Gaudeamus !

Am un Prieten. De fapt, e cel mai bun prieten. Doar că uit asta de multe ori. E singurul care nu trădează. De multe ori nu-l înţeleg, ce vrea de la mine. Prietenia noastră e tumultoasă, cu certuri unilaterale, împăcări tăcute, rătăciri întru liberul arbitru şi regăsiri. Ale mele. El - aşteaptă mereu. Comunică cu mine prin canale pe care deseori le ignor din neştiiţă, sau chiar cu intenţie, atunci când nu-mi convine ce are de spus.

Icoana din stejarul de la Mănăstirea Dintr-un Lemn


Azi e ziua Lui de naştere. Totuşi, cu tupeu, tot eu aştept cadouri, de ziua Lui, an de an. De ziua celor dragi mă strofoc cu cadouri care să aducă bucurie. Lui nu prea ştiu ce să-i aduc în dar.. Vreun cadou de complezenţă nu are rost. Trebuie musai ceva din mine.. Dacă mă gândesc bine, aş putea să-i aduc o mulţumire. Pentru atâtea daruri pe care, multe, la timpul lor nu le-am înţeles ca fiind daruri, ci am spus că sunt corvoade, şi că un Prieten adevărat nu-ţi face de-astea, să te lase singur când te tăvăleşti în glod. Am înţeles apoi că toate au fost trepte, şi că n-am fost singur.

Crăciunul e Naşterea Pruncului, sau nu e nimic.

E sărbătoarea speranţei (că putem fi mai buni, că nu suntem singuri pe Drum), a bucuriei (că putem dărui, că primim atâtea minuni zi de zi), a liniştii (cea pe care o simţi atunci când ierţi deneiertatul, când întinzi o mână, când te transformi în sursă de bucurie), a familiei. Prietenul cel mic s-a născut în sărăcie, în noapte. Noaptea adâncă fără lumină, când te simţi părăsit şi gol. Noaptea când disperarea şi singurătatea sunt stăpâne. Noaptea când vezi uneori o lumină, o speranţă când ţi-s ochii mai împăienjeniţi, şi cineva te ia în braţe.

E imaginea nopţii Crăciunului, departe de zgomotele oraşului, inundată de seninătate, de bucurie, de linişte - întreruptă doar de muzica cea mai blândă, de iubirea Mamei cu Pruncul. Lucruri simple, dar preţioase ca puţine altele.

Fără acestea, toată abundenţa Crăciunului comercial, toate cadourile, mâncarea, tradiţia, sunt goale, luminile oraşului sunt triste si false, toate obiceiurile de Crăciun – lipsite de sens, deprimante, agitaţia – fără rost. Toate au rost şi sens doar prin această bucurie. Ea apără de gustul sălciu al agitaţiei comerciale de sărbători (ce anume sărbătorim de fapt?..), ea dă sens pregătirilor, darurilor, cumpărăturilor, curăţeniei, bradului, adunării în familie. E untdelemnul preţios din vas, care altfel ar fi doar o formă goală şi inutilă.

Cozonacul e bătut cu mâna şi instrumentul meu minune (duda aia rotundă pentru făcut piure, trebuie să-l brevetez la OSIM în noua sa utilizare), bradul e de mirosit, viu şi verde. Anul acesta abundenţa materială a fost poate ceva mai mică. Din proprie voinţă. Ce am primit m-a bucurat tare, ce am dăruit – încă şi mai tare. Cele ce lipsesc or fi multe. Dar ce Este, totuşi, înseamnă atât de mult.. Mulţumesc, Prieten Drag.

(Darul Naşei mele, de Crăciun şi de blog nou.)

Te mai rog încă ceva, dacă tot faci tu daruri de ziua Ta. Dă-le ăstor dragi ai mei puterea de a vedea în Crăciun frumuseţea, liniştea şi seninătatea Naşterii Tale. Şi sărbătoarea Bucuriei, prin excelenţă.