Alb şi roşu

(A. Vivaldi, „Iarna”)


Chiciura învăluind drăgăstos crengile, dezmierdându-le timiditatea nudităţii, transformând-o într-o frumuseţe extrovertită. Le aşează strai împărătesc, mândru şi delicat, de o luminozitate cuminte şi senzuală în acelaşi timp. Splendidă poveste de iubire.. gheaţa în forma ei cea mai delicată, înţepătoare doar cât să arate şi mai seducător, aşternută de Mâna celui mai mare Maestru iniţiat întru arta filiganului, pe braţele întinse a dor ale arborilor.. rădăcinile pământului sădite înspre cer.


„Arborii sunt poeme pe care pământul le scrie pe cer. Noi îi doborâm şi îi prefacem în hârtie pe care să ne înregistrăm deşertăciunea.” (Gibran).

Acum însă muzica tăcutei splendori e lină, doborâte sunt doar straiele murdare ce despart Sufletul de astă Frumuseţe – pe care îngerii au importat-o din Rai pentru noi şi înainte de Crăciun, doar că abia acum am înţeles mesajul. Unele minuni ne fac hatârul de a apărea mai mult de o dată... poate destupăm totuşi sufletul şi înţelegem.



(Farfuria de rodii pe care a savurat-o Aky astăzi)

Concurează mărul în imagologia fructului oprit, dar a fost recuperată de simbolistica religioasă ca semn al multiplcităţii unificate. Simbol al fertilităţii spirituale, ţesută pe veşmintele preoţeşti, şi totodată al bogăţiei trupeşti a iubirii – fruct deconcertant prin voluptate, mister, ordine interioară şi culoare de nestemată. Zemuind generos, dulce-acrişor, aromind privirea şi încântând simţurile – chiar şi cele tactile.. mai rar fineţe ca a boabei de rodie.



Cenuşăreasă care, odată dezbrăcată de straiul adesea răpciugos, revarsă granate lucitoare cu sămânţă alb-învârtoşată, o mângâiere cu flăcări de culoarea vinului celui mai roş în jurul un bob alb lemnos, întrezărit ca o codană sfioasă prin carnea purpurie, ascuns precum diamantul în stâncă.

Unul din cele mai puternice antioxidante naturale cunoscute, întăritor al trupului, numit de antici „boabele Afroditei”. Rodia este o roadă mândră. Trebuie să te apropii delicat şi învăluitor de miezul ei, altfel mâinile-ţi vor purta stigmate însângerate– ori nu se cuvine, căci hetaira aceasta e din stirpe aleasă.

(Floare de rodiu)
Cândva, în timpurile când Zeus arunca ocheade muritoarelor, rodia fu miezul unui pact mişelesc prin care zeul adâncurilor a obligat-o pe fiica Demetrei, zeiţa recoltelor, să petreacă 4 luni pe an în regatul său. În ăst răstimp, Demeter jeleşte plecarea Persefonei, nelăsând natura să rodească – ceea ce pentru ochii noştri profani se manifestă sub forma iernii...
...şi totuşi iarna rodeşte iubiri magice precum cea a chiciurei cu ramurile secătuite de dor. Un Dor ce răzbate sub forma unor filigrane de abur îngheţat..

Uneori îngerul cel de toate zilele te loveşte în moalele sufletului printr-un alb de chiciură sau un stacojiu de rodie şi îţi reaminteşte că e timpul copt pentru Poveşti şi Frumuseţi.



P.S. Pentru doritori, ofer gratiuit know-how pentru desfacerea rodiilor în mod rapid şi profesionist.

Mozart cu haz

Despre A Da şi a Primi

Trăia odată un om care avea nenumărate ace.
Într-o zi, mama lui Isus veni la el şi-i spuse:
"Frate, veşmântul fiului meu e rupt şi trebuie numaidecât să-l cos, căci va merge la Templu. N-ai vrea să-mi dai un ac?"
Iar el, în loc de ac îi oferi o predică, ce o ştia pe dinafară, despre A Da şi a Primi, spre a i-o transmite fiului său înainte de a merge la Templu.

(Kahlil Gibran, "Nebunul")


(Josh Groban - Il Postino, "Mi Mancherai")


E bine să dai când ţi se cere, dar e mai bine să dai când nu ţi s-a cerut, ci abia ai bănuit.
(...)
De multe ori vă spuneţi: "Voi da, dar numai celui care merită."
Nici pomii din grădina ta, nici snopii de pe ogorul tău n-au spus vreodată asta.
Ei dăruiesc pentru a putea trăi, căci a păstra înseamnă a te stinge.
Fără-ndoială, acela care îşi merită zilele şi nopţile e demn de orice-i poţi tu da.
Iar cel care a meritat să bea din chiar oceanul vieţii, merită să-şi umple cupa şi din firavul tău izvor.
(...)
Ci caută ca, mai întâi, tu însuţi să meriţi să fii dăruitor, să fii unealtă a dăruirii.

(Kahlil Gibran, "Profetul")


Un alt fel de dăruire..

"Grow Old With You"

Murphologie (1)

Optimistul crede că trăim în cea mai bună lume posibilă, pesimistul se teme că acest lucru este adevărat.

Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată.

Şansa bate la uşă în momentul cel mai puţin potrivit.

Probabilitatea de a întâlni un cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu vrei să fii văzut.

Omul îşi uită nevoile lui vechi pentru a simţi lipsuri noi, pe care i le poate împlini tehnica.

Omul nu progresează decât atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea.

Pentru a obţine un credit, mai întâi trebuie să dovedeşti că nu ai nevoie de el.

Sufletul

(Clannad - "I Will Find You")

Gaudeamus !

Am un Prieten. De fapt, e cel mai bun prieten. Doar că uit asta de multe ori. E singurul care nu trădează. De multe ori nu-l înţeleg, ce vrea de la mine. Prietenia noastră e tumultoasă, cu certuri unilaterale, împăcări tăcute, rătăciri întru liberul arbitru şi regăsiri. Ale mele. El - aşteaptă mereu. Comunică cu mine prin canale pe care deseori le ignor din neştiiţă, sau chiar cu intenţie, atunci când nu-mi convine ce are de spus.

Icoana din stejarul de la Mănăstirea Dintr-un Lemn


Azi e ziua Lui de naştere. Totuşi, cu tupeu, tot eu aştept cadouri, de ziua Lui, an de an. De ziua celor dragi mă strofoc cu cadouri care să aducă bucurie. Lui nu prea ştiu ce să-i aduc în dar.. Vreun cadou de complezenţă nu are rost. Trebuie musai ceva din mine.. Dacă mă gândesc bine, aş putea să-i aduc o mulţumire. Pentru atâtea daruri pe care, multe, la timpul lor nu le-am înţeles ca fiind daruri, ci am spus că sunt corvoade, şi că un Prieten adevărat nu-ţi face de-astea, să te lase singur când te tăvăleşti în glod. Am înţeles apoi că toate au fost trepte, şi că n-am fost singur.

Crăciunul e Naşterea Pruncului, sau nu e nimic.

E sărbătoarea speranţei (că putem fi mai buni, că nu suntem singuri pe Drum), a bucuriei (că putem dărui, că primim atâtea minuni zi de zi), a liniştii (cea pe care o simţi atunci când ierţi deneiertatul, când întinzi o mână, când te transformi în sursă de bucurie), a familiei. Prietenul cel mic s-a născut în sărăcie, în noapte. Noaptea adâncă fără lumină, când te simţi părăsit şi gol. Noaptea când disperarea şi singurătatea sunt stăpâne. Noaptea când vezi uneori o lumină, o speranţă când ţi-s ochii mai împăienjeniţi, şi cineva te ia în braţe.

E imaginea nopţii Crăciunului, departe de zgomotele oraşului, inundată de seninătate, de bucurie, de linişte - întreruptă doar de muzica cea mai blândă, de iubirea Mamei cu Pruncul. Lucruri simple, dar preţioase ca puţine altele.

Fără acestea, toată abundenţa Crăciunului comercial, toate cadourile, mâncarea, tradiţia, sunt goale, luminile oraşului sunt triste si false, toate obiceiurile de Crăciun – lipsite de sens, deprimante, agitaţia – fără rost. Toate au rost şi sens doar prin această bucurie. Ea apără de gustul sălciu al agitaţiei comerciale de sărbători (ce anume sărbătorim de fapt?..), ea dă sens pregătirilor, darurilor, cumpărăturilor, curăţeniei, bradului, adunării în familie. E untdelemnul preţios din vas, care altfel ar fi doar o formă goală şi inutilă.

Cozonacul e bătut cu mâna şi instrumentul meu minune (duda aia rotundă pentru făcut piure, trebuie să-l brevetez la OSIM în noua sa utilizare), bradul e de mirosit, viu şi verde. Anul acesta abundenţa materială a fost poate ceva mai mică. Din proprie voinţă. Ce am primit m-a bucurat tare, ce am dăruit – încă şi mai tare. Cele ce lipsesc or fi multe. Dar ce Este, totuşi, înseamnă atât de mult.. Mulţumesc, Prieten Drag.

(Darul Naşei mele, de Crăciun şi de blog nou.)

Te mai rog încă ceva, dacă tot faci tu daruri de ziua Ta. Dă-le ăstor dragi ai mei puterea de a vedea în Crăciun frumuseţea, liniştea şi seninătatea Naşterii Tale. Şi sărbătoarea Bucuriei, prin excelenţă.

As Time Goes By

(Radu Cosaşu, Dilema Veche nr. 199)


Demult, demult, de cum începea „Luna Cadourilor“, îi cvasicădeam în genunchi, implorînd-o:
Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil, nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog“,
te rog, mitralieră unică a lumii mele preapaşnice (poate că nu ai aflat de moartea unui inventator american de carabine, să-ţi dezvolt această idee? nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie!)
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele pe care nu o pot încredinţa
nimănui, veste incredibilă a spaimei mele, distrugătoare totală a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva,
alege-ţi altceva,
nu mă îndemna să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
hai să-ţi cumpăr Sala nervilor sau Clarul de inimă sau Cartea prinţului sau Diagnosticul diferenţial,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion Nou,
sau covrigi sau noua carte de telefon,
sau un troleibuz personal sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că îţi place să stai în baie ore întregi,
sau Petersburgul lui Belîi, bat Bucureştii pentru un Belîi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul meu,
te rog, îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori, lipsita mea de humor, ispita mea la haz, sau, dacă vrei, îţi încălzesc picioarele o dimineaţă întreagă, îţi mai cumpăr o pereche de cizme, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
te duc la dentist, îţi cumpăr o bormaşină care nu provoacă dureri,

îţi cumpăr toate arhipelagurile din lume,
îţi dau toată colecţia mea de ştiri demente,
îţi dăruiesc lista tuturor telefoanelor mele feminine din urmă cu un deceniu – la care ştiu că rîvneşti ca orice beligerant care vrea lista de prizonieri capturaţi de celălalt beligerant –
îţi dau ce vrei,
numai nu insista să-ţi cumpăr pandantivul acela (inventat de americanca aia nevropată), cu detector al poluării atmosferei şi mască respiratorie, încă o dată, ce-ţi trebuie?, nu-l pune la gîtu-ţi de lebădă ridat de iradierile mele, renunţă la brăţara dotată cu electrozi în directă legătură cu pulsul (scornită tot de psihopata aia...)
nebunie, nebunie, nebunie, aşa nu vom putea trăi,
căci ce facem dacă brăţara ţi se luminează în timpul unui sărut?,
ce facem dacă ne speriem cînd nu trebuie să ne speriem?,
gîndeşte-te, gîndeşte-te, circumvoluţiune blestemată a sufletului meu,
gîndeşte-te, retorică secretă a ipohondriilor mele,
gîndeşte-te şi renunţă, bijuteriile acelea sînt oribile,
hai să-ţi cumpăr un coupe-papier, ştii tu la cîte poate folosi un coupe-papier?

Ieri, plimbîndu-mă pe bulevard, am văzut-o deodată intrînd la noul VIP Bebe, cu un băieţel de mînă; de cum au păşit în magazin, el a alergat la standul cu motociclete, ea abia ţinîndu-se după el; l-a prins, l-a luat în braţe şi l-a aşezat în şaua uneia dintre ele, dar imediat el a vrut alta, şi alta, şi alta, ea veselă şi febrilă acceptîndu-i toanele, ajutîndu-l să încalece şi să stea frumos la ghidon; o vînzătoare rîdea, lîngă ei, cu mîna la gură; îi contemplam de afară, prin vitrină, biruind melodrama generoasă printr-un calcul precis şi rece: era, mai mult ca sigur, în stadiul de străbunică. Am tratat scena cum se cere, avec une certaine philosophie; m-am trezit îngînînd cîntecul lui Sam din Casablanca.