Alb şi roşu

(A. Vivaldi, „Iarna”)


Chiciura învăluind drăgăstos crengile, dezmierdându-le timiditatea nudităţii, transformând-o într-o frumuseţe extrovertită. Le aşează strai împărătesc, mândru şi delicat, de o luminozitate cuminte şi senzuală în acelaşi timp. Splendidă poveste de iubire.. gheaţa în forma ei cea mai delicată, înţepătoare doar cât să arate şi mai seducător, aşternută de Mâna celui mai mare Maestru iniţiat întru arta filiganului, pe braţele întinse a dor ale arborilor.. rădăcinile pământului sădite înspre cer.


„Arborii sunt poeme pe care pământul le scrie pe cer. Noi îi doborâm şi îi prefacem în hârtie pe care să ne înregistrăm deşertăciunea.” (Gibran).

Acum însă muzica tăcutei splendori e lină, doborâte sunt doar straiele murdare ce despart Sufletul de astă Frumuseţe – pe care îngerii au importat-o din Rai pentru noi şi înainte de Crăciun, doar că abia acum am înţeles mesajul. Unele minuni ne fac hatârul de a apărea mai mult de o dată... poate destupăm totuşi sufletul şi înţelegem.



(Farfuria de rodii pe care a savurat-o Aky astăzi)

Concurează mărul în imagologia fructului oprit, dar a fost recuperată de simbolistica religioasă ca semn al multiplcităţii unificate. Simbol al fertilităţii spirituale, ţesută pe veşmintele preoţeşti, şi totodată al bogăţiei trupeşti a iubirii – fruct deconcertant prin voluptate, mister, ordine interioară şi culoare de nestemată. Zemuind generos, dulce-acrişor, aromind privirea şi încântând simţurile – chiar şi cele tactile.. mai rar fineţe ca a boabei de rodie.



Cenuşăreasă care, odată dezbrăcată de straiul adesea răpciugos, revarsă granate lucitoare cu sămânţă alb-învârtoşată, o mângâiere cu flăcări de culoarea vinului celui mai roş în jurul un bob alb lemnos, întrezărit ca o codană sfioasă prin carnea purpurie, ascuns precum diamantul în stâncă.

Unul din cele mai puternice antioxidante naturale cunoscute, întăritor al trupului, numit de antici „boabele Afroditei”. Rodia este o roadă mândră. Trebuie să te apropii delicat şi învăluitor de miezul ei, altfel mâinile-ţi vor purta stigmate însângerate– ori nu se cuvine, căci hetaira aceasta e din stirpe aleasă.

(Floare de rodiu)
Cândva, în timpurile când Zeus arunca ocheade muritoarelor, rodia fu miezul unui pact mişelesc prin care zeul adâncurilor a obligat-o pe fiica Demetrei, zeiţa recoltelor, să petreacă 4 luni pe an în regatul său. În ăst răstimp, Demeter jeleşte plecarea Persefonei, nelăsând natura să rodească – ceea ce pentru ochii noştri profani se manifestă sub forma iernii...
...şi totuşi iarna rodeşte iubiri magice precum cea a chiciurei cu ramurile secătuite de dor. Un Dor ce răzbate sub forma unor filigrane de abur îngheţat..

Uneori îngerul cel de toate zilele te loveşte în moalele sufletului printr-un alb de chiciură sau un stacojiu de rodie şi îţi reaminteşte că e timpul copt pentru Poveşti şi Frumuseţi.



P.S. Pentru doritori, ofer gratiuit know-how pentru desfacerea rodiilor în mod rapid şi profesionist.

Mozart cu haz

Despre A Da şi a Primi

Trăia odată un om care avea nenumărate ace.
Într-o zi, mama lui Isus veni la el şi-i spuse:
"Frate, veşmântul fiului meu e rupt şi trebuie numaidecât să-l cos, căci va merge la Templu. N-ai vrea să-mi dai un ac?"
Iar el, în loc de ac îi oferi o predică, ce o ştia pe dinafară, despre A Da şi a Primi, spre a i-o transmite fiului său înainte de a merge la Templu.

(Kahlil Gibran, "Nebunul")


(Josh Groban - Il Postino, "Mi Mancherai")


E bine să dai când ţi se cere, dar e mai bine să dai când nu ţi s-a cerut, ci abia ai bănuit.
(...)
De multe ori vă spuneţi: "Voi da, dar numai celui care merită."
Nici pomii din grădina ta, nici snopii de pe ogorul tău n-au spus vreodată asta.
Ei dăruiesc pentru a putea trăi, căci a păstra înseamnă a te stinge.
Fără-ndoială, acela care îşi merită zilele şi nopţile e demn de orice-i poţi tu da.
Iar cel care a meritat să bea din chiar oceanul vieţii, merită să-şi umple cupa şi din firavul tău izvor.
(...)
Ci caută ca, mai întâi, tu însuţi să meriţi să fii dăruitor, să fii unealtă a dăruirii.

(Kahlil Gibran, "Profetul")


Un alt fel de dăruire..

"Grow Old With You"

Murphologie (1)

Optimistul crede că trăim în cea mai bună lume posibilă, pesimistul se teme că acest lucru este adevărat.

Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată.

Şansa bate la uşă în momentul cel mai puţin potrivit.

Probabilitatea de a întâlni un cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu vrei să fii văzut.

Omul îşi uită nevoile lui vechi pentru a simţi lipsuri noi, pe care i le poate împlini tehnica.

Omul nu progresează decât atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea.

Pentru a obţine un credit, mai întâi trebuie să dovedeşti că nu ai nevoie de el.

Sufletul

(Clannad - "I Will Find You")

Gaudeamus !

Am un Prieten. De fapt, e cel mai bun prieten. Doar că uit asta de multe ori. E singurul care nu trădează. De multe ori nu-l înţeleg, ce vrea de la mine. Prietenia noastră e tumultoasă, cu certuri unilaterale, împăcări tăcute, rătăciri întru liberul arbitru şi regăsiri. Ale mele. El - aşteaptă mereu. Comunică cu mine prin canale pe care deseori le ignor din neştiiţă, sau chiar cu intenţie, atunci când nu-mi convine ce are de spus.

Icoana din stejarul de la Mănăstirea Dintr-un Lemn


Azi e ziua Lui de naştere. Totuşi, cu tupeu, tot eu aştept cadouri, de ziua Lui, an de an. De ziua celor dragi mă strofoc cu cadouri care să aducă bucurie. Lui nu prea ştiu ce să-i aduc în dar.. Vreun cadou de complezenţă nu are rost. Trebuie musai ceva din mine.. Dacă mă gândesc bine, aş putea să-i aduc o mulţumire. Pentru atâtea daruri pe care, multe, la timpul lor nu le-am înţeles ca fiind daruri, ci am spus că sunt corvoade, şi că un Prieten adevărat nu-ţi face de-astea, să te lase singur când te tăvăleşti în glod. Am înţeles apoi că toate au fost trepte, şi că n-am fost singur.

Crăciunul e Naşterea Pruncului, sau nu e nimic.

E sărbătoarea speranţei (că putem fi mai buni, că nu suntem singuri pe Drum), a bucuriei (că putem dărui, că primim atâtea minuni zi de zi), a liniştii (cea pe care o simţi atunci când ierţi deneiertatul, când întinzi o mână, când te transformi în sursă de bucurie), a familiei. Prietenul cel mic s-a născut în sărăcie, în noapte. Noaptea adâncă fără lumină, când te simţi părăsit şi gol. Noaptea când disperarea şi singurătatea sunt stăpâne. Noaptea când vezi uneori o lumină, o speranţă când ţi-s ochii mai împăienjeniţi, şi cineva te ia în braţe.

E imaginea nopţii Crăciunului, departe de zgomotele oraşului, inundată de seninătate, de bucurie, de linişte - întreruptă doar de muzica cea mai blândă, de iubirea Mamei cu Pruncul. Lucruri simple, dar preţioase ca puţine altele.

Fără acestea, toată abundenţa Crăciunului comercial, toate cadourile, mâncarea, tradiţia, sunt goale, luminile oraşului sunt triste si false, toate obiceiurile de Crăciun – lipsite de sens, deprimante, agitaţia – fără rost. Toate au rost şi sens doar prin această bucurie. Ea apără de gustul sălciu al agitaţiei comerciale de sărbători (ce anume sărbătorim de fapt?..), ea dă sens pregătirilor, darurilor, cumpărăturilor, curăţeniei, bradului, adunării în familie. E untdelemnul preţios din vas, care altfel ar fi doar o formă goală şi inutilă.

Cozonacul e bătut cu mâna şi instrumentul meu minune (duda aia rotundă pentru făcut piure, trebuie să-l brevetez la OSIM în noua sa utilizare), bradul e de mirosit, viu şi verde. Anul acesta abundenţa materială a fost poate ceva mai mică. Din proprie voinţă. Ce am primit m-a bucurat tare, ce am dăruit – încă şi mai tare. Cele ce lipsesc or fi multe. Dar ce Este, totuşi, înseamnă atât de mult.. Mulţumesc, Prieten Drag.

(Darul Naşei mele, de Crăciun şi de blog nou.)

Te mai rog încă ceva, dacă tot faci tu daruri de ziua Ta. Dă-le ăstor dragi ai mei puterea de a vedea în Crăciun frumuseţea, liniştea şi seninătatea Naşterii Tale. Şi sărbătoarea Bucuriei, prin excelenţă.

As Time Goes By

(Radu Cosaşu, Dilema Veche nr. 199)


Demult, demult, de cum începea „Luna Cadourilor“, îi cvasicădeam în genunchi, implorînd-o:
Nu, iubita mea, nu, minunea mea,
nu, lac albastru al iluziilor mele,
nu, înger prea accesibil pentru a nu te socoti şi diavol,
nu, diavol imposibil, nu, nenorocire tandră şi de nedezlegat,
nu, te rog, nu insista,
nu te bizui pe incapacitatea mea de a te refuza,
te rog nu spune „te rog“,
te rog, mitralieră unică a lumii mele preapaşnice (poate că nu ai aflat de moartea unui inventator american de carabine, să-ţi dezvolt această idee? nebunia de a fi inventator de carabine, nebunie pe care nimeni nu o consideră nebunie, în timp ce amorul nostru care ţine de un secol e socotit chiar de tine o nebunie!)
nu, las această informaţie între paranteze,
tu eşti informaţia fundamentală a vieţii mele pe care nu o pot încredinţa
nimănui, veste incredibilă a spaimei mele, distrugătoare totală a tuturor parantezelor din existenţa mea,
nu, te rog, ia altceva,
alege-ţi altceva,
nu mă îndemna să-ţi cumpăr aceste bijuterii,
hai să-ţi cumpăr pantofi,
hai să-ţi cumpăr Sala nervilor sau Clarul de inimă sau Cartea prinţului sau Diagnosticul diferenţial,
sau un balansoar de pe strada Sfîntul Ion Nou,
sau covrigi sau noua carte de telefon,
sau un troleibuz personal sau o cutie cu săpunuri de baie, ştiu că îţi place să stai în baie ore întregi,
sau Petersburgul lui Belîi, bat Bucureştii pentru un Belîi,
sau o scară interioară cu care să urci în interiorul meu,
te rog, îţi cumpăr un calambur, un banc cu iepuraşi, ţi-l povestesc rar ca să-l înţelegi, ţi-l explic de două ori, lipsita mea de humor, ispita mea la haz, sau, dacă vrei, îţi încălzesc picioarele o dimineaţă întreagă, îţi mai cumpăr o pereche de cizme, accept să ajungi la a 14-a pereche de cizmuliţe,
te duc la dentist, îţi cumpăr o bormaşină care nu provoacă dureri,

îţi cumpăr toate arhipelagurile din lume,
îţi dau toată colecţia mea de ştiri demente,
îţi dăruiesc lista tuturor telefoanelor mele feminine din urmă cu un deceniu – la care ştiu că rîvneşti ca orice beligerant care vrea lista de prizonieri capturaţi de celălalt beligerant –
îţi dau ce vrei,
numai nu insista să-ţi cumpăr pandantivul acela (inventat de americanca aia nevropată), cu detector al poluării atmosferei şi mască respiratorie, încă o dată, ce-ţi trebuie?, nu-l pune la gîtu-ţi de lebădă ridat de iradierile mele, renunţă la brăţara dotată cu electrozi în directă legătură cu pulsul (scornită tot de psihopata aia...)
nebunie, nebunie, nebunie, aşa nu vom putea trăi,
căci ce facem dacă brăţara ţi se luminează în timpul unui sărut?,
ce facem dacă ne speriem cînd nu trebuie să ne speriem?,
gîndeşte-te, gîndeşte-te, circumvoluţiune blestemată a sufletului meu,
gîndeşte-te, retorică secretă a ipohondriilor mele,
gîndeşte-te şi renunţă, bijuteriile acelea sînt oribile,
hai să-ţi cumpăr un coupe-papier, ştii tu la cîte poate folosi un coupe-papier?

Ieri, plimbîndu-mă pe bulevard, am văzut-o deodată intrînd la noul VIP Bebe, cu un băieţel de mînă; de cum au păşit în magazin, el a alergat la standul cu motociclete, ea abia ţinîndu-se după el; l-a prins, l-a luat în braţe şi l-a aşezat în şaua uneia dintre ele, dar imediat el a vrut alta, şi alta, şi alta, ea veselă şi febrilă acceptîndu-i toanele, ajutîndu-l să încalece şi să stea frumos la ghidon; o vînzătoare rîdea, lîngă ei, cu mîna la gură; îi contemplam de afară, prin vitrină, biruind melodrama generoasă printr-un calcul precis şi rece: era, mai mult ca sigur, în stadiul de străbunică. Am tratat scena cum se cere, avec une certaine philosophie; m-am trezit îngînînd cîntecul lui Sam din Casablanca.

Iertarea

O cer, o dau. O implor, o dăruiesc. Cred că mi se cuvine sau sunt perfect conştient că nu o merit ("Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune..."). O arunc celuilalt în silă (sau poate cu mândrie regală, ca o palmă pe obrazul celui vinovat) sau o dăruiesc ca un dar din drag. Cer scuze sau cer iertare. Şi când mi se dă - ce fac cu ea? E o cârpeală sau un nou pod?


Nu iert şi merg mai departe, sau iert dar nu uit. De 7 ori câte 7, spunea Cineva, fără a cărui iertare toate s-ar prăbuşi. Iar dacă nu iert, pedeapsa pentru celălalt devine bolovan la propria mea gleznă. Teribilă brodire a lumii ai făcut, Doamne..

Ce fac când totuşi iert, slobozesc vina, însă rămân cu durerea îngrozitoare a rănii. Te iert, pleci din mine despovărat, dar laşi în urmă durerea membrului amputat – cu asta ce fac? Iertarea pare un prea slab anestezic după operaţiile în carne vie, după falimentele neaşteptate ale "băncilor elvenţiene" pe care le credem a fi cei în care investim încredere.

„Ierţi atât cât iubeşti.”
“Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este atributul celor puternici”.
„Iertând te ridici mai presus decît cei ce te-au trădat.”
«Iertarea te forţează să creşti dincolo de limitele tale »


Sunt vorbe despre iertare. Ca vorbă, îşi trage seva din latinescul „libertare”. Iertarea e eliberare, întotdeauna cu dublu sens. Sunt multe poveştile despre cât de greu atârnă pentru trup şi suflet o ne-iertare. Orientalii o ştiu prea bine, bolile cele mai grele îşi pot avea sursa în ne-iertări vechi, încrâncenări pietrificate. Iert, dar nu uit - e în plan subtil un act sinucigaş, spun unii. Ne-iertarea pe celălalt, ne-iertarea pe tine însuţi.

Câte lucruri declarăm “de neiertat”.. Cu ce drept? Nici asupra de-ne-iertaturilor mele cu mine însumi nu am, probabil, ultimul cuvânt. Ce faci când Dumnezeu te iartă, dar tu nu te poţi ierta? Teribil când nu ai pe cine să dai vina. Când nu poţi să iei la beştelire decât pe tine însuţi. Uneori te iert mai uşor pe tine decât pe mine. Dacă sunt sincer recunosc prea bine ce-mi poate pielea, tocmai de-asta.
Şi apoi, de ce înfurie uneori iertarea primită? Poate pentru că ceva din noi realizează că cel care iartă se eliberează, iar cel care “ţine” rămâne rob.

“Iartă-i, căci nu ştiu ce fac”. Cât de des sunt în stare să iert pe cineva pentru că îi înţeleg neştiinţa? Dacă inividul acesta bovin urlă şi înjură, nu merit un premiu dacă înţeleg că o face pentru că nu poate să înţeleagă răul pe care îl produce? Poate premiul e tocmai secunda în care realizez asta, aceeaşi secundă în care devin liber şi nu mai pot fi jignit.

Mă gândesc la un Top 10, acum de Crăciun. Pe cine ar trebui să iert, şi pentru ce. Cu argumente exclusiv pro, nu şi contra, altfel n-are haz jocul şi-i prea uşor. Cu cât mă înverşunez mai mult împotriva unei iertări, cu atât să caut mai multe motive pentru a o face. Bunul meu prieten Pleşu vorbeşte tare frumos despre iubire şi ură (de care iertarea e strâns legată) în cartea-manual, “Despre Ingeri” (mulţam, V.): Nu poţi iubi grimasa duşmanului, dar poţi avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care îl protejează şi care, spre deosebire de tine, nu poate să Nu îl iubească (..). Iubeşte-ţi duşmanul înseamnă adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte, învaţă să iubeşti asemenea îngerilor".

Post Scriptum.
“Iartă-ţi întotdeauna duşmanii. Nimic nu-i enervează mai mult.” Măcar pentru asta şi tot merită… (glumesc).

În faţa ei, însă, nu pot decât să tac şi să ascult.

Zgubi, Turbo & Co.

(The Turtles, "Happy Together")

Zgubi - el, Turbo - ea. Bucăţele din sufletul akyean. Aşa s-a dorit de Sus, să mă pricopsesc cu ţestoşii ăştia doi.
El cât toată palmă, Ea ceva mai mare decât căuşul.
El, muşcător profesionist (şi bun pedagog, se pare, a început şi Turbo să-mi deguste degetele) cu valenţe de ogar de curse când ma apropii cu mâncarea de acvariu. Ea, cu o privire feminină şi o timiditate care o împinge spre cele mai ascunse colţuri ale căsuţei lor – treaba cu implicaţii complicate atunci când ieşim la plimbare pe covor.

El fu bolnav tare. O lună jumătate, 3 zile pe săptămână, câte 2 injectii în fund. (Cum care fund? Păi.. jumătatea distanţei între fiecare picior şi coadă.) Hrănit cu forţa, îndopat cu medicamente, îmbăiat volens nolens în ulei -Turtle Elixir, un fel de ambrozie ţestoşească-).
Ea (care de regula îi fuge din cale, mai ales când e ora mesei, altfel se mai alege cu câte o nu foarte fraternă paletare peste bot (Dânsul necunoscând vorba „ladies first”), stătea ore în şir lângă pontonul pe care zăcea Zgubi bolnav, cu două lăbuţe cocoţate lângă el, parcă păzindu-l.

El, ţinut ore în şir într-o cutie pe computerul de la birou, în zilele când nu apucam să îl duc dimineaţa la medic. Ea, nu cu atâtea evadări la activ precum dânsul, însă cu un aer de muceniţă amărâtă când o mai comite şi o găsesc după pat, jumătate praf (cealaltă jumătate fiind retrasă în carapace).

El, cu clonţul deschis obraznic a muscătură când îi fac manevre de spălare - şi-i mai dau şi bobârnace delicate, recunosc; însă de la jocuri ingenue ajungem uşor uşor la atacuri feroce, în genul acestuia:


(Cu diferenţa că Zgubi e mai frumos şi muşcă mai tare). Ea, cu mişcări atât de rapizi din lăbuţe încât face iepurele duracellian să pară un boşorog anchilozat.
El şi ea, două căpşoare la suprafaţa apei, cercetând cine a intrat, dacă vine cu mâncare sau dacă e bun de muşcat, ori bălăcindu-se noaptea de mă scoală uneori din somn şi din sărite.




El şi ea, mândria mea când aşteptăm cuminţi la doctor, lângă căţei, pisici, papagali, hamsteri – dar numa noi suntem rude cu dinozaurii şi ne tragem din spiţe mai vechi decât toţi. El şi ea, datorită cărora am aflat CÂTE stresuri poate avea un părinte de brotaci, of..
Ei, săracii, care şi-au luat de destule ori plăpumi în cap (acvariul e la picioarele patului, iar uneori în focul viselor mai nimereşte câte un colţ de plapumă în acvariu, cu urrmări nocturne umede pentru mine şi sperieturi pentru ei).
Ei doi – înseninarea mea când intru seara în odaie, când fac ochi dimineaţa. Dinozaurii, gândacii, puii, ciocoflenderii, mormolocii mei. Numai cine ştie, cunoaşte.

P.S. Turby, lângă o lumânare de Crăciun



Zgubi pe perete, căţărat lângă o Doamnă despre care.. într-un episod viitor.


P.P.S. Nu, nu am avut încă discuţia despre „the birds and the bees” cu ei, suntem la stadiul iubirilor fraternale.

Domnul Fritz

Dânsul este Fritz. Von Fritz.

Atitudinea nobilă, zâmbetul şăgalnic şi blazonul (natural, nu tatuat) de deasupra cozii certifică sângele albastru.

Spune-le Fritz dearest, spune-le că nu eşti un purcel nazist (aşa cum, scrâşnind din dinţi a invidie, te cataloghează cei ce văd casca pe căpşoru-ţi mândru), cum te bodogănesc răuvoitorii, ci un splendid Purcel invitat la o şedinta foto.

În timpul shooting-ului, asistenţii lui Von Fritz au făcut să răsune muzica ce se ştie că place Domnului Fritz, dar pe care (din modestie) nu o solicită singur.



Mai trebuie spus că Fritz a făcut carieră prin propriile puteri, neajutat nici măcar de descendenţa lui nobilă. A început ca un simplu godac, bazându-se doar pe cele 4 picioruşe ale sale (şi uneori şi pe coadă, ceea ce-mi aminteşte de un alt personaj, cu o altă coadă, suferindă.. dar asta e din alt film).





.. şi a ajuns atât de dorit încât abia mai are timp să se relaxeze. Când găseşte câteva clipe, mai prestează diverse ghiduşii, iar fondurile obţinute le donează pentru acte de caritate.



Acuma, Fritz e tolerant şi ecumenic, înţelegând tradiţiile de Sărbători legate de porci. Însă totuşi militează pentru sensibilizarea publicului referitor la relaţiile porcino-umane, care sunt de multe ori cu totul altfel decât par.



(Pentru casting-uri şi shooting-uri, vă rugăm contactaţi gazda.)

Vă pupă Fritz!

Drept la replică (later edit): Onoarea mă obligă: La Morocha, o excelentă tanguera, magiciana lui TangoBrujo, e cea care l-a botezat amu vreme pe Fritz. Din cauza ta, mujer, a trebuit să scriu despre el şi să-i apăr onoarea! :D

Boieri Dumneavoastră...

Canalul meu auditiv şi căştile de băgat în urechi, respectiv Aky şi scrierea jurnal-icească. Două incompatibilităţi ce-mi fac pielea de găină de mulţi ani. Prima e întreagă la locul ei (e imposibil, nu intră, pe cuvânt!.. şi dacă intră, mă dor urechile de-mi sar toate muştarurile, iar căştile oricum cad curând). Cât despre ideea de a ţine un jurnal, mi-a dat mereu fiori. Mi-s suficient de belicos cu mine însumi încât să ştiu că dacă aş fi făcut-o, cândva invariabil m-aş fi luat la palme, la judeţ straşnic, la zeflemea înţepătoare sau mefientă şi ruşinată ridicare din sprânceană. Meciurile intrapersonale mi le-am rezolvat altfel, fără urme sângeroase pe hârtie (bune de adus la tribunalul conştiinţei).

Iacătă însă că am cedat cumva celei de-a doua dude. Spre infidelitate m-au împins întâi nişte boieri scriitori pe care i-am întâlnit coincidenţial (n.red. subsemantul nu crede în hazardul coincidenţelor). I-am întâlnit adulmecând hai-hui urme de Frumos, Linişte, Gând Bun pe meleagurile virtualităţii. Pentru că nu uită, în iureşul cotidian, să mai fie şi Darnici, Visători, Zâmbitori şi să împărtăşeacă din asta în scris, mă bucur că i-am întâlnit. Doar nu costă să dai un gând bun (V., aşa ai spus cândva, îţi aminteşti?). Unele dintre aceste feţe dregătoreşti m-or luat de ciuf şi m-or somat să scriu (bună treabă, să-ţi fie drag de cineva pentru că te ia de ciuf..). Acum, dacă o fac de oaie.. urmele duc înapoi spre ei.

Nu mă pricep sa bloguiesc şi sunt uşor anti-tehnic (L., vorba ta e asta, şi încă-s aşa). Mi-a trebuit o pereche straşnică de naşi (o Doamnă mlădie, cu vorba frumoasă precum sunetul instrumentului lui Pan, şi un Domn cu părul ca pana corbului, vorba poetică şi gândul binevoitor) ca să încep a mânui ustensilele blogereşti. Aşa încât cer îndurare pentru stângăciile şi dudele inerente.

De ce totuşi deschid loc de scriere întru virtual, loc de păstrat dude akyene(dincolo de somaţiile şăgalnicilor boieri)? Cred că pentru convivialitate. Pentru bucuria împărtăşirii. Pentru a consemna ce-mi lasă urme prin suflet şi minte, spre folosul celor ştiuţi (sau nu) şi, de ce nu, în vremi tulburi, spre reamintire în folosul propriu. Jurnal după toate regulile confesiunii nu pot ţine, e clar. Dar poate sub forma unui palimpsest, cu arome şi nuanţe după cum mi-i starea..

Aşadar: am meşterit o căsuţă unde m-aş bucura să primesc feţele boiereşti cu ce m-oi pricepe plăcut pentru ochi-urechi-suflet.



Nu voi a aduce aici toate maculaturile şi stresurile zilnice, care oricum prisosesc. Dimpotrivă, fac baie şi îmi pieptăn ciuful înainte să scriu. Poate vă veţi alege cu o mică infuzie de endorfine, stimabililor şi coniţelor, dragi oaspeţi, să descreţiţi azi un rid de înnourare, mâine să vă amuzaţi poate spumos, peste alt timp să ne punem cu sufletul pe gânduri şi să le ascultăm ce au de spus. Oi vedea, cum coabitez cu Aky în virtualitate.

Cum va fi să crească astă progenitură, nu ştiu. Poate oi deveni un narcisist sevrotic al lui „ce dă bine”, mesmerizat de interesul neîndoielnic fanatic al publicului faţă de felul cum s-a trezit dimineaţă, s-a spălat tacticos pe dinţi şi a băut o cafă, bodogănind puţin şi politica, vremea, naţia, poluarea, etc. Sper că nu (în caz contrar, Naşii sunt rugaţi să-şi ia în serios misiunea de îndrumători spirituali şi să-mi altoiască două peste urechi).

Ştiu doar că acum am dereticat cu smicele de măr dulce diversele colburi (am lăsat în pace însă arahnidele, buni maeştri ai ţesutului şi protectori ai casei) am împrăştiat prin odaie miresme molcom aromitoare, doar e vreme de bucurie şi linişte, culori cald-blânde şi stive bine pitite de daruri, apoi am aşternut masa cu bucurie de oaspeţi. Cei puţini (dar buni, aşa mi-aş dori), câţi s-or bucura de un „bun venit”.

Aşadar, cinstiţi oaspeţi. Fotoliu comod pentru fiecare, cana de lut sau paharul alături, şi vă poftesc la un ceai sau vin roş, o dulceaţă de trandafiri sau gutui, o cafă fiartă la foc mărunt, şi la cercetarea şturlubatică a dudelor de pe masă. În loc de pită şi sare:

O muzică...



O zicere..

"Efectul unor emoţii precum bucuria sau tristeţea se aseammănă cu cel al unor picături de apă care curg pe un versant de munte. Fiecare picătură singură dispare repede, dar mai multe picături laolaltă formează cu timpul o albie de pârâu, un râu, o vale. Bucuria poate deveni obişnuinţă, tristeţea la fel.” (Stefan Klein, „Formula fericirii”)

Puţină magie, cu dragoste şi umor..



Un salut de la Aky..



Un vers...

Drum Crucial (Ion Minulescu)

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

O floare..



O piatră nobilă, tare dragă mie..




O invitaţie la un pahar de vorbă. Sau două...



Şi o vorbă a unui prieten de suflet.