Alma:
Toate sunt posibile şi nimic nu este imposibil. Sufletul nu ştie când va zâmbi şi când va plânge, iar asta mi-e foc şi gheaţă în vene. Teama îmi amorţeşte pe nesimţite trupul cu privirea-i hipnotică, cu atât mai puternic cu cât mă zbat să îi scap. Teama.. dragoste şi luptă, abandon şi încrâncenare – Phobos cel născut din Ares şi Afrodita. Cel care răscoleşte, împotriva firii, curgerea lină a Timpului şi crispează sufletul în faţa unui haos de imagini, cuvinte, fioruri, fulgere de lumină şi umbră.
Să-ţi amintesc?..
Teama acelei dimineţi când ai ieşit urlând de durere, în straiele de noapte, către ceea ce o clipă de neatenţie şi un accident au lăsat în urmă, lângă drum.
Teama de tine însuţi, aprig, furtunos, din pricina unei dureri neostoite.
Teama că din răsadul tău de lumină va creşte o furtună, şi nu vei avea puteri şi ştiinţe farmazonice să o opreşti, iar toată seva ta, pusă la rădăcina răsadului, se va pierde în pământ uscat.
Teama că nu vei avea timp să iubeşti până dincolo de limitele tale, că puterile-ţi titanice vor îngenunchia neputincioase în faţa bacantelor care poate se vor năpusti într-o Noapte asupra fiinţei iubite.. teama de prea-umanul care adesea îngenunchiază Divinul din noi.
O ştii, dragul meu, cu secole în urmă mi-ai numărat temerile ca boabele unui şirag pe care mi l-ai smuls de la gât.
Are multe chipuri, dar e în fapt aceeaşi. Teama de durere. Fugi orb şi surd peste lumi şi planete,
sau te transformi în furtună şi noapte crudă, cu ochi sticlind aprig şi distrugător..
te fereci în tăcerea care împietreşte sufletul,
sau explodezi histrionic în frenezia unei mulţimi îmbătate..
– aceeaşi rădăcină te hrăneşte, şi amar îi e rodul.
Mă tem de mine, Atma dragul meu, mai mult decât de altele. Mă tem de ceea ce nu aş putea cuprinde în îmbrăţişarea mea infinit de largă şi răbdătoare, de săgeata pe care o văd zburând dar nu o pot opri.
Atma:
Toate sunt posibile – dar mai ales toate sunt în mâna Domnului. Nu uita asta. Doar în cel care a cunoscut abisul a crescut, ca un copac în mijlocul câmpiei, dorinţa şi puterea de a înfrânge Teama. Şi doar acela a înţeles că, în abis de teamă, Domnul îi şade alături.
Teama e jug, iar fiecare zbatere îi strânge laţul, Alma. Când vezi săgeata sclipind în razele dimineţii (când fiinţa îţi e mai molcomă şi zâmbitoare, atunci loveşte neîncrederea mai tare), goneşte-l pe Ares şi slujeşte Afroditei. Luminează-ţi chipul cu un zâmbet, relaxează muşchii încordaţi şi trimite îngerului tău o şoaptă de încredere. Abandonează-te liniştii, iar săbiile vor trece prin tine, însă tu vei trăi, şi fiecare crestătură te va întări.
Când te-ai temut de durere, ţi-ai ferecat sufletul după şapte uşi şi şapte ferestre pentru a nu-l atinge nicio săgeată. Dar l-ai lăsat şi fără aerul dulce al soarelui şi lumina catifelată a lui Eos. Te-am ajutat să îl laşi să respire liber, puternic dar înveşmântat doar cu o cămaşă albă.
Nu ţi-am arătat oare, când te-am purtat în braţele mele pese tot ţinutul pe care l-ai străbătut cu pasul, că durerea, dezamăgirea, sunt parte din trecutul şi din viitorul tău? Ai plâns amar atunci. Te-am aşteptat zâmbind, până ai înţeles să te desprinzi de spectrul ei, să o transformi din piatră de poticnire într-un oarecare pietroi din splendidul peisaj din faţa ochilor tăi. În ziua aceea te-am născut.
Îţi aminteşti? Primul cuvânt al Îngerului aşezat pe bolovanul răsturnat a fost: „Nu vă temeţi.” Nu le-a promis femeilor că nu vor mai simţi durerea în carne sau suflet vreodată. Le-a insuflat însă linişte şi încredere. Şi dragostea pentru clipa Aceasta, singura vie.
Eu nu mă tem, Alma. Zâmbesc liniştit şi mă încred în El. Iar când o săgeată îmi şuieră ameninţător lângă ureche, îmi amintesc că nimic nu mă poate dărâma – decât cu acordul meu tacit şi involuntar, iar asta o ştii preabine. Omul din mine e vulnerabil, dar îngerul din mine îi aşează mâna liniştitoare pe umărul stâng.
Alma:
Tăcerea şi teama femeii ascund universuri abisale, Atma, tu nu poţi şti asta. În carnea ei palpită tot sângele şi sufletul fiinţelor iubite, dar înzecit atunci când nu ştie farmakonul potrivit.
„Orice femeie poate să plângă fără lacrimi şi cele mai multe femei pot să vindece când pun mâna. Depinde de rană. Ea este femeie, şi asta e oricum o ghicitoare destul de grea.”
Durerea e o moarte, iar femeia e un mic zeu pământean al vieţii.
„Frica ademeneşte somnul la cei mici”, mi s-a spus. Sunt femeie, şi sunt atât de mică, iar teama îmi poate răzvrăti venele, Atma, pe când eu vreau să dorm liniştită.
Atma:
Teama e condamnare, război de sinucigaş.
Teama, lipsa de încredere a lui Orfeu că preaiubita-i nu îl va urma.
Teama care transformă ramura căzută pe drum în şarpe şi te orbeşte faţă de podoaba-i de flori. Iar tu iubeşti atât de mult ramurile înflorite primăvăratic. Iar acum e timpul pentru Sakura, frumoasa mea. Sărbătoarea Cireşilor în floare.
Durerea e alchimie. Iar teama e un monstru demult îmblânzit, Doamna mea. Aminteşte-ţi, doar i-ai tăiat coada, drept trofeu, înţepând-o şugubăţ cu acul tău de păr.
Cel care te-a minţit spunându-ţi că teama adoarme fiinţele mici nu şi-a dozat foarte fin farmakonul. Îl voi căuta de-a latul împărăţiei, în insulele de lumină din miezul Nopţii albastre, aromind a portocale şi flori de cireş, iar sub tăişul sabiei mele va depune un sărut pe fruntea ta, recunoscând (din Proprie iniţiativă, desigur) că-ţi va veghea somnul cu cele mai frumoase şi adevărate poveşti.
Ai întâlnit teama astăzi, Doamnă mică?
Alma:
Nu. Astăzi nu. Poate doar teama de mine. În alte zile i-am mai întâlnit spectrul, şi ştiu că va mai apărea, cât timp fi-voi femeie.
Însă am trei arme împotriva ei. Cele trei pietre care susţin universul, dintre care una este piatra din capul unghiului, cea de temelie.
Cea al cărei nume începe cu aceeaşi literă precum unul din numele preaiubitului meu PaDişah.
joi, 27 martie 2008
luni, 24 martie 2008
Înflorind
M-am îndrăgostit. Din nou. De copacii cu minuni alb-rozalii înflorite pe ramuri, aromind adânc până la inimă, până la pânza freatică de zâmbet-de-fericire, ridicându-mi colţurile buzelor precum rufele la uscat în bătaia soarelui.
Mi-au dat şi mie bobocii, au pocnit cu sunet de sevă curgând vesel ca un râs de fată îndrăgostită înspre soare. Am întins rămurele şi muguri verzi înspre Soare întru îmbrăţişare, recunoscător pentru faptul de a fi fost făcut şah mat.
Brusc şi lin, dezarmant şi compleşitor, recunoscător pentru înfrângere.
Iar asta în timp ce privream astăzi doi oameni. Care se iubesc. Şedeam lângă ei, privindu-i de-aproape cu tot dragul dintre coaste, învăluindu-i cu rugă de lumină, şi deodată l-am văzut. În timp ce o privea, ca pe cea mai frumoasă dimineaţă a lumilor. Nu poţi, îi spunea el, să înţelegi cât de mult iubeşti pe cineva până în clipa în care vezi omul drag în suferinţă şi realizezi că ai da orice din tine ca să îl faci bine.
Mi-au crescut instantaneu boboci în vârfurile urechilor şi pe nas.
Mi-au dat şi mie bobocii, au pocnit cu sunet de sevă curgând vesel ca un râs de fată îndrăgostită înspre soare. Am întins rămurele şi muguri verzi înspre Soare întru îmbrăţişare, recunoscător pentru faptul de a fi fost făcut şah mat.
Brusc şi lin, dezarmant şi compleşitor, recunoscător pentru înfrângere.
Iar asta în timp ce privream astăzi doi oameni. Care se iubesc. Şedeam lângă ei, privindu-i de-aproape cu tot dragul dintre coaste, învăluindu-i cu rugă de lumină, şi deodată l-am văzut. În timp ce o privea, ca pe cea mai frumoasă dimineaţă a lumilor. Nu poţi, îi spunea el, să înţelegi cât de mult iubeşti pe cineva până în clipa în care vezi omul drag în suferinţă şi realizezi că ai da orice din tine ca să îl faci bine.
Mi-au crescut instantaneu boboci în vârfurile urechilor şi pe nas.
duminică, 23 martie 2008
"Noaptea va fi luminată ca ziua"
Slava Domnului, am oameni frumoşi împrejur.
Unul din ei este Trestia. Pe care într-o lină noapte de lumină (a Învierii) am surprins-o cu un mare adevăr.
Oamenii frumoşi sunt lumânări în întuneric. Rămâne să şi deschizi ochii.
Unul din ei este Trestia. Pe care într-o lină noapte de lumină (a Învierii) am surprins-o cu un mare adevăr.
Oamenii frumoşi sunt lumânări în întuneric. Rămâne să şi deschizi ochii.
joi, 20 martie 2008
Aky şah mat
Uneori viaţa e pur şi simplu zâmbitoare, mai ales când Dumnezeu îşi râde ghiduş de tine şi te face şah mat prin intermediul celor din jur.
După câteva zile de poveste, după o seară când am stat la aceeaşi masă cu câţiva oameni tare faini şi dragi (Y, V, P, D – mulţumesc..), astăzi păţii una cam chiar nepăţită de Aky. Eu, Zuzul şef, încoronat de mai multe cercuri drept cel-dus-cu pluta, mi sţa revelat cu mare plăcere că orice naş îşi găseşte naşul. Iar asta vine după o perioadă în care aproape zi de zi am fost nevoită să depun armele în faţa multiplelor surprize şi să spun „Doamne, mulţam că mi-ai zăpăcit toate aşteptările”. Prietenii ştiu de ce.
Aşadar.
Acum vreo 2-3 luni, după ce Aky a scris, cu grijă maternală, pe forumul de la testoase.com despre cum şi-a vindecat ţestosul, întru folosul altor părinţi ţestoşeşti îngrijoraţi, mă apelează pe mess un anume Ţestosul. Extrem de politicos, temător să nu deranjeze, rugându-mă să iert intuziunea, că mi-a luat Id-ul de pe forum şi are şi el un ţestos bolnăvior, tot de conjunctivită, rugându-mă să-i dau ceva informaţii. Din vorbă în vorbă, eu având experienţa grijilor cu Zgubi al meu, i-am dat toate informaţiile despre cabinetul unde l-am tratat pe al meu (aproape de biroul meu, la Unirea), medicamente, îngrijire, nevoie de partener, etc.
Din una în alta mi-a scris că lucrează în consultanţă de afaceri, a stat mult timp în Spania (ţara unde am o parte de suflet), că e tată de ţestos de doi ani, cum l-a îngrijit brotacul în Spania.. Ce mai, omul foarte politicos, temător să nu fie înţeles greşit, mulţumind mereu de informaţiile „de specialitate”. O prezenţă agreabilă, incredibil de galantă, foarte speriat de soarta brotacului, şi m-am bucurat mult că (speram eu) am putut ajuta pe cineva să-şi vindece animăluţul – eu, Mama Dolores a animăluţelor (şi nu numai, după cum ar spune un personaj comunist pe care parcă-l şi văd zâmbind).
În toată perioada asta mai povestesc colegilor de consultanţa ţestoşească pe care o ofer de câteva luni, paletez apropo-urile inevitabile. (numele de scenă ale lui Aky se numără şi „părinte de ţestoşi”, iar telenovela Suferinţelor Tânărului Zgubi a fost urmărită îndeaproape de toată suflarea de pe plantaţie.)
De ceva vreme nu a mai intrat pe mess Ţestosul, până ieri. Spunea că vrea să meargă la doctoriţele care i-au vindecat brotacul, să le ducă o floare în semn de mulţumire, şi dacă tot e aproape biroul meu s-ar bucura să-mi mulţumească şi mie cu o floare – dacă nu deranjează, dacă nu e înţeles greşit, dacă am timp să cobor două minute, etc Zic, în gândul meu – frate da de unde a răsărit ăsta? În afară de D., aka Val, nu ştiu să fi cunoscut alt asemenea galant, individul ăsta era prea out of this world.
Ieri am fost cu multă treabă şi n-am putut ieşi deloc, azi cam la fel, dar dacă omul şi-a programat mersul la doctoriţe în funcţie de programul meu.. Zic, ok, hai să cobor până jos, să se simtă omul împăcat. Anunţ corul gaiţelor curioase de la birou cum că mă duc să iau nişte flori de la Ţestosul şi revin la treabă. Mă aşteptam să fie lumea moţ la balcon, de-asta nici nu m-am uitat în sus, doar n-aveam nimic de ascuns.
Cobor la ieşirea de metrou. În lift mă pieptăn puţin, că arătam a maimuţă zburlită, aranjez tricoul să arăt totuşi a fiinţă umană femenină.. Nici nu-mi iau haina, doar nu stăteam mai mult de 2 minute, şi văzând că nu e nici un berbant cu flori acolo, mă zgâiesc zgribulită la vitrina Neoset. Moment în care îmi sare o colegă în spate, cu un zâmbet Colgate-toţi-dinţii şi ditamai buchetul de flori. Aky blocat total, nu înţelegeam ce caută acolo. Fisele încep să pice de-a valma unele peste altele, fac legătura cu ieşirea ei precipitată din birou de mai devreme. Mă întorc în extra-slow motion, spre balconul biroului nostru şi îmi dau lacrimile de râs când văd ditamai ciorchinele de colegi făcându-mi veseli cu mâna…Aky, maestrul identităţilor alternative, cameleonicul, prezenţa androginică ascunsă sub multiple chipuri pe blogurile patriei, reinventându-se zi de zi (însuşi numele de „Aky” s-a născut dintr-o asemenea istorie), deţinătorul titlului absolut (până acum) de Zuzu… a constatat cu stupoare, apoi cu mare bucurie, că i-au tras-o ca la Verdun.
Timp de 2 luni două zăbăuce de colege şi-au stors creierii pentru a face personajul Ţestosul cât mai credibil. Evident că am sărit imediat la arhiva de mess, să văd ce pitpalacii lui Hector am povestit cu individul. Mi-au confirmat că am fost extrem de cuminte, politicoasa şi că nu uşor mi-am înfrânt reticenţa faţă de abordarea de către un necunoscut.
Când am urcat în birou m-au aşteptat cu aplauze şi lacrimi de râs. Moment în care intră şi şeful în birou, fiind pus urgent la curent cu evenimentele şi explodând în acelaşi râs molipsitor.
S-au temut să nu mă fi supărat.. Cum poţi să te superi când constaţi că oamenii chiar s-au străduit timp de câteva luni, mustăcind strategii, hotărând să încheie telenovela cu un buchet de flori tocmai într-o zi când m-au văzut cu stres… Şi când vezi câtă bună dispoziţie ai provocat fără să vrei.
Toată cohorta identităţilor alternative akyene cugetă acum şi mai adânc la vorba cu „never say never.”
După câteva zile de poveste, după o seară când am stat la aceeaşi masă cu câţiva oameni tare faini şi dragi (Y, V, P, D – mulţumesc..), astăzi păţii una cam chiar nepăţită de Aky. Eu, Zuzul şef, încoronat de mai multe cercuri drept cel-dus-cu pluta, mi sţa revelat cu mare plăcere că orice naş îşi găseşte naşul. Iar asta vine după o perioadă în care aproape zi de zi am fost nevoită să depun armele în faţa multiplelor surprize şi să spun „Doamne, mulţam că mi-ai zăpăcit toate aşteptările”. Prietenii ştiu de ce.
Aşadar.
Acum vreo 2-3 luni, după ce Aky a scris, cu grijă maternală, pe forumul de la testoase.com despre cum şi-a vindecat ţestosul, întru folosul altor părinţi ţestoşeşti îngrijoraţi, mă apelează pe mess un anume Ţestosul. Extrem de politicos, temător să nu deranjeze, rugându-mă să iert intuziunea, că mi-a luat Id-ul de pe forum şi are şi el un ţestos bolnăvior, tot de conjunctivită, rugându-mă să-i dau ceva informaţii. Din vorbă în vorbă, eu având experienţa grijilor cu Zgubi al meu, i-am dat toate informaţiile despre cabinetul unde l-am tratat pe al meu (aproape de biroul meu, la Unirea), medicamente, îngrijire, nevoie de partener, etc.
Din una în alta mi-a scris că lucrează în consultanţă de afaceri, a stat mult timp în Spania (ţara unde am o parte de suflet), că e tată de ţestos de doi ani, cum l-a îngrijit brotacul în Spania.. Ce mai, omul foarte politicos, temător să nu fie înţeles greşit, mulţumind mereu de informaţiile „de specialitate”. O prezenţă agreabilă, incredibil de galantă, foarte speriat de soarta brotacului, şi m-am bucurat mult că (speram eu) am putut ajuta pe cineva să-şi vindece animăluţul – eu, Mama Dolores a animăluţelor (şi nu numai, după cum ar spune un personaj comunist pe care parcă-l şi văd zâmbind).
În toată perioada asta mai povestesc colegilor de consultanţa ţestoşească pe care o ofer de câteva luni, paletez apropo-urile inevitabile. (numele de scenă ale lui Aky se numără şi „părinte de ţestoşi”, iar telenovela Suferinţelor Tânărului Zgubi a fost urmărită îndeaproape de toată suflarea de pe plantaţie.)
De ceva vreme nu a mai intrat pe mess Ţestosul, până ieri. Spunea că vrea să meargă la doctoriţele care i-au vindecat brotacul, să le ducă o floare în semn de mulţumire, şi dacă tot e aproape biroul meu s-ar bucura să-mi mulţumească şi mie cu o floare – dacă nu deranjează, dacă nu e înţeles greşit, dacă am timp să cobor două minute, etc Zic, în gândul meu – frate da de unde a răsărit ăsta? În afară de D., aka Val, nu ştiu să fi cunoscut alt asemenea galant, individul ăsta era prea out of this world.
Ieri am fost cu multă treabă şi n-am putut ieşi deloc, azi cam la fel, dar dacă omul şi-a programat mersul la doctoriţe în funcţie de programul meu.. Zic, ok, hai să cobor până jos, să se simtă omul împăcat. Anunţ corul gaiţelor curioase de la birou cum că mă duc să iau nişte flori de la Ţestosul şi revin la treabă. Mă aşteptam să fie lumea moţ la balcon, de-asta nici nu m-am uitat în sus, doar n-aveam nimic de ascuns.
Cobor la ieşirea de metrou. În lift mă pieptăn puţin, că arătam a maimuţă zburlită, aranjez tricoul să arăt totuşi a fiinţă umană femenină.. Nici nu-mi iau haina, doar nu stăteam mai mult de 2 minute, şi văzând că nu e nici un berbant cu flori acolo, mă zgâiesc zgribulită la vitrina Neoset. Moment în care îmi sare o colegă în spate, cu un zâmbet Colgate-toţi-dinţii şi ditamai buchetul de flori. Aky blocat total, nu înţelegeam ce caută acolo. Fisele încep să pice de-a valma unele peste altele, fac legătura cu ieşirea ei precipitată din birou de mai devreme. Mă întorc în extra-slow motion, spre balconul biroului nostru şi îmi dau lacrimile de râs când văd ditamai ciorchinele de colegi făcându-mi veseli cu mâna…Aky, maestrul identităţilor alternative, cameleonicul, prezenţa androginică ascunsă sub multiple chipuri pe blogurile patriei, reinventându-se zi de zi (însuşi numele de „Aky” s-a născut dintr-o asemenea istorie), deţinătorul titlului absolut (până acum) de Zuzu… a constatat cu stupoare, apoi cu mare bucurie, că i-au tras-o ca la Verdun.
Timp de 2 luni două zăbăuce de colege şi-au stors creierii pentru a face personajul Ţestosul cât mai credibil. Evident că am sărit imediat la arhiva de mess, să văd ce pitpalacii lui Hector am povestit cu individul. Mi-au confirmat că am fost extrem de cuminte, politicoasa şi că nu uşor mi-am înfrânt reticenţa faţă de abordarea de către un necunoscut.
Când am urcat în birou m-au aşteptat cu aplauze şi lacrimi de râs. Moment în care intră şi şeful în birou, fiind pus urgent la curent cu evenimentele şi explodând în acelaşi râs molipsitor.
S-au temut să nu mă fi supărat.. Cum poţi să te superi când constaţi că oamenii chiar s-au străduit timp de câteva luni, mustăcind strategii, hotărând să încheie telenovela cu un buchet de flori tocmai într-o zi când m-au văzut cu stres… Şi când vezi câtă bună dispoziţie ai provocat fără să vrei.
Toată cohorta identităţilor alternative akyene cugetă acum şi mai adânc la vorba cu „never say never.”
marți, 18 martie 2008
Gând fugar, Neîntâmplător
Cândva, într-o altă viaţă, ceva mi-era greu de purtat, îmi încovoia umerii. O banală conversaţie pe mess. De care mi-am amintit acum. Întâmplător.
Aky: Mă apasă asta… Off…..
El: E simplu :). On.
Distanţa dintre Off şi On e uneori atât de mică, şi e atât de aproape.
Aky: Mă apasă asta… Off…..
El: E simplu :). On.
Distanţa dintre Off şi On e uneori atât de mică, şi e atât de aproape.
aKy. With "K" from Kitty
Orice asemănare cu persoane reale este complet întâmplătoare, dar absolut intenţionată şi nimerită.
luni, 17 martie 2008
Taurul
Dintr-o descriere concepută de porcii de imperalişti trădători de neam şi ţară, denigratori ai femeilor-taur-făr-de-vină.
Tot ce e după "Dar.." a fost scris de cineva ce nu cunoaşte nobilul şi calinul suflet taurin.
Femeia Taur
Mama răniţilor in pijămăluţă neagră. Loială, curajoasă şi puternică.
Caută securitate şi un partener pe care să se bazeze. Banii nu sunt
necesari dacă are o casă bună şi lucrurile necesare asigurate.
Dar...
E o mână de fier în mânuşă de caştifea. Tare ca oţelul, indiferent ce
încearcă să te convingă pe tine sau pe ea însăşi.
E întotdeauna victima. Tu eşti un ticălos doar pentru ca stai cu ea.
E la fel de violentă şi înfiorătoare la nervi ca şi masculul din
zodie. Aşteaptă-te ca orice obiect să fie aruncat înspre tine, chiar
şi cuţitele de bucătărie.
Mâncare = linişte şi plăcere. Aşteaptă-te să se îngraşe pentru că
mănâncă tot timpul. Trebuie să câştigi şi pentru ea, o merită doar pentru că te suportă.
O să înceapă certuri în familie doar de amuzament. E la fel de emotivă
ca un sergent de instrucţie. Dă edicte şi face planuri pentru viaţa
tuturor şi se aşteaptă la supunere oarbă.
Să te cerţi sau să discuţi cu ea raţional este inutil. Are întotdeauna
dreptate.
Este maniaco-depresivă. În plus, e în stare să îţi cheltuiască banii şi să îi păstreze pe ai ei într-un cont pe care nu o să îl vezi vreodată.
O martiră. Nimic nu e vreodată vina ei. E din cauza societăţii, a
copiilor, a vecinilor sau a ta.
Este o supravieţuitoare şi o să se răzbune într-un fel sau altul. E
judecătorul şi juriul celor care au fraierit-o măcar un pic iar
sentinţa o să atârne deasupra capului lor tot restul vieţii. Ai
întârziat la cină o dată? Aşteaptă-te să îţi fie adus aminte pe patul
de moarte.
Vrei să scapi de ea? Fă-o într-un fel discret, ca să previi sechele
fizice permanente (ale tale). Îţi dă ea papucii? Nu te aştepta să îţi revezi
vreun lucru de-al tău inapoi vreodată.
Fă-o să plângă şi o să stea toată ziua pe canapea mâncând îngheţată. Enerveaz-o şi o să stai toata ziua pe podea cu ochiul umflat.
(Ultima e printre cele mai neadevărate. Somebody did survive.)
Tot ce e după "Dar.." a fost scris de cineva ce nu cunoaşte nobilul şi calinul suflet taurin.
Femeia Taur
Mama răniţilor in pijămăluţă neagră. Loială, curajoasă şi puternică.
Caută securitate şi un partener pe care să se bazeze. Banii nu sunt
necesari dacă are o casă bună şi lucrurile necesare asigurate.
Dar...
E o mână de fier în mânuşă de caştifea. Tare ca oţelul, indiferent ce
încearcă să te convingă pe tine sau pe ea însăşi.
E întotdeauna victima. Tu eşti un ticălos doar pentru ca stai cu ea.
E la fel de violentă şi înfiorătoare la nervi ca şi masculul din
zodie. Aşteaptă-te ca orice obiect să fie aruncat înspre tine, chiar
şi cuţitele de bucătărie.
Mâncare = linişte şi plăcere. Aşteaptă-te să se îngraşe pentru că
mănâncă tot timpul. Trebuie să câştigi şi pentru ea, o merită doar pentru că te suportă.
O să înceapă certuri în familie doar de amuzament. E la fel de emotivă
ca un sergent de instrucţie. Dă edicte şi face planuri pentru viaţa
tuturor şi se aşteaptă la supunere oarbă.
Să te cerţi sau să discuţi cu ea raţional este inutil. Are întotdeauna
dreptate.
Este maniaco-depresivă. În plus, e în stare să îţi cheltuiască banii şi să îi păstreze pe ai ei într-un cont pe care nu o să îl vezi vreodată.
O martiră. Nimic nu e vreodată vina ei. E din cauza societăţii, a
copiilor, a vecinilor sau a ta.
Este o supravieţuitoare şi o să se răzbune într-un fel sau altul. E
judecătorul şi juriul celor care au fraierit-o măcar un pic iar
sentinţa o să atârne deasupra capului lor tot restul vieţii. Ai
întârziat la cină o dată? Aşteaptă-te să îţi fie adus aminte pe patul
de moarte.
Vrei să scapi de ea? Fă-o într-un fel discret, ca să previi sechele
fizice permanente (ale tale). Îţi dă ea papucii? Nu te aştepta să îţi revezi
vreun lucru de-al tău inapoi vreodată.
Fă-o să plângă şi o să stea toată ziua pe canapea mâncând îngheţată. Enerveaz-o şi o să stai toata ziua pe podea cu ochiul umflat.
(Ultima e printre cele mai neadevărate. Somebody did survive.)
In the mood. For War.
Gata. Am reascultat o piesă a lui 50 Cent şi am decis. Mă fac rău.
Cineva (persoană publică pentru a cărei carne fragedă, ruptă cu dinţii, voi face cât de curând o pauză din post) mi-a fâlfâit zâmbind mânuşa peste nas cum că să mă fac mai rău, mai cu sânge în instalaţie. Iar asta azi, într-o după-amiază când deja aveam o stare câinoasă (graţie şefului meu, pentru început.. ceapa ei de treabă). Aceeaşi persoană care recent m-a cules de pe jos cu observaţia "of ce maimuţă eşti" când, după un planaj artistic, dar nereuşit din pdv tehnic, peste covor, am aterizat pe coadă pe parchetul din spatele unei uşi.
Aşadar, Aky se va face bad. Bad to the bone. Mic şi rău.
Dacă Duşmanul de Clasă nu va avea curajul unei confruntări bărbăteşti chiar n acest loc, Weasel cel blând va deveni un Weasel prestator de War Dance (deşi nu e chiar ce trebe, dar mă rog).
Cineva (persoană publică pentru a cărei carne fragedă, ruptă cu dinţii, voi face cât de curând o pauză din post) mi-a fâlfâit zâmbind mânuşa peste nas cum că să mă fac mai rău, mai cu sânge în instalaţie. Iar asta azi, într-o după-amiază când deja aveam o stare câinoasă (graţie şefului meu, pentru început.. ceapa ei de treabă). Aceeaşi persoană care recent m-a cules de pe jos cu observaţia "of ce maimuţă eşti" când, după un planaj artistic, dar nereuşit din pdv tehnic, peste covor, am aterizat pe coadă pe parchetul din spatele unei uşi.
Aşadar, Aky se va face bad. Bad to the bone. Mic şi rău.
Dacă Duşmanul de Clasă nu va avea curajul unei confruntări bărbăteşti chiar n acest loc, Weasel cel blând va deveni un Weasel prestator de War Dance (deşi nu e chiar ce trebe, dar mă rog).
duminică, 16 martie 2008
ZENisme
Îţi voi indica unde se află luna, dar pentru a o vedea, trebuie să nu te mai uiţi la degetul meu.
Spaţiul gol din interiorul vasului este cel care îi dă utilitate acestuia.
Dacă îţi doreşti reîntoarcerea aceluiaşi vis, nu mai laşi loc pentru un alt vis.
Cine râde de propria sa prostie are o sursă constantă şi veşnic nouă de amuzament.
Atunci când îţi faci o cană de ceai, gândeşte-te numai la cana ta de ceai.
(Aplicarea acestui principiu este cu deosebire utilă atunci când negociaţi un contract pentru o autostrada cu patru benzi sau atunci când vă luptaţi cu un tigru.)
Dacă îţi strângi degetele într-un pumn, apoi le deschizi – unde a dispărut pumnul?
Cei care vorbesc, de regulă nu cunosc.
Cei care cunosc, de regulă nu vorbesc.
Cei care fac parte din cea de-a doua categorie sunt foarte plicticoşi.
Cum sună o bătaie de palme produsă de o singură mână?
Ce făcea în acest timp cealaltă mână?
Ridică-ţi mâna şi ciocăneşte uşor în cerul nopţii.
Apoi ascultă.
Nu are nici un rost să te uiţi câtre sud dacă gândurile tale sunt orientate către nord.
Râul este o şoaptă de iubire, scrisă de ploaie, purtată de munte, tânjind după mare.
O cale sigură de a strica farmecul unui moment este să-l laşi să-ţi amintească de un moment de altădată.
Iubirea trecută: doar amintiri.
Iubirea viitoare: doar fantezii.
Iubirea adevărată: doar acum.
ATENŢIE.
Tocmai ai respirat fără să te gândeşti la ce faci.
Tocmai ai respirat din nou, gândindu-te la ceea ce ai făcut.
(David Bell)
Later Edit.
O muşcătură cavalerească mi-a parvenit de la un domn, făcându-mă să strig, printre mârâituri: "trădare!". Şi cică să nu mă fac rău..
Spaţiul gol din interiorul vasului este cel care îi dă utilitate acestuia.
Dacă îţi doreşti reîntoarcerea aceluiaşi vis, nu mai laşi loc pentru un alt vis.
Cine râde de propria sa prostie are o sursă constantă şi veşnic nouă de amuzament.
Atunci când îţi faci o cană de ceai, gândeşte-te numai la cana ta de ceai.
(Aplicarea acestui principiu este cu deosebire utilă atunci când negociaţi un contract pentru o autostrada cu patru benzi sau atunci când vă luptaţi cu un tigru.)
Dacă îţi strângi degetele într-un pumn, apoi le deschizi – unde a dispărut pumnul?
Cei care vorbesc, de regulă nu cunosc.
Cei care cunosc, de regulă nu vorbesc.
Cei care fac parte din cea de-a doua categorie sunt foarte plicticoşi.
Cum sună o bătaie de palme produsă de o singură mână?
Ce făcea în acest timp cealaltă mână?
Ridică-ţi mâna şi ciocăneşte uşor în cerul nopţii.
Apoi ascultă.
Nu are nici un rost să te uiţi câtre sud dacă gândurile tale sunt orientate către nord.
Râul este o şoaptă de iubire, scrisă de ploaie, purtată de munte, tânjind după mare.
O cale sigură de a strica farmecul unui moment este să-l laşi să-ţi amintească de un moment de altădată.
Iubirea trecută: doar amintiri.
Iubirea viitoare: doar fantezii.
Iubirea adevărată: doar acum.
ATENŢIE.
Tocmai ai respirat fără să te gândeşti la ce faci.
Tocmai ai respirat din nou, gândindu-te la ceea ce ai făcut.
(David Bell)
Later Edit.
O muşcătură cavalerească mi-a parvenit de la un domn, făcându-mă să strig, printre mârâituri: "trădare!". Şi cică să nu mă fac rău..
Say I Am You
Întâmplările sunt uneori zâmbetul lui Dumnezeu către noi.
Uneori, într-o splendidă zi de primăvară, cu o floare luminoasă pe cer şi un soare înflorit în piept, se poate întâmpla ca cineva să îţi dăruiască, fără să o ştie, chiar una din paginile scrise de tine pe carnea propriului suflet, prin vorbele unui poet drag.
Ţie, care mi-ai adus darul din Rumi – mulţumesc. Frumos dar de zi frumoasă, din nou total întâmplător. Să ai o zi splendidă, acolo peste mări şi ţări.
Ţie, Sunshine, ca să nu uiţi - e timpul Cireşilor în floare şi al Dimineţilor bune. Adaugă asta lângă "Secret Garden", cu acelaşi scop.
P.S. Alma te salută.
"I am the morning mist
And the breathing of the evening".
"Eternity and a Day"
Versuri: Rumi. Muzica: E.Karaindrou
Uneori, într-o splendidă zi de primăvară, cu o floare luminoasă pe cer şi un soare înflorit în piept, se poate întâmpla ca cineva să îţi dăruiască, fără să o ştie, chiar una din paginile scrise de tine pe carnea propriului suflet, prin vorbele unui poet drag.
Ţie, care mi-ai adus darul din Rumi – mulţumesc. Frumos dar de zi frumoasă, din nou total întâmplător. Să ai o zi splendidă, acolo peste mări şi ţări.
Ţie, Sunshine, ca să nu uiţi - e timpul Cireşilor în floare şi al Dimineţilor bune. Adaugă asta lângă "Secret Garden", cu acelaşi scop.
P.S. Alma te salută.
"I am the morning mist
And the breathing of the evening".
"Eternity and a Day"
Versuri: Rumi. Muzica: E.Karaindrou
vineri, 14 martie 2008
Drumul, dansul..
Drumul e cel viu, călătoria e învierea, iar urma fiecărui pas pe care-l faci după ce ţi-ai lovit piciorul de o piatră aromează a tămâie.
Mi-am pierdut toate celelalte meserii, am rătăcit însetat pe poteci întunecate, până am înţeles că trebuie să devin drumar ziler, supus Lui. Am palmele aspre de cărat şi pietruit, genunchii tremură uneori sub greutate, iar noaptea diger vise adânci. Şi totuşi Drumul mă hrăneşte. În el cred, îl construiesc şi străbat, drumar şi drumeţ, şi numai Stăpânul ştie încotro duc toate potecile sale. Şi e bine aşa. Dacă ai fi făcut din fiecare clipă un drum uscat şi neted prin mijlocul mării Doamne, precum odinioară, m-aş fi speriat. Pentru ce aş mai fi luptat?..
Nu cred în planurile şi calculele inginereşti, dar cred în fiecare pas care îţi zideşte drumul, şi în mulţumirea dată Cerului pentru el.
Nu cred în oamenii nepătaţi, cred în aceia în care creşte puterea de a lupta zilnic pentru lumină.
Nu cred în iubirile perfecte, ci în acelea care cresc senin şi alchimic peste pietrele din calea lor, transformându-le în trepte.
Nu cred în jurăminte încrâncenate, verdicte, previziuni Cred doar în fiecare pas al drumului, în dansul fiecărei clipe. Drumul este un Dans în care fiecare pas e unic şi splendid, imprevizibil, "un dar al Universului". Poate şi de aceea iubesc dansul, şi poate şi din dans am învăţat că fiecare pas pe Drum îşi e practic sieşi propriul scop. Ca şi Iubirea.
Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove...
Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love...
P.S. Pentru că, vorba unui clasic în viaţă, mi-am ridicat singur mingea la fileu, nu pot să nu amintesc una din cărţile care mi-a bântuit multe nopţi şi m-a enervat-incitat-îndrăgostit-magnetizat. O carte a Drumului ca Dans - Haruki Murakami, „Dans dans dans”, continuarea volumului „În căutarea oii fantastice”
Mi-am pierdut toate celelalte meserii, am rătăcit însetat pe poteci întunecate, până am înţeles că trebuie să devin drumar ziler, supus Lui. Am palmele aspre de cărat şi pietruit, genunchii tremură uneori sub greutate, iar noaptea diger vise adânci. Şi totuşi Drumul mă hrăneşte. În el cred, îl construiesc şi străbat, drumar şi drumeţ, şi numai Stăpânul ştie încotro duc toate potecile sale. Şi e bine aşa. Dacă ai fi făcut din fiecare clipă un drum uscat şi neted prin mijlocul mării Doamne, precum odinioară, m-aş fi speriat. Pentru ce aş mai fi luptat?..
Nu cred în planurile şi calculele inginereşti, dar cred în fiecare pas care îţi zideşte drumul, şi în mulţumirea dată Cerului pentru el.
Nu cred în oamenii nepătaţi, cred în aceia în care creşte puterea de a lupta zilnic pentru lumină.
Nu cred în iubirile perfecte, ci în acelea care cresc senin şi alchimic peste pietrele din calea lor, transformându-le în trepte.
Nu cred în jurăminte încrâncenate, verdicte, previziuni Cred doar în fiecare pas al drumului, în dansul fiecărei clipe. Drumul este un Dans în care fiecare pas e unic şi splendid, imprevizibil, "un dar al Universului". Poate şi de aceea iubesc dansul, şi poate şi din dans am învăţat că fiecare pas pe Drum îşi e practic sieşi propriul scop. Ca şi Iubirea.
Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove...
Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love...
P.S. Pentru că, vorba unui clasic în viaţă, mi-am ridicat singur mingea la fileu, nu pot să nu amintesc una din cărţile care mi-a bântuit multe nopţi şi m-a enervat-incitat-îndrăgostit-magnetizat. O carte a Drumului ca Dans - Haruki Murakami, „Dans dans dans”, continuarea volumului „În căutarea oii fantastice”
Dacă nu cer prea mult
- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi?
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătosii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Daca n-am vinul să-mi dea curaj?
(Marin Sorescu)
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi?
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătosii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Daca n-am vinul să-mi dea curaj?
(Marin Sorescu)
joi, 13 martie 2008
În ochii ei...
Da, când şi-a ridicat vălul - o singură privire, o clipită! Dar a fost de-ajuns! Mi-a părut că mă priveşte noaptea, noaptea cu ochii ei de stele - noaptea iubirii- mai mult, noaptea lumilor - cea uitată de vreme, din care urcă viitorul - a mistuit ca o flacără penumbra nohorâtă a prezentului în care am trăit până azi. Aşa am simţit în clipa aceea... Vocea sângelui, da, ea era... o ştiu. o simt!... O privire ca asta m-a adus pe lume, pe când dormeam în spaţiul infinit al celor nenăscuţi, al neştiutorilor! Şi acum mă trezeşte din nou la viaţă şi pe deasupra îmi dăruieşte şi sora geamănă a vieţii, mai nobilă: DRAGOSTEA!.. O dragoste pe care Occidentul, indolent, nici în vis n-o visează - şi, împreună cu ea, puterea, aşa cum numai Orientul o cunoaşte!
(K. Gjellerup, "Călători în eternitate")
Privirea-i te călăuzească, Suflet Drag, pe drumurile unde paşii tăi călca-vor pe valuri calde, iar împrejuru-ţi, ca o briză uşoară, adia-va aripa Îngerului trimis cu rugă întru ocrotire.
miercuri, 12 martie 2008
In Her Eyes
"Love is not blind, it actually sees more, not less. But because it sees more, it is willing to see less."
She Stares Through My Shadow
She Sees Something More
Believes There's A Light In Me
She Is Sure
And Her Truth Makes Me Stronger
Does She Realize
I Awake Every Morning
With Her Strength By My Side
I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am
This World Keeps On Spinning
Only She Steals My Heart
She's My Inspiration
She's My Northern Star
I Don't Count My Possession
All I Call Mine And Give Her Completely
To The End Of All Time
I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am
In Her Eyes I See The Sky And All I'll Ever Need
In Her Eyes Time Passes By And She Is With Me
She Stares Through My Shadow
She Sees Something More
Believes There's A Light In Me
She Is Sure
And Her Truth Makes Me Stronger
Does She Realize
I Awake Every Morning
With Her Strength By My Side
I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am
This World Keeps On Spinning
Only She Steals My Heart
She's My Inspiration
She's My Northern Star
I Don't Count My Possession
All I Call Mine And Give Her Completely
To The End Of All Time
I Am Not A Hero
I Am Not An Angel
I Am Just A Man
Man Who's Trying To Love Her
Unlike Any Other
In Her Eyes I Am
In Her Eyes I See The Sky And All I'll Ever Need
In Her Eyes Time Passes By And She Is With Me
Omnia Amethyste, deasupra mării
Din ceaţă se-nchipuiră cabirii, iar respiraţia lor ţesu puncte de lumină pe obrazul întunecat al mării în furtună. Din spuma hrănind cerul se-ntrupă Ariadna, culese boabele de lumină şi le toarse într-un fir alb, subţire ca lama cu care odinioară tăiase firul descântat ce ţinea taurul prizonier în labirint. În faţa ochilor pescarului (două boabe de jad încremenite de groaza mută a naufraigului), precum ar fi scris pe o piele de zeu iubit, Ariadna aşeză pe sângele zuciumat al mării înnebunite câteva slove. Marea mugi aprig iar slovele se înecară în valuri întunecate. Doar pentru o clipă. Slovele reapărură strălucind enigmatic pe suprafaţa apei, Poseidon coborî învins tridentul iar marea se linişti. Albastrul ei întunecat se întoarse în sine, readucând mării culoarea ei gri-verzuie.
Ce anume a scris Ariadna nu pot spune, taina i-a dăruit-o pescarului.
Aş vrea să dăruiesc însă altceva. O îmbrăţişare trosnitoare de coaste. Pentru trei oameni anume.
Lui Corleone. Pentru că e om cu o ţesătură sufletească cum rar am întâlnit.
Danei. Pentru că o necunoscută mie mi-a provocat o splendidă surpriză, care a evoluat într-altă surpriză ulterior.
Iubitorului de Madam Butterfly. Pentru că. Şi în ciuda a toate.
Aseară, din întuneric s-a întrupat, sub forma unui chip drag, parfumul dedicat mie de Dana. Omnia Amethyste, Bvlgari. A fost dragoste la prima atingere. Va rămâne parfumul nopţii aromate, al zorilor de zi zâmbitoare, şi mai ales al bucuriei de a capitula. Numele-mi, piatra de la încheietură, aroma-mi şi sufletul sunt unul şi acelaşi cuvânt astăzi.
Mulţumesc e un cuvânt prea gol.
Ce anume a scris Ariadna nu pot spune, taina i-a dăruit-o pescarului.
Aş vrea să dăruiesc însă altceva. O îmbrăţişare trosnitoare de coaste. Pentru trei oameni anume.
Lui Corleone. Pentru că e om cu o ţesătură sufletească cum rar am întâlnit.
Danei. Pentru că o necunoscută mie mi-a provocat o splendidă surpriză, care a evoluat într-altă surpriză ulterior.
Iubitorului de Madam Butterfly. Pentru că. Şi în ciuda a toate.
Aseară, din întuneric s-a întrupat, sub forma unui chip drag, parfumul dedicat mie de Dana. Omnia Amethyste, Bvlgari. A fost dragoste la prima atingere. Va rămâne parfumul nopţii aromate, al zorilor de zi zâmbitoare, şi mai ales al bucuriei de a capitula. Numele-mi, piatra de la încheietură, aroma-mi şi sufletul sunt unul şi acelaşi cuvânt astăzi.
Mulţumesc e un cuvânt prea gol.
luni, 10 martie 2008
„Cartea vântului şi soarelui”
Ţie, Alma.
Încă nu a ajuns soarele în acelaşi loc în care se afla când ai început să îmi asculţi vorbele şi m-ai lăsat să am putere asupra ta. Vânturile au netezit drumul de atunci. Am crescut în tine doruri şi lumini şi în toată vremea te-am ascultat. Din noaptea aceea, când ai făcut o promisiune, m-am legat să nu te părăsesc şi să-ţi îndrum paşii ca o umbră luminoasă. Dacă tu eşti Alma, am decis atunci să-ţi fiu Atman. Alma e numele tău secret, iar Atman este ceea ce ne leagă.
Ştii bine cât suntem de diferiţi. Tu eşti blândă şi sentimentală, jucăuşă şi solară, atât de uşor de rănit dar incapabilă să nu ierţi. Eu, selenarul, cel al nopţilor tăcute, am devenit dur, uneori încrâncenat şi detaşat prin opţiune. Tu eşti încarnarea dragostei care nu e oarbă, ci vede mai mult; dar tocmai pentru că vede mai mult alege să vadă mai puţin; eşti cel mai credul dintre copii. Eu arborez un zâmbet liniştit dar aprig şi atot-neîncrezător în orice vorbă caldă, chiar şi (mai ales) într-un „orice ar fi, să nu te îndoieşti că..”, iar orice om drag, deşi primit cu totul, este pentru mine un om care poate dezvălui sabia cea mai ascuţită. Neîncrederea mi-e morbul.
Când simţi muşcătura dezamăgirii, tu răspunzi cu daruri către făptaş. Nici eu n-am mai mare bucurie decât a face bucurie, însă nu mă poate părăsi gândul că un Iscariotean se poate ascunde chiar şi în omul cel mai drag. Mai ales în acesta.
Amărăciunile tale se pot citi după tăceri. Pe ale mele le înnec histrionic în valuri de exuberanţă, beţii diverse, uneori cu accente autopunitive. Am privit lumea de pe marginea prăpastiei mizantropiei, m-am întors înapoi însă spectrul ei nu m-a părăsit. Tu iubeşti necondiţionat şi ai cea mai proastă memorie a durerilor din câte am întâlnit. Eu am legate de piele imaginile, sunetele, numele, locurile care mă sfâşie, iar uitarea aducătoare de linişte îmi e fata morgana.
Când te doare, pielea-ţi devine străvezie, în priviri ai ninsoare şi plângi tăcut. Mi-am interzis acest sport periculos. Nu mă mai tem de nimic pentru că nu mă aştept la nimic, exceptând durerea, şi totuşi teamă-mi e de clipa în care prima lacrimă ar rupe zăgazurile.
Am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar lecţii pe care Dumnezeu ni le dă spre a urca apoi nişte trepte. Nici o cădere nu e fără rost sau fără un înger care să-ţi stea alături.
Am învăţat că durerea erupe uneori în fulgere ucigătoare de ironie şi cuvinte-sabie, care taie însă şi în propria-ţi carne. O ironie tăioasă, menită să rănească pe cel care te-a rănit, va ucide mereu două victime. Am ucis prea mult, inclusiv pe mine însumi. Ajunge.
Am învăţat că un gest, o privire, o atingere – sau lipsa lor sunt sirene al căror glas nu trebuie să îl asculţi. Nu am reuşit să te vindec încă de această suferinţă.
Am învăţat că, dincolo de sănătatea trupului, unul din cele mai de preţ haruri este liniştea. Doamne, dă-mi îngerul liniştii în clipele de orbire, furie, dezamăgire, durere, dorinţă de fugă oarbă. Nu lăsa mugetul furtunii să acopere imaginea mâinii Tale întinse şi să mi se scufunde pasul în valuri. Furia şi durerea orbesc şi ucid, nu vindecă niciodată. Aspresc, încrâncenează. Aduc pentru o vreme energia de a merge mai departe. Dar pentru cât timp? Ştii răspunsul, Alma. Caută îngerul în clipele de amar şi vuiet, cere-i liniştire şi privire limpezită. Eu, cel fidel, ţie îţi spun că-l vei găsi.
Am învăţat că rana ta nu-ţi dă dreptul să răneşti. Durerea care îţi justifică înrăirea e infermală. Durerea pe care o foloseşti pentru a-ţi arde zgurile e un Purgatoriu.
Am învăţat că nu poţi fugi la infinit. Uneori, când timpul se împlineşte, trebuie să nu mai fugi şi să păşeşti în întâmpinarea coşmarurilor. Să le priveşti liniştit, atent şi intenţionat exact pe cele care te îngrozesc mai tare. Ştiu că o imagine, un gest, o privire (sau lipsa lor) te pot sfâşia. Ia îngerul de mână şi păşeşte-le înainte. Le vei exorciza.
Am învăţat că există bătălii pe care le duc sufletele dragi, în care, oricât ai vrea să rupi din tine carne şi sânge ca să-i ajuţi, nu ai putere. Sunt bătălii pe care fiecare suflet trebuie să le poarte singur, aşa e scris. Tu trebuie doar să rămâi alături, tăcut, răbdător, aşteptând ieşirea sa din neguri. Stâncă poţi fi pentru a-l sprijini – însă ieşirea din peşteră e în seama lui. Orfeu nu a ştiut-o.
Am învăţat că a lupta cu încrâncenare e inutil. Nu abandona ceea ce iubeşti, rămâi în acea iubire de tot despre care ţi-am mai vorbit. Însă crede-mă, sufletul care vine spre tine şi ţi se oferă prin proprie alegere (îţi aminteşti? alegerile personale..) este cel care va rămâne. Nu poseda, eliberează. Nu strânge în pumn, dezleagă.
Am învăţat că trecutul, crucea aceasta grea, nu poate fi schimbat, dar poate fi înţeles, acceptat şi transfigurat. În faţa durerii eşti singur. Nimeni nu poate simţi durerea ta în carne sau în suflet. Antrenează-te deci să priveşti gorgonele în ochi, când te-ai întremat puţin. Nu fugi de ele, le vei mări puterea. Fă-te imun la veninul lor chemându-le la întâlnire, transformă-le din sfincşi care-ţi păzesc închisoarea în simple blocuri de piatră într-un peisaj vast. Nu vor dispărea. Dar nu vor mai fi piatră de poticnire şi izvor de furtună. Şi vei învăţa să supravieţuieşti şi să dai rod nou în ciuda lor.
Am învăţat că până şi sufletele pereche se pot rupe sângeros unul de altul. Destin fals, iluzie? Nu. Însă până şi planurile minunate ale lui Dumnezeu pentru noi pot fi deviate de alegerile şi căderile noastre. Liberul arbitru e cel mai mare dar şi cea mai mare cruce. Pe cine să te răzbuni când piatra care te-a lovit a pornit din propria-ţi mână? Una din cele mai grele corvezi este să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că trebuie să dai timp şi să ai răbdare. Înfurie-te cu zăbavă, suferă cu calm, doreşte cu linişte. Ceea ce este făcut din materie primă şi trebuie să vină la tine, va veni. Tu doar ţine candela cea mică aprinsă şi roagă-te să poţi avea liniştea în inimă şi lumina în priviri. Iar dacă simţi să plângi, fă-o ca o libaţiune, fără geamăt şi zbucium, în tăcere şi singurătate, sau doar lângă pieptul acelui prieten care ţi-a aşezat mantaua-i pe umeri în mijlocul viscolului. (Îţi aminteşti? Cândva, pe un câmp chinuit de vânturi, acel preot care te-a văzut tremurând şi-a scos haina şi ţi-a dăruit-o. Eram lângă tine. Ai spus că te vei ruga pentru el până în ziua când vă veţi reîntâlni în lumină.)
.......
E târziu. Noaptea e cu crai nou, iar visele tulburi freamătă la fereastră. Lumina lunii albeşte cerul albastru de pe perete. Ştiu că ţi-ai dori să înflorească o stea pe lumina asta. Deocamdată însă respiră adânc şi priveşte-mă în ochi. Ştii că voi fi aici când te vei trezi.
----------------------
Atma priveşte fix, uscat, metalic. Respiraţia lui aromată, sorbită dintr-o fântână vie cu o noapte înainte, s-a îngreunat, iar fiecare inspiraţie aduce în piept fulgi de gheaţă. Doar câteva clipe îl despart de splendida-i Alma, cea luminoasă, înflorind bucurie împrejur. A văzut tot, a fost un martor neputincios. Atma cel puternic, înţelept şi echilibrat…. unde era, cum de nu a văzut venind săgeata, să-i fi ferit pieptul? Imaginea asta a Almei, cu ochii de copil transformându-se în izvor fierbinte şi uscat, îl năuceşte. I-a văzut zâmbetul solar devenind brusc coloană de obsidian, privirea neîncrezătoare îngheţând, a simţit imperceptibilul cutremur şi a văzut culorile lumii schimbându-se. A tăcut, încordându-se, simţind ghearele ieşind şi colţii îngheţând într-un rictus.
Atma zboară în cercuri oarbe. Gerul din privirea lui e liniştit, fără viscol, dar e din cel care poate crăpa pietrele. Nu trebuie lăsat să Tacă şi să Fugă, Doamne. Atma plesneşte ploaia ca să o stârnească şi se îmbracă în fulgere şi tunete pentru ca nimeni să nu îi audă vocea. Şi-apoi mai e şi ura aceea grea, neostoită, veşnică împotriva Megaerei, chiar dacă e doar un spectru.
Primăvara e splendidă. Afară soarele râde liniar, vântul miroase a piele proaspătă de fată îmbăiată, sărutată jucăuş în spatele urechii, totul e neschimbat. Doar un sunet imperceptibil îl trădează pe Atma luptându-se să respire egal şi să nu lase steaua-floare să fugă din cerul ei de culoarea nopţii.
Încă nu a ajuns soarele în acelaşi loc în care se afla când ai început să îmi asculţi vorbele şi m-ai lăsat să am putere asupra ta. Vânturile au netezit drumul de atunci. Am crescut în tine doruri şi lumini şi în toată vremea te-am ascultat. Din noaptea aceea, când ai făcut o promisiune, m-am legat să nu te părăsesc şi să-ţi îndrum paşii ca o umbră luminoasă. Dacă tu eşti Alma, am decis atunci să-ţi fiu Atman. Alma e numele tău secret, iar Atman este ceea ce ne leagă.
Ştii bine cât suntem de diferiţi. Tu eşti blândă şi sentimentală, jucăuşă şi solară, atât de uşor de rănit dar incapabilă să nu ierţi. Eu, selenarul, cel al nopţilor tăcute, am devenit dur, uneori încrâncenat şi detaşat prin opţiune. Tu eşti încarnarea dragostei care nu e oarbă, ci vede mai mult; dar tocmai pentru că vede mai mult alege să vadă mai puţin; eşti cel mai credul dintre copii. Eu arborez un zâmbet liniştit dar aprig şi atot-neîncrezător în orice vorbă caldă, chiar şi (mai ales) într-un „orice ar fi, să nu te îndoieşti că..”, iar orice om drag, deşi primit cu totul, este pentru mine un om care poate dezvălui sabia cea mai ascuţită. Neîncrederea mi-e morbul.
Când simţi muşcătura dezamăgirii, tu răspunzi cu daruri către făptaş. Nici eu n-am mai mare bucurie decât a face bucurie, însă nu mă poate părăsi gândul că un Iscariotean se poate ascunde chiar şi în omul cel mai drag. Mai ales în acesta.
Amărăciunile tale se pot citi după tăceri. Pe ale mele le înnec histrionic în valuri de exuberanţă, beţii diverse, uneori cu accente autopunitive. Am privit lumea de pe marginea prăpastiei mizantropiei, m-am întors înapoi însă spectrul ei nu m-a părăsit. Tu iubeşti necondiţionat şi ai cea mai proastă memorie a durerilor din câte am întâlnit. Eu am legate de piele imaginile, sunetele, numele, locurile care mă sfâşie, iar uitarea aducătoare de linişte îmi e fata morgana.
Când te doare, pielea-ţi devine străvezie, în priviri ai ninsoare şi plângi tăcut. Mi-am interzis acest sport periculos. Nu mă mai tem de nimic pentru că nu mă aştept la nimic, exceptând durerea, şi totuşi teamă-mi e de clipa în care prima lacrimă ar rupe zăgazurile.
Am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar lecţii pe care Dumnezeu ni le dă spre a urca apoi nişte trepte. Nici o cădere nu e fără rost sau fără un înger care să-ţi stea alături.
Am învăţat că durerea erupe uneori în fulgere ucigătoare de ironie şi cuvinte-sabie, care taie însă şi în propria-ţi carne. O ironie tăioasă, menită să rănească pe cel care te-a rănit, va ucide mereu două victime. Am ucis prea mult, inclusiv pe mine însumi. Ajunge.
Am învăţat că un gest, o privire, o atingere – sau lipsa lor sunt sirene al căror glas nu trebuie să îl asculţi. Nu am reuşit să te vindec încă de această suferinţă.
Am învăţat că, dincolo de sănătatea trupului, unul din cele mai de preţ haruri este liniştea. Doamne, dă-mi îngerul liniştii în clipele de orbire, furie, dezamăgire, durere, dorinţă de fugă oarbă. Nu lăsa mugetul furtunii să acopere imaginea mâinii Tale întinse şi să mi se scufunde pasul în valuri. Furia şi durerea orbesc şi ucid, nu vindecă niciodată. Aspresc, încrâncenează. Aduc pentru o vreme energia de a merge mai departe. Dar pentru cât timp? Ştii răspunsul, Alma. Caută îngerul în clipele de amar şi vuiet, cere-i liniştire şi privire limpezită. Eu, cel fidel, ţie îţi spun că-l vei găsi.
Am învăţat că rana ta nu-ţi dă dreptul să răneşti. Durerea care îţi justifică înrăirea e infermală. Durerea pe care o foloseşti pentru a-ţi arde zgurile e un Purgatoriu.
Am învăţat că nu poţi fugi la infinit. Uneori, când timpul se împlineşte, trebuie să nu mai fugi şi să păşeşti în întâmpinarea coşmarurilor. Să le priveşti liniştit, atent şi intenţionat exact pe cele care te îngrozesc mai tare. Ştiu că o imagine, un gest, o privire (sau lipsa lor) te pot sfâşia. Ia îngerul de mână şi păşeşte-le înainte. Le vei exorciza.
Am învăţat că există bătălii pe care le duc sufletele dragi, în care, oricât ai vrea să rupi din tine carne şi sânge ca să-i ajuţi, nu ai putere. Sunt bătălii pe care fiecare suflet trebuie să le poarte singur, aşa e scris. Tu trebuie doar să rămâi alături, tăcut, răbdător, aşteptând ieşirea sa din neguri. Stâncă poţi fi pentru a-l sprijini – însă ieşirea din peşteră e în seama lui. Orfeu nu a ştiut-o.
Am învăţat că a lupta cu încrâncenare e inutil. Nu abandona ceea ce iubeşti, rămâi în acea iubire de tot despre care ţi-am mai vorbit. Însă crede-mă, sufletul care vine spre tine şi ţi se oferă prin proprie alegere (îţi aminteşti? alegerile personale..) este cel care va rămâne. Nu poseda, eliberează. Nu strânge în pumn, dezleagă.
Am învăţat că trecutul, crucea aceasta grea, nu poate fi schimbat, dar poate fi înţeles, acceptat şi transfigurat. În faţa durerii eşti singur. Nimeni nu poate simţi durerea ta în carne sau în suflet. Antrenează-te deci să priveşti gorgonele în ochi, când te-ai întremat puţin. Nu fugi de ele, le vei mări puterea. Fă-te imun la veninul lor chemându-le la întâlnire, transformă-le din sfincşi care-ţi păzesc închisoarea în simple blocuri de piatră într-un peisaj vast. Nu vor dispărea. Dar nu vor mai fi piatră de poticnire şi izvor de furtună. Şi vei învăţa să supravieţuieşti şi să dai rod nou în ciuda lor.
Am învăţat că până şi sufletele pereche se pot rupe sângeros unul de altul. Destin fals, iluzie? Nu. Însă până şi planurile minunate ale lui Dumnezeu pentru noi pot fi deviate de alegerile şi căderile noastre. Liberul arbitru e cel mai mare dar şi cea mai mare cruce. Pe cine să te răzbuni când piatra care te-a lovit a pornit din propria-ţi mână? Una din cele mai grele corvezi este să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că trebuie să dai timp şi să ai răbdare. Înfurie-te cu zăbavă, suferă cu calm, doreşte cu linişte. Ceea ce este făcut din materie primă şi trebuie să vină la tine, va veni. Tu doar ţine candela cea mică aprinsă şi roagă-te să poţi avea liniştea în inimă şi lumina în priviri. Iar dacă simţi să plângi, fă-o ca o libaţiune, fără geamăt şi zbucium, în tăcere şi singurătate, sau doar lângă pieptul acelui prieten care ţi-a aşezat mantaua-i pe umeri în mijlocul viscolului. (Îţi aminteşti? Cândva, pe un câmp chinuit de vânturi, acel preot care te-a văzut tremurând şi-a scos haina şi ţi-a dăruit-o. Eram lângă tine. Ai spus că te vei ruga pentru el până în ziua când vă veţi reîntâlni în lumină.)
.......
E târziu. Noaptea e cu crai nou, iar visele tulburi freamătă la fereastră. Lumina lunii albeşte cerul albastru de pe perete. Ştiu că ţi-ai dori să înflorească o stea pe lumina asta. Deocamdată însă respiră adânc şi priveşte-mă în ochi. Ştii că voi fi aici când te vei trezi.
----------------------
Atma priveşte fix, uscat, metalic. Respiraţia lui aromată, sorbită dintr-o fântână vie cu o noapte înainte, s-a îngreunat, iar fiecare inspiraţie aduce în piept fulgi de gheaţă. Doar câteva clipe îl despart de splendida-i Alma, cea luminoasă, înflorind bucurie împrejur. A văzut tot, a fost un martor neputincios. Atma cel puternic, înţelept şi echilibrat…. unde era, cum de nu a văzut venind săgeata, să-i fi ferit pieptul? Imaginea asta a Almei, cu ochii de copil transformându-se în izvor fierbinte şi uscat, îl năuceşte. I-a văzut zâmbetul solar devenind brusc coloană de obsidian, privirea neîncrezătoare îngheţând, a simţit imperceptibilul cutremur şi a văzut culorile lumii schimbându-se. A tăcut, încordându-se, simţind ghearele ieşind şi colţii îngheţând într-un rictus.
Atma zboară în cercuri oarbe. Gerul din privirea lui e liniştit, fără viscol, dar e din cel care poate crăpa pietrele. Nu trebuie lăsat să Tacă şi să Fugă, Doamne. Atma plesneşte ploaia ca să o stârnească şi se îmbracă în fulgere şi tunete pentru ca nimeni să nu îi audă vocea. Şi-apoi mai e şi ura aceea grea, neostoită, veşnică împotriva Megaerei, chiar dacă e doar un spectru.
Primăvara e splendidă. Afară soarele râde liniar, vântul miroase a piele proaspătă de fată îmbăiată, sărutată jucăuş în spatele urechii, totul e neschimbat. Doar un sunet imperceptibil îl trădează pe Atma luptându-se să respire egal şi să nu lase steaua-floare să fugă din cerul ei de culoarea nopţii.
duminică, 9 martie 2008
Narcotango
Dragi boieri şi coconi,
Pentru a vă spulbera orice speranţă în privinţa-mi, e vremea să aflaţi nişte adevăruri, acum în aceste zile de Festival de Tango (mulţumesc încă o dată, Dane). Am selectat din „How you know you’ve become a tango junkie” cele extrem de reale, pe care le-am experimentat personellement.
Nu, nu mă tratez.
You're feeling angst in your life, and you know exactly what's going to make it go away.
Tango has become your philosophy.
You practice in front and in the elevator reguardless if you are alone or if one of the head officers of the company are standing next to you.
You swear you will quit this crazy dance, and are back at the next milonga.
When you realize the milonga is where you see all your friends (and you try to attract your lover to it aswell.. if you actually haven’t picked him/her from the tango environment).
Walking into new buildings and noticing potential dance space to Tango.
Your family actually GIVES you clothes in which to dance (in which they'd be embarrassed to see you on the street.)
You've remodeled your house mainly to maximize dance space.
When you wake up in the middle of the night and hear tango music - only to
realise it's inside your head.
If there is not milonga on a Friday night - you arrange one!
You wear your heels to work. They are handsewn and so comfortable. Your feet love them. Why wear any other shoes? And you keep an extra pair in your bag.
You cross country lines to tango!
You practice your balance - and sometimes boleos -
when waiting to cross the street.
You say, "We can meet .... Thursday or maybe Monday -
oh, no I am practicing with Thomas.... how about Monday next week?"
Your first question when buying clothes is "but can I dance in it?" -
used to be "but can I wear it to work?"
You copied all your tango music to your office computer and that's all you listen to 9 - 5
You've danced with one of the biggies and survived.
You realize you are being swept away.
Your descriptions of tango have shifted from "unbounded enthusiasm" to "you wouldn't understand...
Your friends are secrectly plotting to kidnap you for a week of serious deprogramming.
You've stopped saying sorry when you screw up - you just tango out of the trouble you got into.
You've had the big tango-fight with your partner.
You listen to tango music when you're not at a practica or milonga.
You plan the rest of your social life so it doesn't conflict with tango nights.
Your wardrobe is predominantly black.
Ocho is more than just a number.
Your fantasy travel destination is Buenos Aires.
You now view the world in terms of people who tango and those unfortunate souls who don't.
You have to work hard to maintain non-tango friendships (if you have any left).
You have developed the ability to turn any conversation to tango within 2 minutes.
You no longer have parties at your house; you host milongas.
Your shopping cart often substitutes as your dance partner.
Tango never fails to energize, no matter how tired you are.
Before traveling, you check out the net for tango events in that area.
You are willing to spend twice as much time driving to a milonga as you actually dance.
You've danced long enough to realize that you want to keep it simple.
Your ear has been trained to recognize the tango possibilities in all forms of music.
You remember the place and partner with whom you danced your first real tango. Subtle moves have begun to reveal themselves (without lessons).
Tango has diminished, if not ruined, the appeal of every other dance you ever did.
You have become nocturnal.
You wear vintage clothes every week that most people wear once a year to the office Christmas party.
Friends insert the word Tango before your given name when introducing you to others.
Your interest in shoes can easily be mistaken for a fetish.
You realize how rare it is to find such passion in life.
You have discovered the pleasures of barefoot tango.
You have to dance. You have to dance.
One of the most exciting things in the world is to dance tango with a complete stranger.
Your favorite color is tango black.
You will be dancing tango for the rest of your life.
You no longer fear the lost-and-found that may happen during a dance.
You can't resist dancing a few tango steps whenever you cross a wooden floor.
You've gone home after a dance with someone else's glitter on your face.
You have reached a level where your tango reflects your spirit.
You have considered crossing that line to become a tango gypsy.
You have trembled in someone's arms.
Tango Hugs...mmmmmmm!
You're thinking of calling your first born son Osvaldo (from O. Pugliese, dear).
You constantly have bruises on your legs and feet.
You dream about dancing (and not only......) with Pablo Veron.
You feel exhausted but come alive when you hear a tango and hit the dancefloor.
You feel sensual and sexy.
Pentru a vă spulbera orice speranţă în privinţa-mi, e vremea să aflaţi nişte adevăruri, acum în aceste zile de Festival de Tango (mulţumesc încă o dată, Dane). Am selectat din „How you know you’ve become a tango junkie” cele extrem de reale, pe care le-am experimentat personellement.
Nu, nu mă tratez.
You're feeling angst in your life, and you know exactly what's going to make it go away.
Tango has become your philosophy.
You practice in front and in the elevator reguardless if you are alone or if one of the head officers of the company are standing next to you.
You swear you will quit this crazy dance, and are back at the next milonga.
When you realize the milonga is where you see all your friends (and you try to attract your lover to it aswell.. if you actually haven’t picked him/her from the tango environment).
Walking into new buildings and noticing potential dance space to Tango.
Your family actually GIVES you clothes in which to dance (in which they'd be embarrassed to see you on the street.)
You've remodeled your house mainly to maximize dance space.
When you wake up in the middle of the night and hear tango music - only to
realise it's inside your head.
If there is not milonga on a Friday night - you arrange one!
You wear your heels to work. They are handsewn and so comfortable. Your feet love them. Why wear any other shoes? And you keep an extra pair in your bag.
You cross country lines to tango!
You practice your balance - and sometimes boleos -
when waiting to cross the street.
You say, "We can meet .... Thursday or maybe Monday -
oh, no I am practicing with Thomas.... how about Monday next week?"
Your first question when buying clothes is "but can I dance in it?" -
used to be "but can I wear it to work?"
You copied all your tango music to your office computer and that's all you listen to 9 - 5
You've danced with one of the biggies and survived.
You realize you are being swept away.
Your descriptions of tango have shifted from "unbounded enthusiasm" to "you wouldn't understand...
Your friends are secrectly plotting to kidnap you for a week of serious deprogramming.
You've stopped saying sorry when you screw up - you just tango out of the trouble you got into.
You've had the big tango-fight with your partner.
You listen to tango music when you're not at a practica or milonga.
You plan the rest of your social life so it doesn't conflict with tango nights.
Your wardrobe is predominantly black.
Ocho is more than just a number.
Your fantasy travel destination is Buenos Aires.
You now view the world in terms of people who tango and those unfortunate souls who don't.
You have to work hard to maintain non-tango friendships (if you have any left).
You have developed the ability to turn any conversation to tango within 2 minutes.
You no longer have parties at your house; you host milongas.
Your shopping cart often substitutes as your dance partner.
Tango never fails to energize, no matter how tired you are.
Before traveling, you check out the net for tango events in that area.
You are willing to spend twice as much time driving to a milonga as you actually dance.
You've danced long enough to realize that you want to keep it simple.
Your ear has been trained to recognize the tango possibilities in all forms of music.
You remember the place and partner with whom you danced your first real tango. Subtle moves have begun to reveal themselves (without lessons).
Tango has diminished, if not ruined, the appeal of every other dance you ever did.
You have become nocturnal.
You wear vintage clothes every week that most people wear once a year to the office Christmas party.
Friends insert the word Tango before your given name when introducing you to others.
Your interest in shoes can easily be mistaken for a fetish.
You realize how rare it is to find such passion in life.
You have discovered the pleasures of barefoot tango.
You have to dance. You have to dance.
One of the most exciting things in the world is to dance tango with a complete stranger.
Your favorite color is tango black.
You will be dancing tango for the rest of your life.
You no longer fear the lost-and-found that may happen during a dance.
You can't resist dancing a few tango steps whenever you cross a wooden floor.
You've gone home after a dance with someone else's glitter on your face.
You have reached a level where your tango reflects your spirit.
You have considered crossing that line to become a tango gypsy.
You have trembled in someone's arms.
Tango Hugs...mmmmmmm!
You're thinking of calling your first born son Osvaldo (from O. Pugliese, dear).
You constantly have bruises on your legs and feet.
You dream about dancing (and not only......) with Pablo Veron.
You feel exhausted but come alive when you hear a tango and hit the dancefloor.
You feel sensual and sexy.
joi, 6 martie 2008
Drogat
Sunt drogat. Mi-a ameţit sângele şi mi s-a răzvrătit carnea. Ce a rămas din Aky după trecerea Regelui Perşilor a fost izbit de un perete moale şi i s-a înfipt branula cu opiu în venă. La câte doze de freamăt în stare pură rezistă o aortă ?
Două din cuplurile care mă fac să mă întreb cu ce pitpalacii lui Darius se hrănesc ăştia, sau ce aer respiră. Arce şi Montes, care vor veni aici la începutul lui aprilie, şi maestrul lor, splendidul golan Chicho (după a cărui atingere la un seminar, în Parisul verii trecute, nu am făcut duş o lună.)
Începând cu minutul 1, secunda 20, mi se retrezeşte pofta de (asemenea) amoruri de grup.
Arce-Montes y Frumboli-Sepulveda, Costa Concordia
Două din cuplurile care mă fac să mă întreb cu ce pitpalacii lui Darius se hrănesc ăştia, sau ce aer respiră. Arce şi Montes, care vor veni aici la începutul lui aprilie, şi maestrul lor, splendidul golan Chicho (după a cărui atingere la un seminar, în Parisul verii trecute, nu am făcut duş o lună.)
Începând cu minutul 1, secunda 20, mi se retrezeşte pofta de (asemenea) amoruri de grup.
Arce-Montes y Frumboli-Sepulveda, Costa Concordia
Taurul cu corniţe înverzite şi Darius
Aşa grăit-a Darius.
"O teamă nebună ubică şi surprinzător de persistentă îl chinuia pe Darius în ultimele nopţi, indiferent din ce perspectivă se înfiripa - fie războiul, fie depărtarea, fie discuţiile cu camarazii, înainte de stingere. Când se punea să doarmă, se făcea că apare un tăuraş din cei scoşi la paradă, cu zulufi şi ciucuri în corniţe, însă singur, în întuneric, luminat de un spot de lumină - şi îi merge înainte, printre cratere, explozii, trasoare, gloanţe, făcându-i un culoar protejat, către ceva, iar el, împiedicându-se şi ridicându-se iar, simţea că dacă lasă tăuraşul să se depărteze prea mult, pierde spotul de lumină şi, rămas în afara culoarului de apărare, va fi nimicit instantaneu."
O zi nebună! şi de-i bună/ să-ţi pice coada, iar de coarne/ s-atârne aur şi podoabe / de muzici verzi să se răstoarne / în iarbă-a pomilor cunună.
Tăuraşul a înclinat uşor capul a mândră supunere şi s-a învăluit în muzicile înverzitele. Notele aromitoare s-au prins de mână jucăuş, l-au înconjurat nevăzut pe Darius şi, în mijlocul tranşeelor, i-au picurat în vene un sentiment nelămurit, indefinibil, care l-a făcut să închidă ochii şi să meargă înainte.
Les Negresses Vertes - Face a la mer
Les Negresses Vertes - Sous Le Soleil De Bodega
Secret Garden - Greenwaves
Coldplay - Green Eyes
Phoenix - Fată verde
:) Jean Moscopol - Foaie verde de cartelă
Margareta Pâslaru - Lasă-mi toamnă pomii verzi
Alexandru Andrieş - Balaurul verde
Miles Davis - Blue in Green
Vangelis - Memories of Green
George Baker - Little Green Bag
Tom Jones - Green green grass
Cesaria Evora - Cabo verde
Ernesto Cavour - Leno verde
Nat King Kole - Aquellos Ojos Verdes
Absolut coincidenţial (şah mat, recunosc), astăzi piatra akyeană este malahitul.
P.S. Darius m-a tras de mânecă blând şi m-a mustrat că n-am adăugat piesa de rezistenţă. Fie-mi cojile de nucă moi.
Nicu Alifantis - Doamnă verde
"O teamă nebună ubică şi surprinzător de persistentă îl chinuia pe Darius în ultimele nopţi, indiferent din ce perspectivă se înfiripa - fie războiul, fie depărtarea, fie discuţiile cu camarazii, înainte de stingere. Când se punea să doarmă, se făcea că apare un tăuraş din cei scoşi la paradă, cu zulufi şi ciucuri în corniţe, însă singur, în întuneric, luminat de un spot de lumină - şi îi merge înainte, printre cratere, explozii, trasoare, gloanţe, făcându-i un culoar protejat, către ceva, iar el, împiedicându-se şi ridicându-se iar, simţea că dacă lasă tăuraşul să se depărteze prea mult, pierde spotul de lumină şi, rămas în afara culoarului de apărare, va fi nimicit instantaneu."
O zi nebună! şi de-i bună/ să-ţi pice coada, iar de coarne/ s-atârne aur şi podoabe / de muzici verzi să se răstoarne / în iarbă-a pomilor cunună.
Tăuraşul a înclinat uşor capul a mândră supunere şi s-a învăluit în muzicile înverzitele. Notele aromitoare s-au prins de mână jucăuş, l-au înconjurat nevăzut pe Darius şi, în mijlocul tranşeelor, i-au picurat în vene un sentiment nelămurit, indefinibil, care l-a făcut să închidă ochii şi să meargă înainte.
Les Negresses Vertes - Face a la mer
Les Negresses Vertes - Sous Le Soleil De Bodega
Secret Garden - Greenwaves
Coldplay - Green Eyes
Phoenix - Fată verde
:) Jean Moscopol - Foaie verde de cartelă
Margareta Pâslaru - Lasă-mi toamnă pomii verzi
Alexandru Andrieş - Balaurul verde
Miles Davis - Blue in Green
Vangelis - Memories of Green
George Baker - Little Green Bag
Tom Jones - Green green grass
Cesaria Evora - Cabo verde
Ernesto Cavour - Leno verde
Nat King Kole - Aquellos Ojos Verdes
Absolut coincidenţial (şah mat, recunosc), astăzi piatra akyeană este malahitul.
P.S. Darius m-a tras de mânecă blând şi m-a mustrat că n-am adăugat piesa de rezistenţă. Fie-mi cojile de nucă moi.
Nicu Alifantis - Doamnă verde
miercuri, 5 martie 2008
Cri
De fapt aici nu vorbeşte Cărtărescu, ci Cri, oricine ar fi ea. Un text dulce-amar de drag mie.
Se dedică ţie, Parişah V. peste tigri, vânător surprins de prada-i, proprietar al celui mai solar zâmbet din câte am văzut vreodată.
În contrapondere cu o poezie pe care am primit-o astăzi scrisă pe o aripă de fluture de noapte. Versul 5 al strofei 3 mi-a consemnat capitularea, a dezvăluit tot secretul şi a stârnit o dorinţă tăcută, interogativă.
Şi pentru că nu există coincidenţe, pare-se că s-a copt vremea să scriu despre Doamna mea din Petale de Fluturi. Curând.
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor…
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice…
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând “E perfect, mamă”?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ştiu acum că viaţa există ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
(Mircea Cărtărescu)
Se dedică ţie, Parişah V. peste tigri, vânător surprins de prada-i, proprietar al celui mai solar zâmbet din câte am văzut vreodată.
În contrapondere cu o poezie pe care am primit-o astăzi scrisă pe o aripă de fluture de noapte. Versul 5 al strofei 3 mi-a consemnat capitularea, a dezvăluit tot secretul şi a stârnit o dorinţă tăcută, interogativă.
Şi pentru că nu există coincidenţe, pare-se că s-a copt vremea să scriu despre Doamna mea din Petale de Fluturi. Curând.
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor…
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice…
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând “E perfect, mamă”?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ştiu acum că viaţa există ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
(Mircea Cărtărescu)
Ceva ca rugãciunea
Nu ştiu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.
Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu ştiu ce am,
Cî stând pe loc
Sunt, hăt , departe.
Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?
De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.
(Marin Sorescu)
Şi de ce, Doamne ai lăsat un singur lucru pe lume asupra căruia nu ai vrut să ai nici măcar tu putere? Nu moartea, Doamne, altceva, ceva mai irevocabil, mai de neschimbat, ceva ca crucea lui Simon din Cirene, iar noi gemem uneori sub greutatea lui până învăţăm să-l înţelegem. De ce plantezi în noi răspunsurile tale tăcute, ca un altoi, la întrebările noastre urlate cu apă şi sânge?
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu” ţi-a spus fariseul, al cărui copil se stingea acasă. Şi dacă avem probleme cu auzul?..
Că nu dorm când dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.
Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu ştiu ce am,
Cî stând pe loc
Sunt, hăt , departe.
Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?
De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.
(Marin Sorescu)
Şi de ce, Doamne ai lăsat un singur lucru pe lume asupra căruia nu ai vrut să ai nici măcar tu putere? Nu moartea, Doamne, altceva, ceva mai irevocabil, mai de neschimbat, ceva ca crucea lui Simon din Cirene, iar noi gemem uneori sub greutatea lui până învăţăm să-l înţelegem. De ce plantezi în noi răspunsurile tale tăcute, ca un altoi, la întrebările noastre urlate cu apă şi sânge?
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu” ţi-a spus fariseul, al cărui copil se stingea acasă. Şi dacă avem probleme cu auzul?..
marți, 4 martie 2008
Fără titlu
O amiciţie veche ne leagă, pe mine şi prietena asta a mea, peste 2 decenii. O cunosc poate mai bine decât pe mine însumi, cu toate căderile şi înfloririle ei. Am rupt-o cu ea de nenumărate ori, am refuzat să îi vorbesc luni la rând, i-am aruncat vorbe grele, după care ne-am întors unul la celălalt ca la jumătatea de care nu te poţi rupe. Nu-i fată rea, doar cam prea cu nerv uneori. Şi exasperantă. Pentru mine cel puţin.
De curând am invitat-o pe la mine la un ceai pe înserat. Mi-a adus jurnalul ei, din care nu am mai citit de prin mai anul trecut. Cu permisiunea ei, transcriu ultima însemnare, fără niciun comentariu în plus. Măcar ca să-mi dovedesc mie însumi ce fiinţă califragilistică este. De regulă păstrez intimitatea prietenilor mei cu sfinţenie, dar în acest caz am avut dispensă (am plătit-o cu o sticlă de vin şi o cutie de Dinner Mints, plus câteva picanterii din ultimele mele aventuri nocturne). Am cenzurat doar ultimele rânduri, întrucât nu ştiu dacă nu intră pe aici şi vreun minor.
(Nu, nu sunt eu subiectul în cauză; ne ştim mult prea bine, eu şi ea, pentru a nu avea o relaţie extrem de profundă, dar invariabil etern fraternă.)
Mi-e tare drag de tine pentru că...
...mă enervezi. m-ai scos din minţi şi mi-ai explodat toate muştarurile. pentru că n-am ştiut de unde să te scot şi mai ales unde să te trimit mai val-vârtej. pentru că mi-ai zăpăcit planurile şi m-ai făcut să accept doctrine inamice
...pentru că ştii că mă enervezi şi mi-ai spus-o într-un dezarmant stil postmodern
...nu ai cedat disperării mele, într-o seară de joi, iar apoi pentru că ai cedat, scrâşnind din dinţi, “…ca un nebun…”, cu o amărăciune care m-a bucurat mult
...pentru că am primit, scris albastru pe hârtie albă, unul din cele mai minunate daruri de când pot să-mi amintesc (a se vedea paragraful următor)
...încă nu ştii că am o memorie nemernic, periculos de bună, şi fir-ar să fie îmi rămân pe retina minţii exact acele lucruri pe care, din instinct de conservare, ar fi bine pentru mine să le uit. în schimb pot uita uşor uneori ce m-ai rugat acum 10 minute.
...uneori nu te prinzi că atunci când tac excesiv ascund frământări de care poate nu vei afla niciodată, că uneori muşc din buze înainte de a spune ce doare şi că ai mare putere aici
...eşti atât de zuzu încât îţi imaginezi că poşta rapidă s-a inventat pentru a satisface capriciile plozilor răsfăţaţi
...îmi spui nonşalant în maşină „sper că arăţi bine astă seară şi o să placi amicilor mei”, după care mă scoţi din leşin spunând „well - pentru mine oricum eşti frumoasă, deci sunt subiectiv, habar n-am cum te văd ceilalţi”, evitând astfel la mustaţă o explozie de vitriol (deşi mi-a plăcut de n-am avut aer)
...pentru că mi-ai promis apă senină, spre iertare, cumpărarea fiecărui pas cu un ceas, şi un ceas care devine mai mare pe măsură ce îl ascultăm
...nimeni nu ştie ce va fi în luna mai, dar acum e martie, care ascunde în sine un fel de mai. iar în luna martie mi s-a făcut brusc dor de tigri
...te gâdili absolut savuros şi implori rapid îndurare. ceea ce nu înseamnă că o şi primeşti curând
...de o bună vreme mă tot uit la ceas la şi 13 minute, ceea ce pentru mine e de bine
...pentru că încă nu ştiu dacă apaşul încă sângerează, dacă atomii lui într-adevăr emană lumină şi aşchii albe, şi nici gustul căror fructe îl mai poartă pe buze
...nu ştiu dacă mai respecţi un contract pe care eu, din păcate, l-am încălcat de câteva ori. şi mai ales dacă m-ai putea ajuta să nu-l mai încalc...
...pentru că alergi şi taci şi ţi-i zor şi (sper) bine, şi habar nu ai că te citesc iar şi iar în toate metamorfozele tale (şi mă uit cu uimire şi teamă la o Oră de Sticlă pulsândă şi caldă)
...ai un ciuf de arici, pe care-l îmblânzeşti (sub privirile mele înverzite de ciudă) din trei mişcări nonşalante, pe când eu lupt cu al meu precum ghiaurii cu otomanii: constant, încrâncenat şi cu final previzibil. şi pentru că aştept dimineaţă de dimineaţă să râzi de ciuful meu, ca să-ţi pot sări la beregată, şi tu totuşi nu o faci. ceea ce mă enervează în plus, evident
... ştii să cari un aspirator ca nimeni altul, şi de asemenea să-ţi rătăceşti maşina
în parcare cu cel mai cuceritor zâmbet
...îţi plac măslinele negre (cu care sunt în război), nu-ţi place aroma de lavandă (pe care o ador), te lasă indiferent negresele (prăjitura; femeile - nu comentez) şi nu suporţi Activia cu Fibre
...nu dai un mesaj, micuţ, acolo, când aş tânji după el, nu-mi spui decât rar „bună dimineaţa” (fie şi virtualiceşte), ai un câine cu care e im-po-si-bil să mă împrietenesc în această viaţă şi o mâţă mai zănatică decât mine
...mi-ai adus Fosile pe care le port şamanic chiar şi când dorm; iar când puterea lor e doborâtă de vreo durere nocturnă, încerci toate remediile până îl găseşti pe cel care eliberează fata din ghearele durerii şi îi linişteşte somnul
...mi se revoltă stomacul când te apucă dorul de drifturi sau ţi se pune pateul în trafic, iar mutra ta angelică scoate şi mai mult din pepeni pe respectivii şoferi
...mi-e mai confortabil şi bine să vorbesc cu tine pe messenger când eşti la birou, decât când eşti acasă, dar nu-ţi pot spune direct motivul exact
...mă frustrezi în a face ceea ce orice entitate feminină mamiferică face instinctiv, mai devreme sau mai târziu: Să Cocoloşească. e înscrisă în codul nostru genetic, capisci?! zi merci că nu am viciul băuturii, că nu fumez, nu merg la femei şi folosesc un singur drog, în fiecare vineri
... în fiecare vineri îmi stârneşti concomitent două instincte feminine caracteristice: revolta şi înţelegerea. nu întreba „de ce”, că-ţi torn apă fiartă pe computer şi te încui în cameră vinerea asta
... am fost colegi de facultate fără să o ştim şi aveam pică pe acelaşi individ prezentator-de-meteo-la-PrimaTv
...eşti un nesuferit de inginer cu splendide valenţe umaniste, pe când eu n-am ingineresc şi matematic în mine decât ceva urme de hemoglobină, provenită din doi părinţi ingineri chimişti.
De curând am invitat-o pe la mine la un ceai pe înserat. Mi-a adus jurnalul ei, din care nu am mai citit de prin mai anul trecut. Cu permisiunea ei, transcriu ultima însemnare, fără niciun comentariu în plus. Măcar ca să-mi dovedesc mie însumi ce fiinţă califragilistică este. De regulă păstrez intimitatea prietenilor mei cu sfinţenie, dar în acest caz am avut dispensă (am plătit-o cu o sticlă de vin şi o cutie de Dinner Mints, plus câteva picanterii din ultimele mele aventuri nocturne). Am cenzurat doar ultimele rânduri, întrucât nu ştiu dacă nu intră pe aici şi vreun minor.
(Nu, nu sunt eu subiectul în cauză; ne ştim mult prea bine, eu şi ea, pentru a nu avea o relaţie extrem de profundă, dar invariabil etern fraternă.)
Mi-e tare drag de tine pentru că...
...mă enervezi. m-ai scos din minţi şi mi-ai explodat toate muştarurile. pentru că n-am ştiut de unde să te scot şi mai ales unde să te trimit mai val-vârtej. pentru că mi-ai zăpăcit planurile şi m-ai făcut să accept doctrine inamice
...pentru că ştii că mă enervezi şi mi-ai spus-o într-un dezarmant stil postmodern
...nu ai cedat disperării mele, într-o seară de joi, iar apoi pentru că ai cedat, scrâşnind din dinţi, “…ca un nebun…”, cu o amărăciune care m-a bucurat mult
...pentru că am primit, scris albastru pe hârtie albă, unul din cele mai minunate daruri de când pot să-mi amintesc (a se vedea paragraful următor)
...încă nu ştii că am o memorie nemernic, periculos de bună, şi fir-ar să fie îmi rămân pe retina minţii exact acele lucruri pe care, din instinct de conservare, ar fi bine pentru mine să le uit. în schimb pot uita uşor uneori ce m-ai rugat acum 10 minute.
...uneori nu te prinzi că atunci când tac excesiv ascund frământări de care poate nu vei afla niciodată, că uneori muşc din buze înainte de a spune ce doare şi că ai mare putere aici
...eşti atât de zuzu încât îţi imaginezi că poşta rapidă s-a inventat pentru a satisface capriciile plozilor răsfăţaţi
...îmi spui nonşalant în maşină „sper că arăţi bine astă seară şi o să placi amicilor mei”, după care mă scoţi din leşin spunând „well - pentru mine oricum eşti frumoasă, deci sunt subiectiv, habar n-am cum te văd ceilalţi”, evitând astfel la mustaţă o explozie de vitriol (deşi mi-a plăcut de n-am avut aer)
...pentru că mi-ai promis apă senină, spre iertare, cumpărarea fiecărui pas cu un ceas, şi un ceas care devine mai mare pe măsură ce îl ascultăm
...nimeni nu ştie ce va fi în luna mai, dar acum e martie, care ascunde în sine un fel de mai. iar în luna martie mi s-a făcut brusc dor de tigri
...te gâdili absolut savuros şi implori rapid îndurare. ceea ce nu înseamnă că o şi primeşti curând
...de o bună vreme mă tot uit la ceas la şi 13 minute, ceea ce pentru mine e de bine
...pentru că încă nu ştiu dacă apaşul încă sângerează, dacă atomii lui într-adevăr emană lumină şi aşchii albe, şi nici gustul căror fructe îl mai poartă pe buze
...nu ştiu dacă mai respecţi un contract pe care eu, din păcate, l-am încălcat de câteva ori. şi mai ales dacă m-ai putea ajuta să nu-l mai încalc...
...pentru că alergi şi taci şi ţi-i zor şi (sper) bine, şi habar nu ai că te citesc iar şi iar în toate metamorfozele tale (şi mă uit cu uimire şi teamă la o Oră de Sticlă pulsândă şi caldă)
...ai un ciuf de arici, pe care-l îmblânzeşti (sub privirile mele înverzite de ciudă) din trei mişcări nonşalante, pe când eu lupt cu al meu precum ghiaurii cu otomanii: constant, încrâncenat şi cu final previzibil. şi pentru că aştept dimineaţă de dimineaţă să râzi de ciuful meu, ca să-ţi pot sări la beregată, şi tu totuşi nu o faci. ceea ce mă enervează în plus, evident
... ştii să cari un aspirator ca nimeni altul, şi de asemenea să-ţi rătăceşti maşina
în parcare cu cel mai cuceritor zâmbet
...îţi plac măslinele negre (cu care sunt în război), nu-ţi place aroma de lavandă (pe care o ador), te lasă indiferent negresele (prăjitura; femeile - nu comentez) şi nu suporţi Activia cu Fibre
...nu dai un mesaj, micuţ, acolo, când aş tânji după el, nu-mi spui decât rar „bună dimineaţa” (fie şi virtualiceşte), ai un câine cu care e im-po-si-bil să mă împrietenesc în această viaţă şi o mâţă mai zănatică decât mine
...mi-ai adus Fosile pe care le port şamanic chiar şi când dorm; iar când puterea lor e doborâtă de vreo durere nocturnă, încerci toate remediile până îl găseşti pe cel care eliberează fata din ghearele durerii şi îi linişteşte somnul
...mi se revoltă stomacul când te apucă dorul de drifturi sau ţi se pune pateul în trafic, iar mutra ta angelică scoate şi mai mult din pepeni pe respectivii şoferi
...mi-e mai confortabil şi bine să vorbesc cu tine pe messenger când eşti la birou, decât când eşti acasă, dar nu-ţi pot spune direct motivul exact
...mă frustrezi în a face ceea ce orice entitate feminină mamiferică face instinctiv, mai devreme sau mai târziu: Să Cocoloşească. e înscrisă în codul nostru genetic, capisci?! zi merci că nu am viciul băuturii, că nu fumez, nu merg la femei şi folosesc un singur drog, în fiecare vineri
... în fiecare vineri îmi stârneşti concomitent două instincte feminine caracteristice: revolta şi înţelegerea. nu întreba „de ce”, că-ţi torn apă fiartă pe computer şi te încui în cameră vinerea asta
... am fost colegi de facultate fără să o ştim şi aveam pică pe acelaşi individ prezentator-de-meteo-la-PrimaTv
...eşti un nesuferit de inginer cu splendide valenţe umaniste, pe când eu n-am ingineresc şi matematic în mine decât ceva urme de hemoglobină, provenită din doi părinţi ingineri chimişti.
luni, 3 martie 2008
Ametist
A-Methustos, Piatra Împotriva Beţiei Spiritului. Piatra din care se sculptau cupele ospeţelor romane şi, încă şi astăzi, inelul cardinalilor. Piatra celei de-a douăsprezecea porţi a Ierusalimului ceresc. Seducătorul protector de mrejele seducţiei.
Ametystos, fecioara slujitoare a Artemisei care a respins avansurile desfrânatului Dionysos. Cea pe care zeiţa a cruţat-o, transformând-o într-un cristal alb, pe care Dionysos a turnat vin din cupă, dându-i splendida culoare soră cu vinul. Piatră farmakonică, devenită din drog – balsam. Piatra limpezirii minţii şi înseninării sufletului, ca o mână răcoroasă pe o frunte ostenită de exces sau boală. Când cerul interior e limpede, ce a fost nu mai e o povară dureroasă, iar ce va fi e un oaspete aşteptat cu zâmbet. Spune-se că protejează de robia bahică, dar mai ales de înrobirea spiritului oricăror înlănţuiri. În seninătatea spiritului, în libertatea faţă de delirul posesiei, al geloziilor, neliniştilor sau altor furtuni, în eliberarea din vuietul frământărilor, concentrarea asupra a ce e esenţial devine mai simplă, iar fruntea se limpezeşte.
Ametistul alină subtil insomniile şi coşmarurile, creează o punte spre conştiinţa profundă. Mulţi terapeuţi numesc ametistul „calmantul natural”, având un efect puternic relaxant şi acţionând asupra celei de-a şasea chakre.
Sursa: Aky
Diriguind şi temperând luna lui Februar, cea a carnavalurilor dinaintea Marelui Post, a exceselor dionisiace şi a des-frânărilor. Şi totuşi una din cele mai seducătoare pietre, iubită de regi şi asceţi deopotrivă.
Ametistul îşi schimbă uneori culoarea în funcţie de lumină şi căldură. În lumina zilei poate deveni uneori aproape alb-transparent. Doar cercetătorii ştiinţelor alternative pot explica poate cauza acestor transformări, precum şi strania sa structură stratificată. În apropierea unei geode de ametist, dacă eşti atent şi asculţi, aerul vibrează mut. Cea mai puternică vibraţie dintre toate pietrele sacre, spun cei ce ştiu.
Sursa: Aky
O piatră tare dragă mie, totodată o amintire şi o tânjire, în mijlocul furtunilor. Beţiile-mi fură multe, din cele care nu trec după mahmureala de a doua zi. Coincidenţa sau umorul Divin au făcut ca această piatră să-mi apară periodic în cale. Cândva am fugit de ea, provoca prea multă tânjire după o des-furtunare care nu se întrezărea. Peste multe secole, timpul copt a născut un alt ametist, pe care l-am dăruit din preaplin de drag, cu o sclipire nouă, limpede şi luminoasă în privire. Noul proprietar probabil nici nu bănuie că are cel mai drag ametist al meu. Dar unele lucruri nu se spun decât pe tăcute şi nu pot fi crezute decât cu ochii închişi şi mâinile legate.
O coincidenţă. Ceva fain, cu acelaşi nume.
Amethyst - Yoshiki feat. Daughter/Violet UK
Şi ca să nu spună nimeni că nu posed câteva manii bine înrădăcinate:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
