Alb şi roşu

(A. Vivaldi, „Iarna”)


Chiciura învăluind drăgăstos crengile, dezmierdându-le timiditatea nudităţii, transformând-o într-o frumuseţe extrovertită. Le aşează strai împărătesc, mândru şi delicat, de o luminozitate cuminte şi senzuală în acelaşi timp. Splendidă poveste de iubire.. gheaţa în forma ei cea mai delicată, înţepătoare doar cât să arate şi mai seducător, aşternută de Mâna celui mai mare Maestru iniţiat întru arta filiganului, pe braţele întinse a dor ale arborilor.. rădăcinile pământului sădite înspre cer.


„Arborii sunt poeme pe care pământul le scrie pe cer. Noi îi doborâm şi îi prefacem în hârtie pe care să ne înregistrăm deşertăciunea.” (Gibran).

Acum însă muzica tăcutei splendori e lină, doborâte sunt doar straiele murdare ce despart Sufletul de astă Frumuseţe – pe care îngerii au importat-o din Rai pentru noi şi înainte de Crăciun, doar că abia acum am înţeles mesajul. Unele minuni ne fac hatârul de a apărea mai mult de o dată... poate destupăm totuşi sufletul şi înţelegem.



(Farfuria de rodii pe care a savurat-o Aky astăzi)

Concurează mărul în imagologia fructului oprit, dar a fost recuperată de simbolistica religioasă ca semn al multiplcităţii unificate. Simbol al fertilităţii spirituale, ţesută pe veşmintele preoţeşti, şi totodată al bogăţiei trupeşti a iubirii – fruct deconcertant prin voluptate, mister, ordine interioară şi culoare de nestemată. Zemuind generos, dulce-acrişor, aromind privirea şi încântând simţurile – chiar şi cele tactile.. mai rar fineţe ca a boabei de rodie.



Cenuşăreasă care, odată dezbrăcată de straiul adesea răpciugos, revarsă granate lucitoare cu sămânţă alb-învârtoşată, o mângâiere cu flăcări de culoarea vinului celui mai roş în jurul un bob alb lemnos, întrezărit ca o codană sfioasă prin carnea purpurie, ascuns precum diamantul în stâncă.

Unul din cele mai puternice antioxidante naturale cunoscute, întăritor al trupului, numit de antici „boabele Afroditei”. Rodia este o roadă mândră. Trebuie să te apropii delicat şi învăluitor de miezul ei, altfel mâinile-ţi vor purta stigmate însângerate– ori nu se cuvine, căci hetaira aceasta e din stirpe aleasă.

(Floare de rodiu)
Cândva, în timpurile când Zeus arunca ocheade muritoarelor, rodia fu miezul unui pact mişelesc prin care zeul adâncurilor a obligat-o pe fiica Demetrei, zeiţa recoltelor, să petreacă 4 luni pe an în regatul său. În ăst răstimp, Demeter jeleşte plecarea Persefonei, nelăsând natura să rodească – ceea ce pentru ochii noştri profani se manifestă sub forma iernii...
...şi totuşi iarna rodeşte iubiri magice precum cea a chiciurei cu ramurile secătuite de dor. Un Dor ce răzbate sub forma unor filigrane de abur îngheţat..

Uneori îngerul cel de toate zilele te loveşte în moalele sufletului printr-un alb de chiciură sau un stacojiu de rodie şi îţi reaminteşte că e timpul copt pentru Poveşti şi Frumuseţi.



P.S. Pentru doritori, ofer gratiuit know-how pentru desfacerea rodiilor în mod rapid şi profesionist.