Marea, ieri

Senină, de un albastru-gri-metalizat, cu respiraţia unduindu-se cu ochii închişi pe mângâierile nevăzute ale curenţilor şi muzica lină a brizei, sub un soare de aprilie doar puţin machiat de nori. Aşa am găsit marea ieri. Pescăruşii i-am regăsit mai cufuriţi ca niciodată, şi cu o pică inimaginabilă pe maşina noastră. De-am avea baftă cât nu-spun-ce de pescăruş era pe maşină (singura cu număr de Buc. dintr-un întreg şir), ar rămâne moştenire şi la generaţia următoare.



O terasă cu nume de futilitate de marketing, „Vraja mării”, aspect asemenea, dar o vedere la mare de-i iertai toate păcatele. Aşa cum cândva, Cineva va face poate cu noi. Şi deodată - o piesă surprinzătoare, inserată poate de un Dj înaripat, întru amintirea cuiva care nu mai e şi spre amintirea celor rămaşi, despre ceea ce contează cu adevărat.

Sunt momente în viaţă când pur şi simplu, puternic şi limpede, se face lumină în minte. Inutilitatea unei întregi cohorte de lucruri cronofage, momente întunecate, discuţii, neînţelegeri, rupturi te loveşte în moalele capului. Mi-am amintit de postarea akyeană despre perfecţiune. M-am gândit câtă durere încape în perfecţiunea aceea, şi cât bine poate fi într-o viaţă de om încărcată de suferinţă şi terminată înainte ca asta să se sublimeze. Cu toate astea, cred mult în acel „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele”. Într-o singură săptămână mi-au venit în cale trei declinări umane ale acelui „dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta..”. Dacă avem puterea de a continua şi cu acel „însă…” de după, lumea arată deja altfel.

Există un timp pentru lacrimi şi un timp pentru ştergerea lor şi pentru pasul mai departe, iar ambele au un rost. Există un timp al durerii, şi apoi un timp în care vezi dincolo de ea, şi înţelegi că a merge mai departe nu e o karmă care te împinge de la spate, ci o nouă naştere.

„Dacă plecăm de aici măcar cu o fărâmă mai buni şi mai înţelegători, tot e spre bine.” Cineva a spus-o ieri. Am simţit că una din cele mai valoroase rugăciuni este pentru puterea de a merge pe Drum (oricare ar fi el) cu seninătate. Pavel avea dreptate. „Cele trei care rămân” sunt într-adevăr pietrele din capul unghiului.

Mulţam îngerului, oricare ar fi el, care a aşternut piesa lui Clapton peste suflete, care a dat vremea senină şi însorită ieri şi care a făcut ca toate impedimentele administrative, financiare, omeneşti să se rezolve efectiv ca prin minune şi să se aşeze pacea.