Înflorind

Alte meleaguri, tare dragi mie, au la încrucişări de drumuri troiţe. Aici avem flori. Florării a l’ouvert. Poate sunt şi acestea un fel de troiţe, din categoria lucrurilor pe lângă care trecem ca berbecii, cu organele de simţ subtil atrofiate. Receptăm parşivitatea comercială a florăreselor oacheşe, frustrarea că aşa faine îs în glastrele ţigăncilor, dar aşa repede se ofilesc după ce le luăm, însă frumuseţea florilor, frumuseţea aceea gratis (nu gratuită), generoasă, cade în umbră şi în lipsa de timp.

Florăriile sunt locuri ale trocului, ale interesului grăbit. Iau flori ca să îmbunez un doctor, un şef, o madamă ţâfnoasă, să-mi fac viaţa mai uşoară undeva. Mă strâmb de căruţa de bani pe care o dau pe flori, dar sper că e o investiţie pe termen scurt sau lung. Le dau persoanei şi să se spele cu ele pe cap apoi (interesant că un act care ţine de igiena cea mai vizibilă, cea capilară. afectând direct imagologia persoanei, suportă şi sensul de „inutil”, „futil”).Doar convenienţele sociale, implicând o doză substanţială de minciună sublimată necesară convieţuirii ne împiedică să trântim un foarte sincer „cocoană, na-ţi florile astea, am dat pe ele banii cât pentru 6 pachete de ţigări. Fii amabilă, simte-te şi ajută-mă cu treaba asta, ce pitpalaci. Ştim amândoi că altfel nu pupai dumneata boschetu asta de flori. Hai, măcar pentru că m-am deranjat.”

Dar florile? Am sentimentul uneori, când trec pe lângă tarabe cu flori, că e un palimpsest acolo, o poveste răcnită deranjant printre preţuri şi interese fariseice, sub care respiră şoptit o poveste tăcută, discretă ca toate lucrurile de suflet. Povestea florilor. Despre câtă bucurie şi înseninare ar aduce dacă ar fi luate (răs-cumpărate), pur şi simplu pentru a ne lumina surghiunul cotidian, pentru a aduce un zâmbet neaşteptat cuiva drag, pentru a mijloci o iertare fără obligaţii, pentru a reaminti ceva spus cu o seară înainte. Pur şi simplu pentru a aduce bucurie. Bucuria luminoasă a celui drag e o perfuzie nutritivă pentru suflet. Fi-mi-ar venele făcute sită de asemenea perfuzii.


Mana, "Bendita la luz de tu mirada"


Florile-ban-de-argint, instrumente de răscumpărat frământătoare vini sau de mijlocit avantaje.
Florile-obiect, luate poate cu drag, dar uitate de cel dăruit ca un obiect oarecare în vază, lipsite de o privire zâmbitoare sau o vorbă bună (da, Aky vorbeşte cu florile sale, iar ginseng-ul pe nume „Omuleţ” de la capul patului cu baldachin al creaturii akyeene are parte zilnic de conversaţii. Nu, nu mă tratez.)
Florile-înger, care răsar soarele din piept şi înfloresc un zâmbet pe buze şi în ochi, care aduc sevă de ametist în sânge şi fac cuvintele să zboare uşor ca îngerii. Florile „?” şi florile „!”. Florile de înflorit suflete zâmbind timid şi uşor neîncrezător.


P.S. Nu cred în hazardul coincidenţelor. Iubesc florile (textul acesta adăsta de ceva vreme), îl iubesc pe Leonard Cohen şi iubesc momentele în care din banalul cotidian al clipelor înfloreşte căldura unui zâmbet cât tot drumul dintre China şi Marte. Adevărul e că-mi era puţin răcoare dimineaţă. Mulţumesc.


Şi uite că mă bântuie Două Doruri. Aleatoriu, întâmplător, neraţional. Mi-i poftă de o grădină sălbatică plină de flori şi de piesa asta:



şi de un film Frumos, despre cea mai frumoasă dintre toate luptele posibile, „The Notebook”. Ştiu exact unde şi cum aş vrea să îl revăd.