As Time Goes By

(Radu Cosaşu, Dilema Veche nr. 199)


Demult, demult, de cum începea „Luna Cadourilor“, îi cvasicădeam în genunchi, implorînd-o:
Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil, nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog“,
te rog, mitralieră unică a lumii mele preapaşnice (poate că nu ai aflat de moartea unui inventator american de carabine, să-ţi dezvolt această idee? nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie!)
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele pe care nu o pot încredinţa
nimănui, veste incredibilă a spaimei mele, distrugătoare totală a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva,
alege-ţi altceva,
nu mă îndemna să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
hai să-ţi cumpăr Sala nervilor sau Clarul de inimă sau Cartea prinţului sau Diagnosticul diferenţial,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion Nou,
sau covrigi sau noua carte de telefon,
sau un troleibuz personal sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că îţi place să stai în baie ore întregi,
sau Petersburgul lui Belîi, bat Bucureştii pentru un Belîi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul meu,
te rog, îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori, lipsita mea de humor, ispita mea la haz, sau, dacă vrei, îţi încălzesc picioarele o dimineaţă întreagă, îţi mai cumpăr o pereche de cizme, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
te duc la dentist, îţi cumpăr o bormaşină care nu provoacă dureri,

îţi cumpăr toate arhipelagurile din lume,
îţi dau toată colecţia mea de ştiri demente,
îţi dăruiesc lista tuturor telefoanelor mele feminine din urmă cu un deceniu – la care ştiu că rîvneşti ca orice beligerant care vrea lista de prizonieri capturaţi de celălalt beligerant –
îţi dau ce vrei,
numai nu insista să-ţi cumpăr pandantivul acela (inventat de americanca aia nevropată), cu detector al poluării atmosferei şi mască respiratorie, încă o dată, ce-ţi trebuie?, nu-l pune la gîtu-ţi de lebădă ridat de iradierile mele, renunţă la brăţara dotată cu electrozi în directă legătură cu pulsul (scornită tot de psihopata aia...)
nebunie, nebunie, nebunie, aşa nu vom putea trăi,
căci ce facem dacă brăţara ţi se luminează în timpul unui sărut?,
ce facem dacă ne speriem cînd nu trebuie să ne speriem?,
gîndeşte-te, gîndeşte-te, circumvoluţiune blestemată a sufletului meu,
gîndeşte-te, retorică secretă a ipohondriilor mele,
gîndeşte-te şi renunţă, bijuteriile acelea sînt oribile,
hai să-ţi cumpăr un coupe-papier, ştii tu la cîte poate folosi un coupe-papier?

Ieri, plimbîndu-mă pe bulevard, am văzut-o deodată intrînd la noul VIP Bebe, cu un băieţel de mînă; de cum au păşit în magazin, el a alergat la standul cu motociclete, ea abia ţinîndu-se după el; l-a prins, l-a luat în braţe şi l-a aşezat în şaua uneia dintre ele, dar imediat el a vrut alta, şi alta, şi alta, ea veselă şi febrilă acceptîndu-i toanele, ajutîndu-l să încalece şi să stea frumos la ghidon; o vînzătoare rîdea, lîngă ei, cu mîna la gură; îi contemplam de afară, prin vitrină, biruind melodrama generoasă printr-un calcul precis şi rece: era, mai mult ca sigur, în stadiul de străbunică. Am tratat scena cum se cere, avec une certaine philosophie; m-am trezit îngînînd cîntecul lui Sam din Casablanca.