Iertarea

O cer, o dau. O implor, o dăruiesc. Cred că mi se cuvine sau sunt perfect conştient că nu o merit ("Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune..."). O arunc celuilalt în silă (sau poate cu mândrie regală, ca o palmă pe obrazul celui vinovat) sau o dăruiesc ca un dar din drag. Cer scuze sau cer iertare. Şi când mi se dă - ce fac cu ea? E o cârpeală sau un nou pod?


Nu iert şi merg mai departe, sau iert dar nu uit. De 7 ori câte 7, spunea Cineva, fără a cărui iertare toate s-ar prăbuşi. Iar dacă nu iert, pedeapsa pentru celălalt devine bolovan la propria mea gleznă. Teribilă brodire a lumii ai făcut, Doamne..

Ce fac când totuşi iert, slobozesc vina, însă rămân cu durerea îngrozitoare a rănii. Te iert, pleci din mine despovărat, dar laşi în urmă durerea membrului amputat – cu asta ce fac? Iertarea pare un prea slab anestezic după operaţiile în carne vie, după falimentele neaşteptate ale "băncilor elvenţiene" pe care le credem a fi cei în care investim încredere.

„Ierţi atât cât iubeşti.”
“Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este atributul celor puternici”.
„Iertând te ridici mai presus decît cei ce te-au trădat.”
«Iertarea te forţează să creşti dincolo de limitele tale »


Sunt vorbe despre iertare. Ca vorbă, îşi trage seva din latinescul „libertare”. Iertarea e eliberare, întotdeauna cu dublu sens. Sunt multe poveştile despre cât de greu atârnă pentru trup şi suflet o ne-iertare. Orientalii o ştiu prea bine, bolile cele mai grele îşi pot avea sursa în ne-iertări vechi, încrâncenări pietrificate. Iert, dar nu uit - e în plan subtil un act sinucigaş, spun unii. Ne-iertarea pe celălalt, ne-iertarea pe tine însuţi.

Câte lucruri declarăm “de neiertat”.. Cu ce drept? Nici asupra de-ne-iertaturilor mele cu mine însumi nu am, probabil, ultimul cuvânt. Ce faci când Dumnezeu te iartă, dar tu nu te poţi ierta? Teribil când nu ai pe cine să dai vina. Când nu poţi să iei la beştelire decât pe tine însuţi. Uneori te iert mai uşor pe tine decât pe mine. Dacă sunt sincer recunosc prea bine ce-mi poate pielea, tocmai de-asta.
Şi apoi, de ce înfurie uneori iertarea primită? Poate pentru că ceva din noi realizează că cel care iartă se eliberează, iar cel care “ţine” rămâne rob.

“Iartă-i, căci nu ştiu ce fac”. Cât de des sunt în stare să iert pe cineva pentru că îi înţeleg neştiinţa? Dacă inividul acesta bovin urlă şi înjură, nu merit un premiu dacă înţeleg că o face pentru că nu poate să înţeleagă răul pe care îl produce? Poate premiul e tocmai secunda în care realizez asta, aceeaşi secundă în care devin liber şi nu mai pot fi jignit.

Mă gândesc la un Top 10, acum de Crăciun. Pe cine ar trebui să iert, şi pentru ce. Cu argumente exclusiv pro, nu şi contra, altfel n-are haz jocul şi-i prea uşor. Cu cât mă înverşunez mai mult împotriva unei iertări, cu atât să caut mai multe motive pentru a o face. Bunul meu prieten Pleşu vorbeşte tare frumos despre iubire şi ură (de care iertarea e strâns legată) în cartea-manual, “Despre Ingeri” (mulţam, V.): Nu poţi iubi grimasa duşmanului, dar poţi avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care îl protejează şi care, spre deosebire de tine, nu poate să Nu îl iubească (..). Iubeşte-ţi duşmanul înseamnă adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte, învaţă să iubeşti asemenea îngerilor".

Post Scriptum.
“Iartă-ţi întotdeauna duşmanii. Nimic nu-i enervează mai mult.” Măcar pentru asta şi tot merită… (glumesc).

În faţa ei, însă, nu pot decât să tac şi să ascult.