împrejurimi. În jigniri vedea suferinţa personală şi neputinţa din spatele agresivităţii, pentru care avea o înţelegere infinită. «Domnul Midian» era omul celor o mie de bancuri, «singurul om cumsecade din bloc» (asa cum l-au numit ţiganii de la parter), cel care cheltuia la cumpărături mai mult decât îi indicase Erika, pentru că dădea bani şi cumpăra lucruri pentru tot felul de oameni, pe unii chiar fără să îi cunoască decât din vedere. La ieşirile cu prietenii le platea tot, cu un amestec de gentilomie şi caritate care fiecăruia îi găsea o scuză.


Când, în tinereţe, Erika a fost internata, trei medici au dat verdictul « tumoare ». Dolly a refuzat operaţia, a refuzat deznădejdea, a rugat pe cine trebuia, iar într-un final Sf. Anton a venit la patul Erikăi sub chipul unui medic celebru, care a dat un alt diagnostic, cel corect de data aceasta (hernie de disc), şi a adus vindecarea. Dolly a stat noapte de noapte la fereastra salonului, iar ziua, când scăpa de la serviciu, aducea lapte şi iaurt pentru întregul salon, când venea în vizită.


Când, într-o seară spre miezul nopţii, a bătut la uşă un vecin cerându-i lui Dolly ţigări, Erika s-a supărat.. la ora asta, pentru aşa ceva... Dolly i-a spus blând «Măi, tu nu înţelegi, ce chin e să nu ai ţigări, la ora asta.« La fel a spus şi în ziua în care i-a cerut Erikai niste antinevralgice pentru vecina de sus, care avea o durere de măsea. Da, ştia că ei nu sunt farmacie publică, dar, măi, nu-ţi dai seama ce chinuitor e să te doară măseaua...
«Să nu mă opreşti niciodată când vreau să fac un bine«, îi spunea.


Niciodată, nici când cu fuga din Cernăuţi, sau când s-a îmbolnăvit Erika şi era să-şi piardă un rinichi, lui Dolly nu i-a fost frică de nimic. Credinţa lui în Dumnezeu era fără margini, ştia că Dumnezeu nu poate să nu îi vină în ajutor în cele din urmă. Şi Dumnezeu aşa a făcut.

Dolly cel faţă de care familia de ţigani de la parter – scandalagii şi beţivi notorii pentru vecini şi poliţie - aveau un respect şi o dragoste ca pentru nimeni altul, pentru că îi întreba de sănătate, le dădea copiilor bomboane şi bani şi spunea că nu sunt copiii de vină pentru că s-au născut din părinţi denaturaţi.

Onkel cel al compoturilor şi al ochiurilor prăjite cu mare drag şi încă neegalată artă, în aşa fel încât li se franjurau aurit marginile, iar reţeta a rămas în istorie ca «ouă morfolite a la Onkel».

Cel al cafelei a cărei reţetă s-a pierdut (doar secretul ibricului de alamă a supravieţuit).

Apărătorul blând, dar înfocat, al belelei celei mici, în faţa certurilor încasate de la mama la mine acasă («nu te mai supără aşa pe fată, Lidia« ) – iar apoi, în tainiţa dormitorului lui, dojenitorul blând («ia spune, cu ce ai supărat-o? nu-i frumos...«).

Onkel al castraveţilor muraţi şi al ţigărilor ilicite (ascunse de ştirea Mutzikai şi a medicului) din bucătăria noastră, unde venea să stea la poveşti cu mama despre mine şi câte şi mai câte altele..

Onkel cel cu lentile groase şi coşul pieptului scobit, de parcă Dumnezeu ar fi asezat acolo ditamai sufletul înainte de a i-l monta în motorul pieptului. Onkel cel mândru de fata Lidiei, pe care o lăsa cu dragoste nedisimulată să stea întinsă în poziţia brotac leşinat pe covorul din holul Erikăi, după ostenitoare plimbări prin parc. Care îi lua aprarea când strica din nou capul păpuşii din sufragerie sau dărâma vazele Erikăi.

Onkel cel al cravatelor pe care le studiam împreuna, le alegeam doar eu, şi le purta doar el (cine altul ar fi avut curaj?), ocrotitorul benevolent al conchistelor mele iscoditoare (dar tainice, desigur) prin şifonierul lui cu cămăşile cele de soi, puloverele moi, batistele galante, apa de colonie mirosind a cald şi bine, pipele aromate, curelele solide în culori tomnatice, oglinda de pe interiorul uşii prăfuite fantastic cu pulbere aurie de la mânerele sertarelor, şi câte alte comori mirobolante.

Onkel cel al hârjonelilor cu perne şi gâdilături, care s-a speriat în ziua în care un cap mic şi zburlit s-a lovit înfundat de tăblia patului, răzând apoi liniştit când a ieşit gfulgerător din cameră, nu ca să bocească în baie, ci ca să o anunţe oficial pe tanti Erika că îi pare rău, dar tocmai i-a distrus şi patul.

Onkel cel al celei mai mari şi ruşinoase taine din lume, taina micilor accidente scăpate la şcoala, cu care die Kleine venea spăşită şi cu paşi împleticiţi la Onkel acasă (n-avea curajul să meargă la mama), iar el, zâmbind, o ducea la baie, spală problema şi ruşinea şi îi punea pantalonii la uscat, păstrând secretul între ochelarii lui şi cei ai vinovatei.

Onkel cel al capotului somnului de dupa-amiază, în patul cel mare din camera cu ceas cu cuc (stranie creatură, stârnind sperietură, curiozitate, ciudă, obidă pentru somnul punctat de ticăitul nesuferit şi dinamitat de răcnetele animalului). Ca să meargă la somn, prichineaua abia dusă la şcoală putea fi convinsă doar dacă venea şi Onkel. Doar că uneori pazitorul somnului se făcea dispărut dupa ce adormea fata, iar la trezire în camera erau doar ea şi cucul. Astfel că, într-o zi, o mânuţă a început să se agaţe triumfător de cordonul capotului înainte de a adormi, iar Onkel a rămas prizonier al somnului de după-amiază. Asta până în ziua în care cei doi s-au dus la culcare, dar die Kleine s-a trezit doar cu cordonul capotului în mână. Proprietarul lui se dezbrăcase încetişor de halat şi evadase tiptil.





1990. 10 octombrie.

Imediat dupa Revoluţie, parohul l-a rugat pe Dolly să îi recomande pe cineva dispus să boteze băieţelul unei familii de tineri fără posibilităţi. A acceptat imediat să o facă el. A dus blând, dar vajnic, munca de lămurire cu Erika cea cu picioarele pe pământ (n-aveau bani, abia se întorseseră din concediu din staţiuni) şi l-au botezat.

La scurt timp dupa aceea, în seara zilei de Sf. Dionis, pe 9 octombrie, fini au venit într-o seară la naşi. Dolly i-a lăsat să plece numai după ce i-a adus tatălui din şifonier un morman din cămăşile lui cele mai bune, sub privirile uimit-dezaprobatoare ale Erikăi. În pragul uşii, părinţii copilului au spus că nu ştiu cum să le mulţumească naşilor pentru tot ajutorul. Dolly i-a spus tatălui doar atât : «Ai grijă de soţia mea.«


A doua zi, Dolly a trimis-o pe Erika în oras. Intenţionase să meargă într-o vizită, dar parcă nu o trăgea aţa să plece. Dolly a insista să se ducă, va găsi mâncarea făcută şi totul aranjat, să nu-şi facă griji.

Când s-a întors Erika, a găsit casa inundată în lumina tuturor lămpilor in casă aprinse. Dolly, întins pe pat, abia a mai aburit oglinda. Poate daca ambulanţa venea la timp.. poate dacă Erika nu se lăsa convinsă să meargă în vizită... poate că totuşi toate au un rost.


L-a plâns mult pe Dolly tanti Erika. L-am plâns şi eu, cu toata neîmpăcarea dezorientată a celor 9 ani, de la înălţimea cărora moartea se vedea ca o pedeapsă aspră, care te supără, dar care trebuie să treacă, nu ?...

*

După înmormântare, Erika a tot aflat multă vreme multe lucruri de care nu ştiuse. Au venit copii de la un orfelinat, pe care Dolly îi vizita şi unde mai dădea o mână de ajutor, să îi spună cât de rau le pare dupa domnul Midian. A venit vecina care făcuse închisoare, care mult timp îl jignise şi bârfise fără motiv pe Dolly, despre care el spunea însă că îi înţelege încrâncenarea şi suferinţa. A venit la uşa Erikăi să îi ceară iertare şi să o roage să o ducă la mormântul lui.

Au venit necunoscuţi, oameni de la parohie, preoţi, femei amărâte, vecini, ţiganii de la parter, oameni pe care îi ajutase în felul tăcut şi discret al celui care vede în oameni chipul lui Dumnezeu; oameni cărora le dăduse lecţii de germană şi francezi pe gratis, le reparase maşinile pe gratis, pe care îi întâlnise la magazin şi le dăduse bani ca să completeze ceea ce aveau de plătit, aşteptând returnarea banilor la calendele greceşti.



Acolo unde e, sper că Onkel stă la poveşti cu Lidia, în bucâtăria de vara a unei căsuţe de munte ca cea pe care ea şi-a dorit-o mereu, mică şi rustică, el cu pipa şi cu castravetele murat în faţă, ea cu tocini şi o ulcică de lut cu zeama de varză, privind spre noi uneori cu dragostea imensă a celor nevăzute, şi dă-i şi întinde-te la poveşti... cât îi veşnicia.

Oraşul.

I-am purtat mult timp o copilăresc de serioasă supărare mamei că a păstrat doar pentru ea privilegiul de a fi bucovineancă, iar pe mine m-a născut aici, în bucureşti. Mă cert cu oraşul ăsta de când am învăţat că strunele mele rezonează la altitudini mai mari de cei +70metri deasupra mării, de la înălţimea cărora polemizez cu el la început şi la sfârşit de zi.

Dumnezeu, “dorul munţilor veşnici”. Oraşul, prăfuind privirile limpezi, transformând zâmbetul în rictus, oraşul în care parcă Dumnezeu vine doar în vizită de lucru.

Eu şi el ne regăsim doar noaptea, ca în orice iubire imposibilă, de care viaţa toujours parchive te leagă cu fiecare zbatere a ta,
care zâmbeşte maliţios şi arogant şi îţi dă ameţitoare fericiri abia atunci când te îndepărtezi de el,
care e în tine chiar şi când nu eşti în el,
ca peretele ce înconjoară urma albită a tabloului pe perete.


Noaptea trecută am simţit oraşul respirând liniştit. Mi s-a aşternut pe braţele amuţite, pe umerii goi de gânduri şi pe paşii scriind mutele poveşti şi mi-a zâmbit pe sub pleoape.

Fuga din el îmi dă senzaţia copleşitoare a plămânilor umpluţi până sus cu aer – şi doar cine ştie mai bine gustul aerului decât cel care uneori se sufocă? Rar mă bucur când revin în el, pentru că în mine creşte ceva care nu are loc în el. Ne acuzăm reciproc de sălbăticire, apoi ne îndrăgostim frenetic prin locuri tăinuite, apoi iar mă sufocă, apoi iar fug şi-l las şi nu mă lasă.


Pământul oraşului e al blănii de iarbă în care mi-am întins corpul-cruce ieri, al locurilor-refugiu, presărate pe o geografie semn-ificativă (pentru cei care le caută), atât de vizibile pentru ochiul nostru frenetic încât nu se mai văd. E pământul de care de o vreme mă leagă cele care sunt acum pământ, dar nu mai aparţin pământului. Pământul de care mă leagă vămuirea vremilor.

Cerul lui e colecţia mea de picturi cu guaşele lui Dumnezeu, ochiul în al cărui plâns mă liniştesc, podeaua lumii pe care, începând de la nivelul turlelor de biserici, păşesc cei care ne regăsesc atunci când noi ne pierdem.

Apa (Dunărea, cum o numesc cu înciudat sarcasm) adoarme încleioşat imediat ce intră în oraş, apa–memorie care, dacă ştii să o priveşti-trezeşti, îţi va povesti despre multele ei vieţi şi lumile cărora le dă viaţă.

Aerul ascuns al sufletului oraşului, cel al aromei de sub arborii dantelaţi, din colţurile pictate ale vechilor biserici şi din jurul stucaturilor, din venele larg deschise ale străzilor, la cinci dimineaţa.

Luminile lui, cel mai limpezi noaptea, desenând un portret invizibil ziua, completând chipul oraşului ca un restaurator care învie o operă dragă, schimonosită de murdărie. Lumina lui - frenetică vara şi onctuoasă toamna, lumina care tatuează pe cer artificii ca nişte basme orientale, lumina care înainte de ploaie transformă imensitatea oraşului într-o intimitate de alcov. Lumina asta mesmerizantă, pe care ochiul meu o vede că se prelinge cu indiferenţă pe clădirile de fier-beton, dar în schimb mângâie cu tandre degete de amant priceput zidurile învechite de timp şi tot de el înnobilate.


Noaptea trecută, când l-am mângâiat cu paşi liniştiţi, oraşul parcă ştia cât de bogat şi liniştit mi-a fost dansul în acea seară, cât de între-noi-doi a fost fiecare din îmbrăţişările prin care am întâlnit Tangoul...

... how should I describe tango, it’s when you realize how difficult it is to find such passion in life

... "How did you choose the Tango?" - "I didn't. The Tango chose me."
(Pablo Veron to Sally Potter)
... you have reached a level where Tango refletcs your spirit
... your descriptions of Tango have shifted from unbounded ethusiasm to you “wouldn’t understand”.

..şi l-am iertat din nou pentru faptul că momentan îl am doar pe el (el şi fuga de el), l-am iertat pentru agitaţia şi sufletul lui îmbâcsit de zgomot-grabă-neîncredere-oboseală-egoism-saturaţie-lasă-mă să te las-toate cele pe care le văd prea puţini din cei care îşi exersează libertatea în lungimea laţului pe care li-l lasă oraşul.

Poţi înţelege limba acestui oraş doar dacă vorbeşti şi o altă limbă decât el. Limba oricărei fericiri. Un oraş ca o Meduză, care trebuie privit printr-un ciob de altceva. Nimeni nu mai stă să îi asculte respiraţia, gândurile, poveştile, chemările, ne auzim doar unii pe alţii şi vacarmul energetic pe care îl creăm. Un oraş căruia îi furăm zi de zi realitatea şi o impregnăm cu scoliozele noastre morale, angoasele, îmbâcsirile, fugile noastre disperate între trecut şi viitor şi înapoi.



Într-o noapte înlunată de iulie, luând fericirea de un braţ şi împăcarea de celălalt, m-am făcut pentru câteva ore parte din sângele oraşului, am alunecat de-a lungul străzilor dormind umed, de-a lungul aerului care acum avea răbdare, chef de joacă şi aromă ...şi apoi am închis uşurel cu cheia somnului starea asta de fericire complice, aceeaşi din privirile noastre care se întâlnesc întâmplător printre cei din jur (dar atât de departe de ei), aparent străine, dar şoptindu-ne unul altuia despre o iubire .."which you wouldn’t understand".

Help. Suntem primii.

Mulţumesc.

O zi (sau "Cum". "De ce-ul" - altădată)

O zi în care amestec mierea în cafea cu pixul, rod creionul sugând seva pădurii şi îmi ascult un muşchi lipsit de memorie care răcneşte.

O oră care are în ea un loc, în care are timp să se aşeze un gând fugit de-acasă. A venit spăşit înapoi, luând urma hainelor pe care şi le-a smuls de pe el pe drum, aseara.

O asemănare părelnică, din fuga străzii, care duce la un telefon de după multă vreme, care duce la uimirea că tocmai azi-noapte m-a visat. Şi cine să mai creadă că coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim, când Îi zăreşti mereu zâmbetul iţit ghiduş?

O altă asemănare părelnică, o femeie îndoruită, întruchipată prin dor – fericiţi cei care cred fără să fi văzut.
Sau care cred, chiar dacă au văzut.

O gară care pleacă, în timp ce trenul respiră tihnit si insolent şi mă invită să-i intru în pat. La noapte am să îmi aşez efectele speciale prin cotloane şi o să-i cedez. O noapte de promisiuni de-o noapte, „te duc – te-aduc – te duc – te-aduc”, buze moi pe perna tare şi zvârcoliri liniştite, de-a dura peste linia trenului vieţii.

„ ..doar spre Iad merg trenuri expres. Cele care merg în Rai sunt personaluri rablagite, care se poticnesc prin gări sordide...”


Unui prieten drag, căruia îi aparţine panseul "eu fac pe fericitul şi-mi iese. e singurul domeniu în care pot fi egalul lui Pleşu."

Cu drag

Bine te-am regasit. A trecut ceva timp peste noi.. si ceva viata.
Am vrut sa ma reintalnesc cu tine intr-o haina noua, si voi face si asta. Doar ca iti eram datornic cu ceva, pentru altcineva.

Lipsa diacriticelor echivaleaza cu lasatul barbii.


Saru-mana..

Am inceput sa-ti scriu de ziua ta. Care de anul acesta va deveni ziua mea, una din zilele in care ma intalnesc cu tine, in care iti multumesc, iti spun ca te iubesc, si ca imi pare rau. O triada pe care ţi-am dăruit-o in mai, de ziua ta. Si mereu de acum incolo, cand ma gandesc la tine, si iti urmaresc imaginea, vorbele, gesturile, pasii. Cat ma tine memoria.. de ce suntem atat de prosti uneori si nu vedem, nu retinem la timp?

Hai sa vorbim.. sa-ti povestec cum beau din bratul de scurgere al ceainicului, sperand copilareste ca vii sa ma certi, si poate incercand instinctiv sa inversez curgerea.

Hai sa-ti spun ca nu mai fac curat decat in stilul tau, ca toate farfuriile si canile lucesc sec. Ca la toate aniversarile tale s-a aprins soarele pe cer ca un bec. Si hai cearta-ma ca din cauza asta am racit de doua ori intr-o luna (plus o bronsita), ca imi amintesc (daca imi amintesc) sa mananc spre miezul noptii, ca intr-adevar am pierdut umbrela aia buna. (cam a patra, recunosc). Si amenda din metrou de la Berlin, si cea din autobuz de aici.. Ma certi, te rog?

Hai sa te cert ca te asezi mereu la juma de metru de masa, de parca ai platit juma de scaun (si la cata mai mana de om esti, te intinzi de-un cot ca sa ajungi la farfurie), ca iti prajesti tocini din cartofi rasi si mananci cu moare, si ai scapat prea multa sare in mancare – plus ca ai ingalbenit bluza aia alba la spalat, si mi-e ciuda de furia mea si de nevinovatia ta, desi stiu ca n-a fost intentionat.. Hai sa te cert ca ma certi cand incerc sa am grija de tine, si apoi recunosti ca, uneori, rar, gaina e bine sa mai asculte de ou.

Hai sa imi tii ligheanul cand bat cozonacul (cu instrumentul meu brevetat, stii tu, ala de piure), sa-mi zici obraznica si magarita si sa ma fugaresti pentru nu stiu ce carpa pe care am aruncat-o (iar eu sa-ti reamintesc ca sunt dispusa sa iti cumpar toate carpele de lux din lume, numa sa scapi de vechiturile alea!). Si sa ma tot intrebi ca Woody daca am mancat (si eu sa raspund, tot ca Woody, ca iar am uitat).

Hai sa-ti spun ca mi s-a spus ca m-am descurcat bine “atunci”.. ca am rezolvat multe, ca am facut fata. Hai sa-ti spun iar ca ai avut dreptate si intr-adevar, in momente grele, ti se da si o anume putere sa le duci, sau oameni care sa-ti netezeasca drumul (daca cumva nu e acelasi lucru). Dupa asta o sa-ti spun totusi cum imi e de fapt. Si totodata de ce ma machiez rar in ultima vreme.

Sa stii ca l-am prins pe Domnul Motofozo fumand pe ascuns in baie, si intr-o noapte i-am sutit tigarile; dimineata mi-a zis ca sunt purcel si daca am fost la el in baie; l-am intrebat ce ii lipseste, ca poate mi s-a lipit ceva involuntar de mana; atunci am ras amandoi si mi-a promis ca nu depaseste 5 pe zi. Si stii ce mi-a mai spus? ”Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Dupa care n-am mai spus amandoi nimic.

Hai sa-ti povestesc de multimea de flori din ziua aia, si multimea de oameni (unii au venit neasteptat, altii au lipsit neasteptat) si de regrete, si cuvinte tacute. Si de soare.

Hai sa-mi spui lucrurile nespuse care duceau la nasterea torturilor alora fantastice, si tartele cu capsuni, si supa de conopida. Si sa-ti spun cum aspir la 12, spal vase la 1 si citesc pe Monica Fermo (da, cea de care mi-ai tot zis, si mi s-a tot falfait) la 1 jumate. Noaptea.
Hai sa ma certi pentru ca patrunjelul l-am luat scump, branza prea sarata si ca mi-a facut lintea gargauni, de cat timp sta in debara. Nu uita la perdaf de ceara varsata repetat pe bufet.. sunt toanta, vorba ta, ce sa fac. Nu mi-ai zis tu toata iarna trecuta “pune-ti ceva pe cap, ca in cap tot n-ai nimic”?.. Dar in schimb, perdea la mine in camera am acum, sa stii.. Iar inainte de Pasti cine crezi ca facea curat in debara (pana m-a intrerupt pana de curent) si stergea tapetul in sufragerie?

Hai sa-ti povestesc despre oamenii si lucrurile pe care le am de la tine (si bantuirile mele prin tara, pe urmele tale), si cat bine ai facut si dupa ce ai plecat. Si ca te-am vazut, senina si bine dispusa, intr-a 42-a noapte. Aratai bine, aratai departe de toata suferinta.

Hai zi-mi tot ce nu mi-ai spus si eu nu am putut intui, despre prostia mea de orbete cu fumuri in cap, si bunatatea ta, mascata prea credibil de atatea ori, involuntar, din cauza “inconvenientului de a avea un trup”; despre infumurarea de a nu asculta, de a nu te gandi ca timpul trece, de a n face ceea ce inca poti.. si despre cat doare “prea”-ul din fata lui “tarziu”. Cearta-ma cand intru in fierbere si imi pierd speranta, aminteste-mi ca deznadejdea e un pacat, si hai sa ma ne-intelegi a miliarda oara cand iti spun ca u-r-a-s-c sa spal vase imediat dupa ce mananc. Si ca tot nu ma impac cu cordoanele. Sa te inflamezi cand spun, la migrena, ca m-a facut mama din materiale second hand.

Hai sa-ti spun ce am facut in ziua aceea.. era sarbatoare, stii? A Maicii Domnului, asa draga tie. Vino sa descarc la tine in poala toata incarcatura asta (trebe insa musai sa fii in pijamaua aia veche, roz, si parul zburlit a gainusa motata, stii tu cum arati cand te trezesti). Am sentimentul ca ..da’ termina-ti o data treaba care te-a ocupat in ultima vreme si hai in bucatarie sa vorbim, sau raspunde la telefon !

Stii ca ti-am citit notitele? Atatea n-am stiut.. de fapt mint - am neglijat sa stiu, sa-mi amintesc, nu m-a interesat, habar n-aveam. Si cartile tale, si caietul cu retete, inceput in ’84.. bine, asta e material pentru o viata intreaga, si multe kilograme de materii prime sacrificate.

Ce iti amintesti din zilele alea?.. Ai iesit cu suparare din casa, ca de ce nu te las in pace pana dimineata. Poate intuiai ca timpul se grabeste. Iti amintesti ca ti-am pupat picioarele acolo, si iti tot spuneam “stai cuminte grasule, o sa fie bine.” Am mintit oare? E mai bine?.. Pentru tine poate da.. Apropo, m-am imprietenit cu tanti Geta, stii? Mama lui Catalin, ati fost in aceeasi camera, el s-a mutat de acolo si s-a trezit. Îi mai duc medicamente si alte cele. Ii tot spun sa faca bine sa se trezeasca si sa ma scoata la o cafea; sper ca ma aude si intelege ca trebuie sa lupte... Daca o da Domnul si m-o scoate intr-o zi in oras, il iau de motz si il duc la Sf. Anton. Asa I-am promis.

Sa-ti zic ce ordine e in cutia cu ate si ace? Şi ce lipsa lucie de habar am, cum anume sa mesteresc cu ele? Sau mai bine ai vedea mutra de Oblio cu care incerc sa-mi amintesc chestiuni ingineresti de genul cum atarn perdeaua simetric sau de unde cumpar ardeii aiai iuti de mananci juma de an din ei?

Hai ca mi-e dor de povesti d-alea vechi, despre refugierea de la Cozmeni cand au venit rusii, si cum a luat-o bunicul pe bunica din fuga calului, lasand laptele pe foc... despre bunatatea mamei tale (de cea a mamei mele nu-ti mai spun...), examenele hazoase de la facultate si porecla “Albinita”, de cat de dulce eram cand eram mica (si ce obraznicatura m-am facut, stiu). Si mi-e dor de aluatul ala pufos, care nu prea-mi placea, al placintei cu mere. De of-ul ca “in casa asta dispar lucrurile, fantastic..” şi ca-s bramburita de nu se poate.

... la schimb o sa-ti amintesc de anii pasiunilor tale pentru vasele de cobalt (inlocuit apoi de frenezia targurilor si talciocurilor, cu blide de lut si tot felul de gaselnite), dorul de Grecia, infricosatoarele fierbatoare de cand lucrai încă la birou (animalele alea de fier, niciodata nu stiai daca ard au ba – decat dupa ce te ardeai), de cata mai carausia ai facut pe la biblioteci pentru mine, de mana falfaitoare de la geam cand plecam de acasa, si de fereastra oarba de acum. Si cate cate cate altele, pe care incerc sa mi le amintesc, si incerc cu puterea unui urlet si cu navala regretului de a nu fi facut mai mult, mai bine, cand inca timpul mai avea rabdare.


Hai sa-ti spun ce nu ti-am putut spune, de fapt sa-ti spun de ce nu ti-am spus. Că am realizat (prea?...) tarziu ca exista o unica, mare, muta problema in viata asta, ce nu are rezolvare. Tot restul are intr-uin fel sau altul solutie – daca e putina “ingaduinta”, cum ziceai tu. Problema asta ne maturizeaza ca nimic altceva.

Hai sa-ti spun ca te iubesc.