Dor

Toma sfâşiat, secătuit, cu palme reci. Toma bolnav, tânjind cu buze uscate după vindecare. Când Toma a pus mâna, prin pielea lui s-a revărsat fierbinte şi vie liniştea încrederii, până în măduva oaselor, până în fiecare celulă a sângelui. A înţeles că e aici, acum, că poate relaxa muşchii încordaţi şi descătuşa somnul liniştit. Şi deodată gerul dimprejurul lui nu a mai avut putere, deodată s-a făcut cald şi lumină, iar eriniile pe care doar el le auzea au amuţit. Viforul geros a devenit doar o briză – de exorcizat şi tămăduit, însă doar o briză. E cald şi bine să închizi ochii şi să te laşi să cazi pe spate, cu încrederea copilăresc – zâmbitoare că nu vei simţi durerea tăioasă a loviturii de pământ.

Mi-e dor de Toma. L-aş chema să-mi spună ce a simţit după ce, vorba unui drag prieten al meu, a drămuit în zgomot şi tăcere, după ce urletul înspăimântat, fugind de tot şi toate ca un animal hăituit, s-a ostoit în zâmbetul şi liniştea încrederii. Atât şi nimic mai mult. Cred că nici Toma nu vroia de fapt prea mult, doar să atingă acea flacără ce să îi intre în piept şi să vindece secolele, mileniile de frig, de întuneric, de sânge, de teamă, de neîncredere. Toma fugind de propriile umbre, tânjind după adăstare cu cât fugea mai repede.


Te aştept, Toma. Spune-mi rogu-te cum se vindecă această boală. Fug de ea la fel ca şi tine. Nu împărtăşim aceeaşi neîncredere. Eu pe a ta, cea divină, am rezolvat-o de mult, chiar dacă în unele nopţi mai răsună şoptit şi retoric acel “lama sabachthani” de pe munte. Şi totuşi boala e aceeaşi. Îi ştii numele. Acelaşi frig, aceeaşi fugă de frig. Mi-e atât de dor de tine, Toma Necredinciosule.