Dedicaţiune (abdicare - e abia prima pe ziua de azi).

Eu, Aky, cunoscut şi sub numele de scenă Haky Maky, Plăfărel, (de azi dimineaţă) Fulgerică, Baronul Von Aky, Chicho Frumboli Addict, doborât acum câteva minute de realitate, constrâns cu spatele la zid de evidenţe, declar următoarele:

Cel din cauza căruia blogosfera s-a încărcat cu încă un păduche de blog (al meu),
Cel supranumit, în consecinţă, Corleone (prin funcţie) sau Magnanimul (prin fel de a fi),
Cel al cărui condei e inegalabil, în viaţa reală cât şi în cea virtualicească, pe care-l citesc precum inspir adânc o gură de aer de munte,
Cel pe nedrept denigrat amu vreme cum că ar flirta cu un incipit de chelie,
Cel la al cărui matrimoniu am atentat făr de vină când i-am dat perfuzia cu Monica Belucci,
Cel de care încep să-mi amintesc amu, când primăvara începe să-mi curgă prin venele criogenizate, eu urlând de durerea dezgheţului (dar mormăind în surdină It's Friday, I'm In Love), ea, primăvara, zâmbindu-mi cu miros de frezii şi petale de trandafiri,
Cel care recent a întâmpinat ceva probleme olfactivo-igienice într-un parc de la Păcii,
Cel cu care, în fine, aş împărţi portocalele sângerii de Sicilia pe care pare-se că le voi primi astăzi (din partea unui aşa-zis bluffer, căruia se pare că de fapt îi voi rămâne îndatorat… şi voi plăti, Baroane, cu dobânzi inimaginabile, savurându-mi înfrângerea),

Verbiaj, unicul, irepetabilul, ireparabilul si indubitabilul, este într-adevăr o Mare Figură, astfel încât sunt obligat să-i dedic asta:



M-a făcut k.o. în astă dimineaţă cu un singur cuvânt, mi-a ghicit secretul dintr-o privire, dovedindu-mi că Sherlock Holmes era doar un ageamiu.

Verby Corleone, acceptă umilele-mi mulţumiri, recunoştinţa că m-ai făcut paf, împreună cu urările de zi splendidă. Cred că-ţi plac freziile, aşa că iacătă, în dar de la Aky, pentru matale naşule, şi pentru toate sufletele frumoase, fie ele de dame sau de coconi.

Dor

Toma sfâşiat, secătuit, cu palme reci. Toma bolnav, tânjind cu buze uscate după vindecare. Când Toma a pus mâna, prin pielea lui s-a revărsat fierbinte şi vie liniştea încrederii, până în măduva oaselor, până în fiecare celulă a sângelui. A înţeles că e aici, acum, că poate relaxa muşchii încordaţi şi descătuşa somnul liniştit. Şi deodată gerul dimprejurul lui nu a mai avut putere, deodată s-a făcut cald şi lumină, iar eriniile pe care doar el le auzea au amuţit. Viforul geros a devenit doar o briză – de exorcizat şi tămăduit, însă doar o briză. E cald şi bine să închizi ochii şi să te laşi să cazi pe spate, cu încrederea copilăresc – zâmbitoare că nu vei simţi durerea tăioasă a loviturii de pământ.

Mi-e dor de Toma. L-aş chema să-mi spună ce a simţit după ce, vorba unui drag prieten al meu, a drămuit în zgomot şi tăcere, după ce urletul înspăimântat, fugind de tot şi toate ca un animal hăituit, s-a ostoit în zâmbetul şi liniştea încrederii. Atât şi nimic mai mult. Cred că nici Toma nu vroia de fapt prea mult, doar să atingă acea flacără ce să îi intre în piept şi să vindece secolele, mileniile de frig, de întuneric, de sânge, de teamă, de neîncredere. Toma fugind de propriile umbre, tânjind după adăstare cu cât fugea mai repede.


Te aştept, Toma. Spune-mi rogu-te cum se vindecă această boală. Fug de ea la fel ca şi tine. Nu împărtăşim aceeaşi neîncredere. Eu pe a ta, cea divină, am rezolvat-o de mult, chiar dacă în unele nopţi mai răsună şoptit şi retoric acel “lama sabachthani” de pe munte. Şi totuşi boala e aceeaşi. Îi ştii numele. Acelaşi frig, aceeaşi fugă de frig. Mi-e atât de dor de tine, Toma Necredinciosule.

Terapie (ceva mai devreme, pe plantaţia akyeană)

Colegu: uite
Colegu: sa pump you up a little
Aky: asa varza arat?
Colegu: da
Aky: .. thanks
Colegu: a fost facuta de 50 Cent pentru un pretenar de-al lui boxer (foarte bun ala) inainte de un super meci din ianuarie
Colegu: a si castigat pretenu lui... cu toate ca nu am tinut cu el
Aky: e o aluzie, ne caftim dupa ce o ascult?
Colegu: :D



Aky: da aia cu Bbbbbad to the bbbbone nu merge ?
Aky: for me
Aky: parca aia mi-o dedicai de regula
Colegu: pai acu nu
Colegu: ca esti prea varza

Spirale

Nu cred în legea karmei. Dar cred în ne-hazardul coincidenţelor, şi în spiralele pe care le creează Marele Prieten (Cel cu un fantastic simţ al umorului şi zâmbet îngăduitor atunci când nu înţelegi desenul de pe spatele covorului) . În acelaşi loc, şi totuşi nu acelaşi, ci deasupra lui, privindu-l cu zâmbet detaşat. Never say never, iar când “never”-ul fantasmagoric îţi întinde mâna, acceptă salutul zâmbitor. Şi transfigurează-l.

Salseros în trup sau spirit, enjoy. I do.



Un Monton De Estrellas



Sabor A Menta



He Tratado



Que Locura Enamorarme De Ti


Volando Entre Tus Brazos



Comerte A Besos

Ţie, Prinţesă De Pe Lampă, şi zâmbetului tău de acum. Să nu te mai văd altfel.

Vitamine

Un cocktail de vitamine, marca Pittiş.


Sunt tânăr, Doamnă, tânăr…



Sunt cel mai frumos din oraşul acesta..


Boierilor dragilor, pe care i-a lovit ah şi oh-ul îmbătrânirii premature (Dede, Panta, Dimulescu.. sper ca nu şi Verbiaj, but you never know).

Lui Aky, pentru când îi cade nasul sub nivelul cozii. Momentan nu recunosc nimic.

Ferocităţi

Ză vendetta of ză cat



Alter-Aky



„Eram niervos..”



Crazy woman

Palimpsest. Profetul.

Un mare scriitor şi un bun prieten, Kahlil Gibran, un miniaturist al unei limbi pentru care ni s-au atrofiat organele de simţ. Mă caută uneori dorul de el şi bijuteriile sale aurit-prăfuite, cu rezonanţa altor timpuri şi a unei tradiţii subtile şi adânci.

Într-o dimineaţă însorită, în care zgomotelor din afara zidurilor le corespund tăceri de noapte cu lună.

Dragilor mei, care-mi ştiţi brodirile. Pentru că îmi sunteţi dragi.

Adversarului căzut de pe Marte. Atenţie, acul perfuziei e înfipt adânc.


Kahlil Gibran, „Profetul”

Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni.

Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o
simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme visurile himerice,
asemenea vântului din miază-noapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă reteze şi uscăciunile
şi să vă distrugă cât mai repede răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică îmbătaţi de bucurie,
până la înălţimea voastră ideală,
alintându-vă cu o dumnezeiască gingăşie
ramurile cele mai fragile care freamătă
în lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va răzbate ca o miraculoasă
forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea va secera, niciodatâ întâmplâtor.
Va treiera pentru a vâ decoji.
Va vântura spre a vă curăţa de pleavă.
Va macina până la înălbirea făinii voastre.
Va frământa până ajungeţi foarte supuşi, divini şi puri.
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate aceste şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii
şi să deveniţi o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte nesfârşită IUBIREA.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie,
suspiciune sau de teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei
care permanent vi se dăruie fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi, fiind înfrânţi,
goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi şi singuri,
în lumea fără de anotimpuri,
unde veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge dar nu în toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică,
divină şi misterioasă decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie;
Fiindcă iubirii adevărate îi este de-ajuns iubirea infinită,
sublimă şi transfiguratoare.

(...)

Iubirea nu are nici o altă dorinţă
decât aceea de a se împlini prin totală iubire.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca acestea să fie:
Să te topeşti de iubire în tot şi
să devii izvor de iubire divină ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adesea durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi,
plin de recunoştinţă, mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi să dormi înălţând în inimă o rugă pentru fiinţa iubită,
iar pe buze să ai un cântec de laudă.

Noaptea, partea a II-a (Rugăciune de noapte frumoasă)

Muzicile, versurile, se mântuiesc oare? Au un surghiun al lor, desigur, în care le aruncă uneori tribulaţiile noastre. Când se coace timpul însă, Vitriolul alchimic (Visitando Inferiora Terrae Rectificando Invenies Ocultum Lapidem Vera Medicina) acţionează asupra veninului şi-l transformă în farmakon.

O scriere tare tare dragă mie, ca un dar drag.


Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul ei să-ncapă
Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin
Şi o broască de smarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o smângălească.

Şi când totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata.

(Tudor Arghezi, “Cântec de adormit Miţura”)

Noaptea

Unele nopţi sunt bifurcate, iar luna e seacă şi palidă. În unele nopţi tăcerea ar vrea să se ridice pe nesimţite şi să se îmbrace încetişor în picături reci. Abia reuşeşti să o reţii să nu ia un taxi şi să dispară în întunericul de cerneală al tuturor lucrurilor ce rămâne-vor atunci nescrise pe foaia albă a Atmei. În unele nopţi clima se schimbă brusc, iar prin pat se zgribulesc pinguini clipind cu ochi negri, cuminţi şi amuţiţi.

În asemenea nopţi priveşti neputincios bacantele, care nu mai dansează zâmbitor şi jucăuş, ci devin erinii urlând tăcere şi dărâmând totul în jur fără o atingere, furii care vor să te fure şi să te ducă în peştera unde a dormit Orfeu în prima noapte după Euridice. Tăcerile plumbuitele, nemişcătoarele, în care în spatele ochilor închişi fuga a depăşit viteza luminii, tăcerea-noapte polară, recognoscibilă dar nouă. (Pe unde era iglu-ul acela totuşi?) Dar Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta.



Dumnezeu are un simţ al umorului fantastic. Coincidenţele sunt felul său de a rămâne anonim, vorba lui Einstein, sau de a ne trimite lecţii pe care, cândva, să le putem învăţa. El lasă inginerii să-şi construiască planuri, lasă ţesătorii să urzească nodurile covorului, după care le atinge pe toate cu o răsuflare şi culorile ochilor ni se schimbă de uimire – şi atunci râde, râde cu poftă şi cu drag, după care aşează Mâna pe creştetul copiilor săi şi îi adoarme cu un zâmbet, întorcând dorurile acasă.



Dorul călător


Când primeşti nişte talanţi nu ştii niciodată cum le va fi rodul, şi te îmbraci benevol cu cămaşa lui Nessus. Dar Dumnezeu e un bancher plin de umor, mărinimos, cu mulţi talanţi de oferit şi memorie scurtă a datoriilor. Altfel nu-mi explic cum ar face astfel încât ora cea mai întunecată să fie de fapt cea dinaintea răsăritului de soare.
Şi da, continui să o ţin mult la ea şi să îi recunosc vorbele în fiecare zi akyeană.



*

Apropos. Alaltăieri Aky s-a reîntâlnit cu puştanul de la etajul 4, care i-a spus că a crescut pe cântecele akyeene ce răsunau pe fereastra băii. Zice: „Ce faci Aky? Nu te-am mai auzit cântând de o vreme. Tu şi Jimi Hendrix mi-aţi impregnat ani din viaţă (era să-l bat; desigur, eu eram exemplul aşa Nu.)”.

Vreţi pe Aky cântând? Na, uşor modificat !



Angela Aki, „This love”

Înflorind

Alte meleaguri, tare dragi mie, au la încrucişări de drumuri troiţe. Aici avem flori. Florării a l’ouvert. Poate sunt şi acestea un fel de troiţe, din categoria lucrurilor pe lângă care trecem ca berbecii, cu organele de simţ subtil atrofiate. Receptăm parşivitatea comercială a florăreselor oacheşe, frustrarea că aşa faine îs în glastrele ţigăncilor, dar aşa repede se ofilesc după ce le luăm, însă frumuseţea florilor, frumuseţea aceea gratis (nu gratuită), generoasă, cade în umbră şi în lipsa de timp.

Florăriile sunt locuri ale trocului, ale interesului grăbit. Iau flori ca să îmbunez un doctor, un şef, o madamă ţâfnoasă, să-mi fac viaţa mai uşoară undeva. Mă strâmb de căruţa de bani pe care o dau pe flori, dar sper că e o investiţie pe termen scurt sau lung. Le dau persoanei şi să se spele cu ele pe cap apoi (interesant că un act care ţine de igiena cea mai vizibilă, cea capilară. afectând direct imagologia persoanei, suportă şi sensul de „inutil”, „futil”).Doar convenienţele sociale, implicând o doză substanţială de minciună sublimată necesară convieţuirii ne împiedică să trântim un foarte sincer „cocoană, na-ţi florile astea, am dat pe ele banii cât pentru 6 pachete de ţigări. Fii amabilă, simte-te şi ajută-mă cu treaba asta, ce pitpalaci. Ştim amândoi că altfel nu pupai dumneata boschetu asta de flori. Hai, măcar pentru că m-am deranjat.”

Dar florile? Am sentimentul uneori, când trec pe lângă tarabe cu flori, că e un palimpsest acolo, o poveste răcnită deranjant printre preţuri şi interese fariseice, sub care respiră şoptit o poveste tăcută, discretă ca toate lucrurile de suflet. Povestea florilor. Despre câtă bucurie şi înseninare ar aduce dacă ar fi luate (răs-cumpărate), pur şi simplu pentru a ne lumina surghiunul cotidian, pentru a aduce un zâmbet neaşteptat cuiva drag, pentru a mijloci o iertare fără obligaţii, pentru a reaminti ceva spus cu o seară înainte. Pur şi simplu pentru a aduce bucurie. Bucuria luminoasă a celui drag e o perfuzie nutritivă pentru suflet. Fi-mi-ar venele făcute sită de asemenea perfuzii.


Mana, "Bendita la luz de tu mirada"


Florile-ban-de-argint, instrumente de răscumpărat frământătoare vini sau de mijlocit avantaje.
Florile-obiect, luate poate cu drag, dar uitate de cel dăruit ca un obiect oarecare în vază, lipsite de o privire zâmbitoare sau o vorbă bună (da, Aky vorbeşte cu florile sale, iar ginseng-ul pe nume „Omuleţ” de la capul patului cu baldachin al creaturii akyeene are parte zilnic de conversaţii. Nu, nu mă tratez.)
Florile-înger, care răsar soarele din piept şi înfloresc un zâmbet pe buze şi în ochi, care aduc sevă de ametist în sânge şi fac cuvintele să zboare uşor ca îngerii. Florile „?” şi florile „!”. Florile de înflorit suflete zâmbind timid şi uşor neîncrezător.


P.S. Nu cred în hazardul coincidenţelor. Iubesc florile (textul acesta adăsta de ceva vreme), îl iubesc pe Leonard Cohen şi iubesc momentele în care din banalul cotidian al clipelor înfloreşte căldura unui zâmbet cât tot drumul dintre China şi Marte. Adevărul e că-mi era puţin răcoare dimineaţă. Mulţumesc.


Şi uite că mă bântuie Două Doruri. Aleatoriu, întâmplător, neraţional. Mi-i poftă de o grădină sălbatică plină de flori şi de piesa asta:



şi de un film Frumos, despre cea mai frumoasă dintre toate luptele posibile, „The Notebook”. Ştiu exact unde şi cum aş vrea să îl revăd.

Îngânare

Ziua-nfloreşte-albastră în noaptea din fereastră.
Zăbranicul perdelei tresare-ncet şi rece
Si, fragedă, lumina în sânul nopţii trece.
Întregul cer se-aşează la geamuri ca o glastră
Mai treaz în cuibul lumii cu stelele-am durat
Şi-am priveghiat cu ele până-n apusul lor.
Mă simt mai tânăr parcă şi parcă mai curat,
Că timpul curge în jgheabul veciei mai sonor.

..........................................

Când mi-a murit nădejdea şi când a înviat?


(Tudor Arghezi)

Portocale

Am alergie la portocaliu. Taurii în arena coridelor adoră roşul, faţă de cum iubesc eu portocaliul. Vrei să-l anihilezi nervos şi să genocidizezi fizic pe Aky? Dă-i urdă şi caimac, intră cu el în viteză în pasajul de la Unirea şi bagă-l la cură de portocaliu. Combină marea iubire akyeană, verdele, cu portocaliu (ieri, la o florărie: Domnule, vă rog, VĂ ROG - NU puneţi ambalaj portocaliu la freziile astea.. ştiu că e la modă.. da, înţeleg perfect că lumea vă imploră să le daţi ambalaj portocaliu... nu, Sigur nu vreau să-mi înnecaţi freziile în ciolofanul Dv portocaliu!), iar ca urmare neuronii akyeeni organizează grevă spontană şi intră în autocombustie.

Dar mă tratez. Da. Am început să privesc portocalele (cu care am relaţii foarte amiabile de altfel.. ’ca-v-aş carnea roşie, sângerând cu atomi roşii pe degetele mele pipăindu-vă cu vino-ncoa.. dacă v-aş găsi, portocale de Sicilia, pe aste meleaguri. Majestate, m-aţi cucerit şi vă iubesc) din punct de vedere cromatic, estetic şi psychedelic. Mă tratez construind pe covor cu portocale. Construiesc idei. Mă împleticesc de ele în timp ce mă sprijin de lumina lunii, le rostogolesc bacantic în sevă de vin roşu, le îmbrac în spuma albă de mare gri-verzuie, legănată de alizee de pe Marte cââât îi noaptea de încăpătoare. Apoi le adorm una câte una, aşezate frumos în culcuşul de blană de lup, respirând pe şoptite ca să nu le trezesc. Desigur, le fac şi marele hatâr de a plimba printre ele un ametist, echivalentul sabiei pe umărul cavalerilor, sperând ca astfel să aibă a doua zi Un Bel Di ca o arie din Madame Butterfly.

Aseară mi s-a provocat un moment de panică. Eu, care la brânzeturi ţin cu oile. Din partea unei infame bucăţi de telemea de vacă, despre care creierul meu a decis ca un dictator comunist că e urdă. Eu am denigrat-o tăcut-dispreţuitor cu fulgerele amazonice din pupile, mascându-mi groaza în spatele privirii cu care odinioară dacii i-au îmbrăţişat pe ai lui Traian, ea m-a privit lăcrimos - şi am hotărât că mai bine mă combin cu portocaliul portocalelor decât cu ea. Măcar portocaliul mai îmi lasă timp să mă zbat, ţintuit de oglinda în care, de uimire şi bucurie în faţa invaziei turco-tătare portocalii (ba şi cu ceva triburi siberiene), ochii mi se schimbă la culoare. Atenţie, însă: irisul rămâne de un verde farmazonic. Să se asorteze cu mânuşile mele verde-praz şi unul din cele 7 petice colorate ale celebrilor mei pantaloni.

P.S. Completamente şi totalmente off topic. Doar aşa, pentru a-mi alina noaptea grea ce avui. Îi iubesc, pur şi simplu.



PeSeSe. Naşi-miu, între două driblinguri, mi-a mărturisit că-i plac că ţin cu oile, dar că nu votează cu portocalele roşii. Corleone, bată-te norocu să te bată, dacă n-ai fi cine eşti, te-aş mazili pentru astă vorbă infamă. Iert, însă, mă simt pantagruelic, adică magnanim azi.

Aky cu pluta

Ah Baroane, pur şi simplu te iubesc

Drumul

Păstrează-ţi nădejdea în Dumnezeu şi nu uita că, în felul Lui şi la timpul Lui, El va desăvârşi ceea ce noi doar încercăm să facem.

Adesea nu dobândim Binele pe care îl dorim pentru ceilalţi, dobândim însă altceva, ceva ce izvorăşte din strădania noastră. Binele este o revărsare. Acolo unde încercăm să-l facem cu sinceritate şi generozitate, ne angajăm într-un act de creaţie care ne poate părea misterios chiar şi nouă - şi tocmai pentru că este plin de mister ni se face frică. Dar asta nu trebuie să ne facă să renunţăm. Dumnezeu ne poate arăta oricând o cale mai bună şi mai înaltă, iar noi nu putem învăţa să iubim decât iubind.

Să nu uiţi că toate neîmplinirile noastre vin dintr-o iubire imperfectă. Iubirea imperfectă nu trebuie condamnată şi alungată, ci dusă la perfecţiune. Drumul este mereu înainte, niciodată înapoi.

(Iris Murdoch, "Clopotul")

Povestea unei dimineţi peste munţi

Nervos. Sunt Atât de Nervos (cu Nervi sensibili în Oase, poate?). Un pumn în plină figură în timp ce priveai aiurea. O piedică pusă pe la spate, urmată de o trântă care ar trebui să-ţi buşească oasele - şi chiar apuci să răcneşti, dar cazi pe moale şi pe cald. Se zbat între coaste ochii cu pupile mărite ai vietăţii mici dinlăuntru iar surpriza şi teama izbesc valuri de sevă prin vene. Adversarul infiltrat sub piele, împrietenindu-se cu celulele şi sângele, dând de băut creierului (care râde cu capul dat pe spate şi aleargă de zănatic ca un pui de purcel prin odaie), ciocănind coastele înspre în afară ca să-şi facă loc, bezmeticeşte întreg sistemul imunitar. Chiar ai senzaţia că produci anticorpi? E cam ca momentul în care Bacchus te-a făcut şah mat şi te enervezi teribil că propriul corp slujeşte alt stăpân, nu pe tine. Calea Lactee e de fapt mică atunci, sau extensibilă nelimitat, China o insuliţă undeva între continente de carne, comunismul cea mai frumos şoptită poezie de dragoste.

Mă încălzeşte zăpada pe vârful nasului, mănânc trandafiri şi beau cu buze deşertice apă dintr-o fântână de carne vie. Pentru lumea din afară par adormit buştean ore în şir, în timp ce de fapt călătoresc departe, cu degetele scrâşnind pe spatele Înaripatului. Am făcut schimb: o Aripă pentru o Oră. Vreau să cred că şi-a legat bine ceasul de sticlă, măsurător de Oră, de gât, iar cheia ce-l întoarce o port ca o brăţară de argint la încheietura mâinii stângi. Interesant, o singură cheie pentru un ceasornic şi o centrală nucleară, poate fi?.. În fond, nu Atomi conţin ambele? Atomi călători.

Cea mai banală zi. Multă muncă. 9 milioane de biciclete zburate direct din Beijing de descărcat. Semnături şi ştampile făcute cu degetul umezit, ca analfabeţii. De fapt, abia am descoperit câteva litere, am început întâmplător cu A şi cu o altă literă de pe la sfârşitul alfabetului. Aş pierde nopţi la rând să învăţ toate literele, să citesc toate cărţile pe care le scrie luna pe peretele albastru şi fumul alb în aerul clar-obscur.



Am decis. Vând tot, castelul şi titlul baronesc, oi dormi cu caprele şi lupii prin păduri, şi-mi cumpăr o plantaţie de portocali, să am portocale (aurii ca luna, sângerii ca rubinele din vene, parfumate, calde, dulci, narcotizante) cât pentru întreaga Chină comunistă.

Intimissimo

Inima unei femei bate în atâtea feluri.. Pentru fiecare din acestea, o răsuflare cu privirea narcotizată şi sufletul fremătând. O Femeie palpitândă ca o primăvară şi îmbătătoare ca o ambrozie. Monica Belucci şi o pasiune mistuitoare.

Dragilor boieri Verbiaj şi Panta, care m-au aferitisit cum că i-am drogat cu acest clip. Verby, iţi dau cuvântul.

Inconştienţă cuvintelnică

În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta înseamnă, puse laolaltă, peste o sută de cărţi a câte 500 de pagini. Dar cât la sută din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Câte din aceste o sută de cărţi ar fi pline de bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste cărţi? Şi în câte pagini am putea înghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mângâiat, au vindecat ori au creat?

(Aurora Peţan, Formula As 26.01.08)