Teama

Alma:

Toate sunt posibile şi nimic nu este imposibil. Sufletul nu ştie când va zâmbi şi când va plânge, iar asta mi-e foc şi gheaţă în vene. Teama îmi amorţeşte pe nesimţite trupul cu privirea-i hipnotică, cu atât mai puternic cu cât mă zbat să îi scap. Teama.. dragoste şi luptă, abandon şi încrâncenare – Phobos cel născut din Ares şi Afrodita. Cel care răscoleşte, împotriva firii, curgerea lină a Timpului şi crispează sufletul în faţa unui haos de imagini, cuvinte, fioruri, fulgere de lumină şi umbră.

Să-ţi amintesc?..
Teama acelei dimineţi când ai ieşit urlând de durere, în straiele de noapte, către ceea ce o clipă de neatenţie şi un accident au lăsat în urmă, lângă drum.
Teama de tine însuţi, aprig, furtunos, din pricina unei dureri neostoite.
Teama că din răsadul tău de lumină va creşte o furtună, şi nu vei avea puteri şi ştiinţe farmazonice să o opreşti, iar toată seva ta, pusă la rădăcina răsadului, se va pierde în pământ uscat.

Teama că nu vei avea timp să iubeşti până dincolo de limitele tale, că puterile-ţi titanice vor îngenunchia neputincioase în faţa bacantelor care poate se vor năpusti într-o Noapte asupra fiinţei iubite.. teama de prea-umanul care adesea îngenunchiază Divinul din noi.
O ştii, dragul meu, cu secole în urmă mi-ai numărat temerile ca boabele unui şirag pe care mi l-ai smuls de la gât.

Are multe chipuri, dar e în fapt aceeaşi. Teama de durere. Fugi orb şi surd peste lumi şi planete,
sau te transformi în furtună şi noapte crudă, cu ochi sticlind aprig şi distrugător..
te fereci în tăcerea care împietreşte sufletul,
sau explodezi histrionic în frenezia unei mulţimi îmbătate..
– aceeaşi rădăcină te hrăneşte, şi amar îi e rodul.

Mă tem de mine, Atma dragul meu, mai mult decât de altele. Mă tem de ceea ce nu aş putea cuprinde în îmbrăţişarea mea infinit de largă şi răbdătoare, de săgeata pe care o văd zburând dar nu o pot opri.


Atma:

Toate sunt posibile – dar mai ales toate sunt în mâna Domnului. Nu uita asta. Doar în cel care a cunoscut abisul a crescut, ca un copac în mijlocul câmpiei, dorinţa şi puterea de a înfrânge Teama. Şi doar acela a înţeles că, în abis de teamă, Domnul îi şade alături.

Teama e jug, iar fiecare zbatere îi strânge laţul, Alma. Când vezi săgeata sclipind în razele dimineţii (când fiinţa îţi e mai molcomă şi zâmbitoare, atunci loveşte neîncrederea mai tare), goneşte-l pe Ares şi slujeşte Afroditei. Luminează-ţi chipul cu un zâmbet, relaxează muşchii încordaţi şi trimite îngerului tău o şoaptă de încredere. Abandonează-te liniştii, iar săbiile vor trece prin tine, însă tu vei trăi, şi fiecare crestătură te va întări.

Când te-ai temut de durere, ţi-ai ferecat sufletul după şapte uşi şi şapte ferestre pentru a nu-l atinge nicio săgeată. Dar l-ai lăsat şi fără aerul dulce al soarelui şi lumina catifelată a lui Eos. Te-am ajutat să îl laşi să respire liber, puternic dar înveşmântat doar cu o cămaşă albă.

Nu ţi-am arătat oare, când te-am purtat în braţele mele pese tot ţinutul pe care l-ai străbătut cu pasul, că durerea, dezamăgirea, sunt parte din trecutul şi din viitorul tău? Ai plâns amar atunci. Te-am aşteptat zâmbind, până ai înţeles să te desprinzi de spectrul ei, să o transformi din piatră de poticnire într-un oarecare pietroi din splendidul peisaj din faţa ochilor tăi. În ziua aceea te-am născut.


Îţi aminteşti? Primul cuvânt al Îngerului aşezat pe bolovanul răsturnat a fost: „Nu vă temeţi.” Nu le-a promis femeilor că nu vor mai simţi durerea în carne sau suflet vreodată. Le-a insuflat însă linişte şi încredere. Şi dragostea pentru clipa Aceasta, singura vie.

Eu nu mă tem, Alma. Zâmbesc liniştit şi mă încred în El. Iar când o săgeată îmi şuieră ameninţător lângă ureche, îmi amintesc că nimic nu mă poate dărâma – decât cu acordul meu tacit şi involuntar, iar asta o ştii preabine. Omul din mine e vulnerabil, dar îngerul din mine îi aşează mâna liniştitoare pe umărul stâng.


Alma:

Tăcerea şi teama femeii ascund universuri abisale, Atma, tu nu poţi şti asta. În carnea ei palpită tot sângele şi sufletul fiinţelor iubite, dar înzecit atunci când nu ştie farmakonul potrivit.

„Orice femeie poate să plângă fără lacrimi şi cele mai multe femei pot să vindece când pun mâna. Depinde de rană. Ea este femeie, şi asta e oricum o ghicitoare destul de grea.”

Durerea e o moarte, iar femeia e un mic zeu pământean al vieţii.

„Frica ademeneşte somnul la cei mici”, mi s-a spus. Sunt femeie, şi sunt atât de mică, iar teama îmi poate răzvrăti venele, Atma, pe când eu vreau să dorm liniştită.


Atma:

Teama e condamnare, război de sinucigaş.
Teama, lipsa de încredere a lui Orfeu că preaiubita-i nu îl va urma.
Teama care transformă ramura căzută pe drum în şarpe şi te orbeşte faţă de podoaba-i de flori. Iar tu iubeşti atât de mult ramurile înflorite primăvăratic. Iar acum e timpul pentru Sakura, frumoasa mea. Sărbătoarea Cireşilor în floare.

Durerea e alchimie. Iar teama e un monstru demult îmblânzit, Doamna mea. Aminteşte-ţi, doar i-ai tăiat coada, drept trofeu, înţepând-o şugubăţ cu acul tău de păr.


Cel care te-a minţit spunându-ţi că teama adoarme fiinţele mici nu şi-a dozat foarte fin farmakonul. Îl voi căuta de-a latul împărăţiei, în insulele de lumină din miezul Nopţii albastre, aromind a portocale şi flori de cireş, iar sub tăişul sabiei mele va depune un sărut pe fruntea ta, recunoscând (din Proprie iniţiativă, desigur) că-ţi va veghea somnul cu cele mai frumoase şi adevărate poveşti.



Ai întâlnit teama astăzi, Doamnă mică?


Alma:

Nu. Astăzi nu. Poate doar teama de mine. În alte zile i-am mai întâlnit spectrul, şi ştiu că va mai apărea, cât timp fi-voi femeie.

Însă am trei arme împotriva ei. Cele trei pietre care susţin universul, dintre care una este piatra din capul unghiului, cea de temelie.

Cea al cărei nume începe cu aceeaşi literă precum unul din numele preaiubitului meu PaDişah.