Noaptea la hotel

Siegfried Lenz


Recepţionerul îşi trecu mâna peste caiet şi ridică neputincios dîn umeri.
“E singura posibilitate, spuse. La ora asta târzie nu o să mai găsiţi nicăieri o cameră individuală liberă. Puteţi bineînţeles să mai întrebaţi şi la alte hoteluri. Dar vă garantez că dacă reveniţi la noi nu o să vă mai putem ajuta. Cu siguranţă că singurul loc pe care îl mai avem acum liber, într-o cameră dublă (şi pe care nu pot să înţeleg de ce nu îl acceptaţi) se va fi ocupat deja.”
“Bun, spuse Schwamm, am să iau patul din camera dublă. Doar că aş vrea să ştiu cu cine împart camera.. Persoana a sosit deja?”
“Da, a sosit şi s-a culcat.”
“S-a culcat” repetă Schwamm, luă formularele, le completă şi i le restitui recepţionerului. Apoi urcă spre cameră.

După câteva bâjbâieli găsi camera ce îi fusese repartizată. Apăsă pe clanţă, închise uşa în urma sa şi pipăi cu mâna după comutator. Atunci se opri brusc. Lânga el auzi o voce sumbră şi energică:
“Opriţi-vă! Vă rog nu aprideţi lumina. V-aş fi recunoscător dacă aţi lăsa camera în întuneric”.
“M-aţi aşteptat?” întrebă Schwamm speriat. În loc de răspuns, străinul spuse: “Nu vă împiedicaţi de cârjele mele şi fiţi atent să nu cădeţi peste geamantanul meu, care e aproximativ pe la jumătatea camerei. Vă voi dirija spre pat: mergeţi trei paşi de-a lungul peretelui şi apoi întoarceţi-vă la stânga, iar dupa alţi trei paşi o să daţi de patul dumneavoastră”.

Schwamm făcu întocmai cum i se indicase. Ajunse la patul său, se dezbrăcă şi se întinse. Putea auzi respiraţia celuilalt şi simţea că nu va putea adormi primul.
“Apropo, spuse el ezitând, după o vreme, numele meu este Schwamm (burete)”.
“Mda” spuse celălalt.
“Da..”
“Aţi venit la un congres aici în oraş?” ”Nu. Dar dumneavoastră?”
“Nu”.
“Cu afaceri?”
“Nu, n-aş putea spune asta. Probabil am cel mai ciudat motiv pe care l-ar putea avea cineva ca să vină în oraş” spuse Schwamm.
“Vreţi să vă sinucideţi aici?” întrebă celălalt.
“Doamne fereşte, nu! Vedeţi, eu am un fiu, domnule... (celălalt nu îşi rosti numele), un băieţel vesel, din pricina lui am venit aici”.
“E la spital?”
“Nici vorbă. E sănătos, poate puţin cam palid dar în rest sănătos tun. Doar că este din cale afară de sensibil şi e foarte uşor impresionabil.”
“Deci totuşi este la spital”.
“Nu” ripostă Schwamm, v-am spus deja că este sănătos din toate punctele de vedere. Dar este în pericol totuşi, băieţelul ăsta al meu are un suflet de sticlă, e foarte sensibil, de aceea este în pericol”.
“De ce nu se sinucide atunci?” întrebă celălalt.
“Cum puteţi spune aşa ceva, un copil, la vârsta lui! Nu, băieţelul meu este în pericol dintr-un alt motiv: în fiecare dimineaţă se opreşte, în drumul lui spre şcoală – merge mereu singurel- în faţa unei bariere de cale ferată şi aşteaptă până trece primul tren. Stă acolo la barieră, bietul băiat, şi face cu mâna, face cu mâna energic şi prietenos şi cu disperare înspre tren”.
“Aşa, şi?”
“Şi apoi, spuse Schwamm, se duce la şcoală, iar când se întoarce acasă e tăcut şi trist, uneori chiar plânge. Nu îşi poate face temele, nu are chef de joacă şi nici chiar de vorbă. Asta se întâmplă deja de câteva luni, zi de zi. În ritmul ăsta o să mi se imbolnăvească băiatul.”
"De ce se poartă aşa?”
“Vedeţi Dv, spuse Schwamm, asta e partea ciudată: băiatul face cu mâna, şi – asa cum observă cu tristeţe de fiecare dată- nici un călător nu îi face semn înapoi cu mâna. El pune asta aşa tare la suflet încât eu şi soţia mea deja suntem extrem de îngrijoraţi. Face cu mâna şi nimeni nu îi răspunde la salut. Evident, călătorii din tren nu pot fi obligaţi să îi răspundă la salut şi ar fi absurd şi ridicol de emis o asemenea pretenţie, dar...”.
“Şi Dv, domnule Schwamm, vreţi să puneţi capăt suferinţei fiului Dv luând trenul de dimineaţă pentru a-i face copilului cu mâna?”
“Da, spuse Schwamm, da..”
“Pe mine, spuse străinul, copiii mă lasă rece. Îi urăsc şi îi evit, din cauza lor mi-am pierdut soţia. A murit la prima naştere. Mergeţi spre Kurzbach, corect?”
“Da”.
“Şi nu aveţi ezitări în aplicarea planului Dv? Altfel spus: nu vă e ruşine să vă priviţi apoi fiul în ochi? Pentru că ceea ce aveţi de gând este înşelătorie curată.”
Schwamm replică iritat: “Dar.. cum vă permiteţi, vă rog frumos, cum v-a venit o asemenea idee?!” Îşi trase pătura peste cap, rămase dus pe gânduri o vreme şi adormi.

Când se trezi a doua zi dimineaţă constată că era deja singur în cameră. Se uită la ceas şi tresări: până la plecarea trenului mai erau 5 minute, era exclus să îl mai prindă.

După-amiază ajunse acasă, abătut şi dezamăgit. Băiatul îi deschise însă uşa din cale afară de bucuros. I se aruncă în braţe, bătând cu pumnii săi micuţi şi strigând: ”Mi-a făcut cineva semn, mi-a făcut semn cu mâna mult timp!”
“Cu o cârjă..?” întrebă Schwamm.
“Da, cu un baston. Şi apoi şi-a legat batista de vârful bastonului şi mi-a facut semn cu el pe fereastră mult mult timp, până nu l-am mai putut vedea..“

Soledad Farmakon

Ricardo Arjona, "Soledad"


"... singurătatea este o ingrată căreia ajungi să îi prinzi treptat gustul, riscând să te îndragosteşti în final complet de ea

Singurătatea este un hotel al nimănui, un pat care nu este al meu, singurătatea înseamnă să te trezeşti la 3 dimineaţa şi să nu ştii unde este baia.. singurătatea sunt eu

Singurătatea este picătura de apă în cadă, pe care ai lăsat-o să picure şi pe care nu vrei să o închizi ca să nu te mai simţi atât de singur

Singurătatea este ca un supliciu ingenios al firii care face să trebuiască să ne întâlnim cu noi înşine pentru a îi putea preţui pe ceilalţi

Singurătatea este o oglindă care nu minte

Singurătatea este multitudinea de sunete pe care nimeni nu le ascultă, dar care fac prea mult zgomot

Singurătatea sunt eu în prezenţa trecutului

Singurătatea este un sărut care se risipeşte pe pernă, este vederea umbrei şi a siluetei cuiva care deja nu mai este aici

Singurătatea este o nesuferită şi o insuportabilă şi o minunată care îmi place fără să ştiu prea bine de ce

Singurătatea înseamnă să înţelegi în sfârşit că nu există companie mai bună decât cea a singurătăţii Este priveghiul unei zile care s-a dus, este să încetezi să mai faci nimic, să te pregăteşti, să te îmbraci şi să ieşi pentru a continua să faci nimic

Singurătatea este tovarăşa, cea a fricii, a viitorului incert, a drumului, a căutării, Singurătatea.."

Omuleţi frumoşi (de-ale copiilor)

Ce este economia?
Economie înseamnă să nu mai cheltuim din salariu, ca să-l punem
la bancă. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l dă seful. (7 ani)

Ce este sufletul?
Suflet e când iţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi prăjituri
şi lu' ăla mic. (8 ani)

Ce este tristeţea?
Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult.(7 ani)

De ce se bat potcoave cailor?
La cal se pune potcoave să nu cadă calul pe spate atunci când pune
frână, că se înţepeneşte în potcoave. (9 ani)

Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos şi e scump şi n-ai bani. (7 ani)

Ce este zâmbetul?
A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău. (8 ani)

La ce foloseşte steagul?
Steagul foloseste, că atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau
peste ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei
ştiau.
(7 ani)

Ce este acela un ministrul?
Ministru e un om care stă pe scaun şi le spune la alţii să facă
cerere. (7 ani)
Ministru e un om care a învăţat zece clase şi s-a dus la serviciul de
miniştri. (8 ani)

Ce este igiena?
Igiena este când vin neamurile şi vede ce curat e în casă. (7 ani)

Ce este inima?
Inima e o carne care stă pe sufletul oamenilor, ca să trăiască oamenii cu suflet. (7 ani)

Singura Fereastră

O fereastră întru un alt timp şi spaţiu, liberă de vina ignoranţei medievale umane, care orânduise în acest castel drept cameră de tortură o odaie imediat alăturată capelei unde se celebra serviciul divin.

Rock mood

Mă bântuie doruri uitate.. bad boys magnetici şi o frenezie audio-vizuală ce răscumpără starea cataleptică a zilei de luni.



Apocalyptica, "Quutamo"

Muzicile trupului

Performanţele trupului, bucuriile sufletului. Ca de început de zi.

Bobby McFerrin, "Thinkin' about your body"


Un balls musician


UnRollerblades musician


Un manualist


Un muzician al picioarelor (şi totodată un spectaculos exemplu de supravieţuire frumoasă: www.bigtoerocks.com)


Şi un muzician al paharelor cu apă

Mariana Montes şi Sebastian Arce

Coincindenţă. Astăzi am aflat că aceşti doi magnifici dansatori vor veni în România la începutul lunii aprilie, o surpriză totală şi splendidă pentru cunoscători şi oricine îi va vedea. Tot astăzi am descoperit show-ul lor parizian de vara trecută, pe o piesă endorfinică, pe care îl caut de multă vreme.

Eram în sală...



"Gente Que Si", Festivalul Internaţional de Tango, Paris 2007

Cântec pentru Mayna

Mayna, Mayna tu ştii taina
cu care se-mbracă iarna
tu ştii -Mayna- locul
unde se ascunde focul
când tresare-n ou norocul.

focul
locul

dimineaţa asta, Mayna
am să te cobor la stele
să te-agăţ de toate cele
să te pun pe-un ram de măr
să te pun ca pe un joc
pătrăţele dulci la loc

şi să te iubesc
-că n-o fi foc!-

locul
focul
şi norocul


mâine ziua ta va fi
altfel ca în altă zi
mâine albul va fi dor
verdele un călător
jocul îţi va fi odor
vântul pană de cocor.
o să guşti puţin din noapte
şi-o să-ţi pun pe buze coapte
ceva zbor şi-un pic de lapte
trei smicele de mărgean
şi-o să te iubesc un an.

Mayna , Mayna
rogu-te dă-mi haina
uite-afară vine iarna
şi doar tu îi poţi şti taina,
jocul, locul şi norocul...

Mai aprinde - Mayna - focul..

Ioan Gabriel Puşcă

Pentru că Iarna văd că începe să se înmoaie cu lacrimi de streşini curgătoare, şi pentru că încă sunt în fascinaţia splendorii zăpezilor alb-mute, şi pentru că vreau lângă foc, lângă vinul fiert şi lângă peretele care apără de viscolul muntos de afară.


Dragilor, cât aprinde Mayna focul hai la un ceai. Unul din preferatele mele, descoperit de curând într-o gamă pe care v-o recomand din suflet (găsiţi la Plafar). Un ceai de o aromă şi un efect.. de poveste. Cutia din imagine este deja promisă, dar putem să ne înfruptăm totuşi din ea, nu se supără prietenul, cred.

Cântecul Nopţii (1)

Pentru o nouă şi dragă rudă "coincidenţială"

Tarantella napoletana (cu bătaie spre un anume film)

Pentru o persoană faină şi burzuluită de ale lumii nedreptăţi judiciale

Ricardo Fogli, "Per Lucia"

Pentru un zăpăcitus magnanimus, care a văzut amu câteva zile filmul "Capote"

Estrella Morente, "Volver"

Pentru un ucenic la popota regimentului

Genesis, "Hold on my heart"

Pentru o posesoare-visătoare de motan zgubilitic

Radiohead, "Winter wonderland"

Pentru un mare dregător paharnic, angajat voluntar pe post de căluţ pentru mici domniţe

Sandra Luna, "Me llaman Luna"

Pentru un Padyşah oltenesc

Taraf de Haidouks, "Geamparale"


Pentru totţi ceilalţi oaspeţi dragi presăraţi prin sufletul şi bătătura de ametyst

..ceva de limpezire

Adiemus

..ceva ghiduş

Corina Chiriac, "Inima ta"

..şi ceva de început noaptea

Katie Melua, "My aphrodisiac is you"

P.S. Kolonele, am răspuns cu drag invitaţiei. Cum spuneam, poate instaurăm o tradiţie. Muzicile de weekend, de la boieri pentru boieri.

P.P.S. Pentru îmblânzirea Celui nesurprinzător de Ursuz

Dead Can Dance, "Frontier"

Fereastra dintre

Praga



Ghent



Bruge

Crăiasa

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întârire
Şi zid de mântuire.
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor:
Ascultă a noastre plângeri,
Reginâ peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Si pururea Fecioară,
Marie!

M. Eminescu, "Rugăciune"

Noa

Noa îmi povesteşte că viaţa e frumoasă. Noa pe care o adulmec mereu pânditor din sticla perlată a alchimicului Cacharel, cu aceeaşi bucurie nouă, de curcubeu pe cer noros, de zâmbet pe lacrimă. Noa, femeie sau parfum, vine cu pas de djinn şi vorbeşte auzului sau simţurilor despre frumuseţe, despre Femeie, despre lucruri pe care le iubesc.

Sprijinit la braţul ei pot merge la pas uşor spre cu o Voce care nu mai e a mea, dintr-o altă viaţă. Aura îmi e un curcubeu turbat când merg să o întâlnesc. O ascult. Ca pe blânzii falşi lunatici sedaţi, cărora le zâmbeşti ca să nu le trezeşti eriniile.

Noa, "Vivre"

Vocea zâmbeşte – am plătit regeşte să fie amorţită cu cele mai blânde şi puternice narcotice; şi eu am în vene aroma parfumului şi cântul djinnului meu, suntem cumva egali. Vocea zâmbeşte ca prin vise şi mă roagă să transmit un mesaj (nu va ajunge întreg până la poartă). Un mesaj despre frământări cu unghia pe tencuială, pe-un perete de firidă goală, despre cavaleri întorşi din lupte de unde au adus prizoniere mute şi tăiase sclipiri de priviri, despre dimineaţa de după bătălie, când faptul de a fi supravieţuit pare doar o înfrângere în plus.

Când lupţi pentru un stindard, cum poate însuşi stindardul să trădeze, să ia foc în proprille mâini? Cât de amară e dimineaţa de după, când realizezi că ai supravieţuit. Ce palmă pe obraz. Câtă ură pe nebunii care spun că soarele va răsări şi mâine, poate chiar mai frumos. Ce ştiu ei?!
(Şi totuşi inculpatul soare are neruşinarea de a le da dreptate.. să i-o spun? Cândva credeam şi eu în asta. Între timp m-am mai bronzat puţin.)

Vocea zâmbeşte tăcut. A atins graniţa, o ştim amândoi, un pas în plus ar însemna risipirea narcozei. Trebuie să se întoarcă pentru încă o perfuzie. (Va primi o doză mai mare acum, dar ne prefacem amândoi că nu o ştim). Ea nu cunoaşte superbele răsărituri de soare ale dimineţilor de după bătălii, zilele de o frumuseţe senină pe care le descoperă ele. (Doar în anumite momente, la amurg, lumina e atât de clară încât se reflectă în cioburi). Vocea rămâne cu ecourile ei, eu cu alegerile mele.


We


Noa mă însoţeşte uneori pe cărările zilnice sau noctice şi îmi şopteşte aromitor despre câtă bogăţie poţi descoperi atunci când te crezi ăl mai sărac. Ea spune că atunci când ţi s-au furat straiele şi muşcă frigul - poţi face o baie, iar apoi poţi observa cum îţi cresc muguri de aripi.

Again and again


„Dacă plângi dispariţia soarelui din viaţa ta, lacrimile te vor împiedica să te bucuri de frumuseţea stelelor”. Ce splendid e cerul, Doamne!..

Noa e numele unuia din îngerii mei păzitori. Uneori e parfum, alteori cântec. Alte dăţi îmi aminteşte de cele trei semnificaţii ale sale: în limba lui Isus înseamnă mişcare (a sufletului dintr-un amar spre un dulce), în limba lui Ibn Arabi semnifică lumină (pe care o revarsă îngerul trimis să-ţi vegheze tulburarea), iar în limba magneticului Haruki Murakami desemnează calificativul cu dragoste . Dragostea cea de pe munte.



Marcel Iureş, "De-aş vorbi.."


Am decis. Mâine, femeia mea va purta Noa.


Noa şi Miguel Bose, doi dragi ai mei

Vivat Saccharum Officinarum

(Orice asemănare cu personaje reale este pur şi simplu dorită şi intenţionată).

Ce este o Trestie? O tulpină bâţâită de vânt, cu rădăcini bălăcite în soluri mâloase?
„Trestia de zahăr face parte din familia Gramineelor, se cheamă ştiintific Saccharum officinarum, creşte înaltă de 2 - 4 m şi conţine în măduva tulpinii în jur de 14 % zahăr. Ocupă pe glob circa 11, 3 milioane hectare.”

Minciună şi defăimare. Trestia este o fiinţă mlădioasă, de la înălţimea căreia lumea se vede deseori foarte fain. De multe ori, fiinţa se află sub influenţa diferitor bahisme. Adică se îmbată. Cu votcă, muzici languroase, imagini de sedus sufletul sau vorbe de te pun pe gânduri. Şi pleci mai luminos de pe plantaţia ei. Ştia Pan de ce şi-a făcut din trestie instrument de ostoit aleanul.

Când o bântuie malincoliile, fuge de ele alunecând unduitor pe gheaţă. Când îi e dor de zăpezi, pune pile la un înger care îşi fulguie aripile şi produce ditamai nămeţii. Când o apucă tendinţele niervoso-sinucigaşe, trânteşte portiţa căsuţei sale vegetale, după care tace o vreme, după care scânceşte o vreme că n-are unde scrijeli ce minunăţii îi mai bântuie fiinţa, după care se reinventează ca Phoenix-ul şi revine cu trei degete îmbinate a scriere, sau a binecuvântare. De un verde trestios sau de un roşu de Tohani sfeclos, tot conţine mult zahăr. Şi reaminteşte unora gustul bun al dulcelui din ţesătura fiecărei zile.

Trestia se înalţă mâinecu o frunză. Verzuliul se înţelepţeşte cu încă un an. Să fie un an cu sănătatea tulpinii şi a sufletului, cu linişte din cea caldă, cu bucurie din cea îngerească. Şi cu multe flori. Flori de trestie. (Ba există.)


Aşadar, ceva pentru fiinţa trestiană:


Yann Tiersen, „Le Banquet”

Ceva pentru motanul ei:


Şi ceva tot pentru Trestie.. ca sa aibă de unde să ne dea şi nouă :)



Viaţă frumoasă, Trestie!

Apele Frumoasele

Că tot vorbeam despre apă şi cristalele cele frumoase ale lui Emoto.

Dumnezeu trebe că ne vorbeşte tare frumos de o vreme încoace, aşa frumos cum nu a mai făcut-o de mult. Muzica Cuvintelor Sale, frumuseţea lor sunt vizibile. Cuvântul cel bun din Cer a prins trup fizic şi s-a aşezat pe pământ.

Ape

“Nu-s în apele mele”. Dar în apele cui sunt? Ce fac pe-acolo? Şi ce fel de apă? De mare, sărată a lacrimă, în care s-au scufundat corăbiile?.. Dacă plutesc, e de bine, înseamnă că nu m-am scufundat odată cu ele.

Dacă sunt în "apă de ploaie", unii spun că ar fi de rău, că “apa de ploaie” e chivalentul “spanacului”, “vacs-ului”, nevalorosului. Dar apa de ploaie, sau apa chioară, e de fapt aqua claris, apă clară, limpede, prin care vezi uneori mai bine decât prin aer, apă care limpezeşte, apă cu lumină (de aceea e clară) Şi asa revin la “apele care nu-s ale mele”. Când mă bălăcesc (şi cu ce voluptate uneori, Doamne!) în asemenea ape, spun că-s în “ape tulburi”. Ape făr-de lumină, făr-de vedere, ape nu doar murdare şi opace, dar blocate vizual, energetic, sufleteşte. Ape de înglodire, nu de eliberare, ape stătute şi apăsătoare, nu aromate şi limpezi-liberatoare.

Şi dacă eşti în apele altcuiva.. ce faci acolo? Le tulburi si mai tare sau ajuţi la limpezirea lor, şi prin asta a ta? “Cum te simţi?” – “Nasol, nu-s în apele mele.. mă doare asta, mă supără asta…”. Realizezi Bravos, în felul acesta o facem lată de două ori. Întâi, se creează albia de înglodire pe care o să tot curgă apele tulburi, şi apoi şi celălalt e împroşcat cu stropi mocofloşi şi noroiaţi. La întrebarea de mai sus se poate răspunde oricum, dar şi aşa: “De la excelent în sus". Vorba cântecului.

E bine

Rar e “foarte bine”…. sau, la o adică, de ce aşa rar? De ce tot ape tulburi? Nu merg toate bine? Dar câte merg totuşi bine? Ia hai la numărătoare, cu abacul sau hârtia şi creionul. Hai pe degetele de la o mână măcar.

Apele tulburi sunt tulburate, nu opace de felul lor. Trebuie onestitate şi puţin curaj pentru a recunoaşte exact ce o tulbură. “Nu stiu ce am” nu e un răspuns onest, ci unul struţian. Înseamnă că bălteşti. E nevoie de un izvor sau o cascadă.

Sublimul Rumi spunea „Când sapi în fiecare zi o fântână, până la urmă la apă limpede tot ajungi.”


Enya, "Water shows the hidden heart"


Meseria de fântânar e dintre cele aproape dispărute azi, dar totodată dintre cele cu neştiute rădăcini tradiţionale şi magice. Splendidă mitologia legată de aceşti magi căutatori de apă. Amu, aci, un fântânar ar muri însă de foame.

Mai cunosc câţiva fântânari.. nu din cei cu fântâni pe-afară, din păcăte, ci pe dinlăuntru. Oameni frumoşi, care caută neştiuţi ape limpezi şi bune în oamenii pe care îi întâlnesc (secătură..îţi aminteşti prietene?). Oameni care limpezesc apele tulburi cu vorba molcomă, liniştită, cu ochii sclipind de interes generos când întreabă „Ce Mai Faci, Cum Iţi E?”, fântânari care aduc la lumină izvoarele cele adânci.

Nu-nţeleg mereu ce vrea de la mine nuielşa de alun, sau caut în locuri seci şi resimt arsura (setea) dezamăgirii. Dar nu-i nimic. Pânzele freatice există, în pământ şi în oameni. Baiul e cu fântânarii, dacâ nu gâsesc izvoarele. Dar şi asta se rezolvă, cu răbdare. Nici Rumi nu vorbea despre vreun utilaj modern de forare performantă.

*
Nu pot să îl uit aici pe Dr. Masaru Emoto.

Pentru cine are ochi de ascultat şi urechi de înţeles.



E atât de simplu să ne limpezim apele.



Ba nu - e incredibil de greu.. E nevoie de conştientizare, deschidere, încredere şi descrâncenare. Şi de voinţă de ape limpezi.

Dimineaţă bună, dragule oaspete.

James Last, "Morning at Seven"



Gene Kelly&Debbie Reynolds, "Good Morning"



Tudor Gheorghe, "De Pe-o Bună Dimineaţă"

I Will Survive

Cine râde de sine însuşi are o sursă constantă şi veşnic nouă de amuzament. (Vorbă Zen).

Râsul, iubirea şi ciocolata au ceva în comun. Dau drumul şuvoaielor de endorfine şi descătuşează zâmbetele, încătuşând pelinurile din suflet ca într-o închisoare a îngerilor. Şi sunt printre cele mai puternice medicamente cunoscute.

Să supravieţuieşti unei dureri de magnitudine 9, unei căderi, fiecărei zile cu micile ei enorme munci de Sisif, înseamnă să poţi merge înainte cu sufletul limpede, cu zâmbetul la butonieră şi privirea însetată să soarbă frumuseţe şi dragoste din jur.

Să te bucuri din toţi rărunchii sufletului, fie el şi şchiopătând.

Să ai zâmbetul luminos al lui Chaplin ridicându-se din praf şi salutând ridicolul, umilinţa, dezastrul cu un lejer şi splendid chapeau!

Să poţi să te priveşti râzând de tine însuţi, de vânătăi, ciuful zburlit, mutra-ţi bleagă şi oropsită, ochii cât cepele, de mila ce te cuprinde de amărăşteanul ăsta din oglindă.


A supravieţui înseamnă să-ţi faci din toate o treaptă de înălţare.

Râsul şi bucuria sunt pârghiile unui lift supersonic.

Dovada

Somebody lived to tell.

(Mai multe informaţii despre originile ghaneze ale creaturii akyeene: http://209.85.135.104/search?q=cache:8fiMSuTTuvQJ:www.johncooke.com/name/ghana.htm+akyean&hl=ro&ct=clnk&cd=10&gl=ro)

Murphologie (2)

Este mai uşor să obţii iertarea decât permisiunea.

A greşi este omenesc, a da vina pe altcineva este şi mai omenesc.

Ca ceva să rămână curat trebuie să murdăreşti altceva.

Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.

Când ai nevoie să baţi în lemn, îţi dai seama că lumea este compusă din vinilin şi aluminiu.

Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică şi merg mai departe.

Dilema Veche

("Nu sări când sunt balade!")

După o întâlnire de grup din astă seară ce mi-a mers la suflet mai mult decât mă aşteptam, mă bântuie fantomatic o mai veche dilemă. O supun atenţiei boierilor avizaţi. Cu argumente.

S-a inventat vreun tratament care să dea roade în cazul akyean?

Cunoscătorii ştiu afecţiunea.

Gagică-mea updated

Regret să vă dezamagesc. S-a vopsit blondă.

Gagică-mea, în tinereţe

Ferdinand

(Paco de Lucia, "La luna y el toro")

Urme de cucuie îi împodobesc senina frunte brun-înzulufată. Coarnele sunt îndoite pe alocuri, unele ziduri au fost cam tari. Alură uşor quijotescă. Privire feroce când îşi face proces sie însuşi, privire dulce-amară când judecă bătălii trecute. Nu poate lupta în arenă pentru că de regulă termină prin a invita matadorul la un ceai aromat şi a-i face un masaj, că prea are o mutră constipată şi stresată.
E visător precum cea mai bleagă bovină, credul uneori de-l râd şi curcile din lemne.

Câteva alergii:

Culoarea portocaliu. Îi provoacă noduri în gât, sudalme stilizate şi o anxietate ce ia uneori calea aerului sub forma unui mârâit straniu de auzit din botul unui taur. El, însă, ştie limbi străine.
Lupte interioare acerbe când vreun prieten apare purtând infama culoare.

Nervii. Proprii şi ai altora. Nu suportă, se niervează de fiecare dată când se enervează. Se tratează cu Guuuzfraabaaa-uri (Anger Management, domnilor), aromoterapie cu ulei de lavanda si diverse pilule precum:


("Nu te enerva")

Lipsa de amabilitate gratuită (îl tâmpeşte uneori o întrebare bovinică: e atât de simplu şi necostisitor să fii bun, de ce să fii altfel?) şi suficienţa (când te crezi excesiv de important, toate te lezează şi devii ciufut). Ca antidot personal împotriva acestora mai frecventează căutătura în oglindă, pentru a-şi reaminti că orice taur poate fi uneori un simplu bou. Dar şi din asta se învaţă ceva.



Îi generează râuri de endorfine şi zvăpăiate fluturări din coadă (mică, de când a tuns-o, dar totuşi fâlfâindă):

Salatele de fructe. Le compune atât de irezistibile încât savurează boluri întregi. Ingrediente secrete, amestecate cu delicateţe, cu un praf de dragoste, altfel nicio mâncare n-are Dumnezeu şi e păgână.

Florile. Îşi cumpără, admiră pe stradă, doreşte. Uneori, pe furiş, mai sărută câte una pe petale sau îi mângâie braţele verzulii. Ginsengul de la capul patului tocmai a primit o pupătură.

Plutirea narcotică. Nu sniff-uieşte (are probleme cu sistemul nazal, e drept, dar defectul e din fabrică), dar se îmbată. Total, cu braţele larg deschise, până dincolo şi dincoace de sine. Iubeşte frenetic Zeul creator de Yin Yang, slujeşte şi adoră, plânge râzând şi exaltă în tăceri copleşitoare de fericire, se lasă ţesut de muzică şi cântă cu trupul, în timp ce sufletu-i lăcrimează mai sărat sau mai parfumat, dar mereu zâmbitor, atunci când are Drogul în sânge.


(Libertango, "The Tango Lesson")

Minunile. Natura. Muntele. Picturile şi sculpturile lui Dumnezeu. Ar lua splendorile naturii bucată cu bucată şi le-ar dărui dragilor dragi. Ar obloji cu ele răni, ar reaminti răniţilor că mâine soarele va fi încă şi mai luminos, chiar daca acum e poate miez de noapte (şi chiar şi acum, cât aur şi linişte în stele!). Ar deveni cel mai Bogat, pentru că ar sădi zâmbete.


Are nevoie de:

Apă. Râu, izvor, cascadă. Lacrimă. Arată ce e piatră şi ce nisip. Dă strălucire şi lasă să se oglindească cerul. Limpezeşte după furtuni. Ferdinand cunoaşte furtunile. E o furtună uneori, cu fulgere şi curcubee. La fel ca în tangoul asasinant şi învietor de suflet.

(Assassins's Tango)

(În viaţa reală, Ferdinand e renumit drept un mare băutor. 2 litri pe zi. Taie-i sursa de apă şi cedează psihic. Va mai povesti Ferdinand despre apă..)

Are nevoie şi de Cerul care trimite Apa Vie şi de Pământul pe care există oameni-izvoare, fântânari, oameni frumoşi.

Unii dintre ei îl vizitează pe tărâmuri de Ametyst.


Ferdinand de fapt nu se numeste "Ferdinand". Nu-l daţi de gol, vă rog. E timid, dar se tratează.

Lumină

(Capturată de Aky pe 01.01.08, în jurul orei 08:30.)

Câtă vreme e timp

Un bluff al Cuiva (care are promis de la mine un refec în bunul stil akyean, plus o săpuneală în public) cum că un alt Cineva a păţit o dandana şi are o mână ruptă m-a introdus cu degetele în priză. Nu doar pentru că am acum fobie faţă de ideea de membru rupt (altcineva drag mie chiar a păţit-o recent), faţă de o suferinţă despre care te fulgeră vestea când te aştepţi mai puţin.

Păţania, dincolo de telefonul fără fir pe care l-a generat (pentru care păţiţii sper să mă ierte), mi-a adus din nou aminte să-mi amintesc. Ia-te prin surprindere uneori şi gândeşte-te cum ar fi viaţa ta cu lipsa acelei sau celeilalte persoane la care ţii, în vreo formă sau alta de rudenie, amiciţie, iubire, prietenie. Când furia îţi aruncă vorbe grele pe limbă, când eşti supărat şi dezamăgit, când te-ai obişnuit cu prezenţa ei/lui zi de zi, ba chiar te sâcâie uneori, când te bucuri de compania sa şi ţi se pare că ţi se cuvine, că e ceva normal - gândeşte o clipă realitatea fără acea persoană.

Exerciţiu dur, dar din fericire încă reversibil. Şi una din cele mai importante lecţii, poate.

Parfumele Nebunelor Dorinţi

Mi-am dorit mult acest concert, şi m-am bucurat încă şi mai mult de el. Într-atât încât am luat notiţe şi am încropit o mică cronică a unei frumuseţi care a durat mult peste cele 2 ore ale concertului. Ordinea pieselor şi momentelor este aproape exact cea din concert – cu excepţia acesteia, care e pentru aperitiv.

Nunuţo

Din păcate nu am găsit decât trei piese în interpretarea maestrului, restul au vocea originală a barzilor cărora nea Tudor le-a închinat concertul.
(Am auzit recent cum că pe nea Tudor cică l-ar bântui aerele de vedetă, încrederea excesivă în sine, că omul onest şi frumos pe care l-am admirat nu e chiar aşa.. o fi, nu ştiu. Ştiu doar că am văzut un concert care m-a uns pe toate corzile sufletului, că muzica lui e terapeutică pentru mine şi că rămâne neştirbit în panoplia mea de Oameni Frumoşi. Restul...ţine de un fel de „love me, love my dog”).

*

Îi râd ochii deasupra musteţei, pe care pare că o rumegă molcom, împreună cu vorbele mângâiate şi rotunjite frumos precum un vas îngrijit pe roata olarului, pentru zile de sărbătoare. E o sărbătoare să îl asculţi şi să-l vezi, în toată simplitatea lui splendidă, ţesând fiecare cântec şi vorbă cu boabe sclipitoare de poveşti. intonaţii ghiduşe şi zâmbete calde ca pita bună din cuptor. Bonom, zâmbitor până la Dumnezeu, hâtru şi mustăcios, prevesteşte: o să aplaudaţi la sfârşit singuri, fără să vă spun eu, aşa de bine o să vă simţiti. Într-o lume agresată şi încolţită de strategii persuasive de marketing, imagini construite şi zâmbete perfecte (perfect fade), cântăreţul povestaş Tudor Gheorghe spune sincer, simplu, orgolios doar cât şade bine unui Domn, drăgăstos faţă de muzica şi publicul său, că o să fie bine şi frumos şi cu bucurie la concertul său.

În iureşul cotidian care ne promite Totul (fericire, dinţi albi, extazuri plutitoare în haine moi, arome de amor etern, gusturi ce te apropie de [Pseudo]Paradis...), nea Tudor, cum se autonumeşte, e o mostră copleşitoare de credibilitate. De ce?.. Am tăcut cu ochii mari când ne-a spus, el nouă, de ce am venit de fapt la spectacol. Sunteţi aici în sală pentru că timp de 40 de ani nu v-am minţit nici o singură dată.. Adevărul e splendid uneori, e credibil şi lasă sufletul (sastisit de atâtea promisiuni deşarte zi de zi) să se relaxeze şi să zâmbească. Asta a fost şi tehnica de supravieţuire a bardului în anii cei grei. Oamenii care dăinuiesc frumos vremurilor sunt adevăraţi eroi. Au vrut să-mi dea la cap, da să mă ia naiba că n-au reuşit. Că tot izvor de bucurie e şi astăzi.

..un spectacol de restituiri, un discret omagiu adus vremurilor frumoase pe care le-am avut candva.... galanţii bărbaţi interbelici şi cochenele lor cucoane, dar şi lumea de jos, a cârciumilor sordide, în care stăteau ceia cu lama în buzunar şi îşi beau amorurile. Aşa descrie degustativ maestrul spectacolul ce va să înceapă, spectacolul cu nume simţitor în nări şi răsunător în suflet, Parfumele Nebunelor Dorinţi.

Ce-ar fi..


Zi-i! E vorba cu care maestrul mână diligenţa lui cu frumuseţe, formată din muzicieni pe care îi prezintă unul câte unul, benghiuind pe fiecare pe frunte cu câte o vorbă ghiduşă. Băieţii ăştia sunt răzbunarea lui Dumnezeu pentru mine, că se dau cu gel pe cap. Tudor Gheorghe imi reaminteşte că unul din darurile cele mai de preţ ale omului este capacitatea lui de a râde de sine însuşi. Autoironia te face inatacabil, nelezabil – cu coloana dreaptă, senin şi voios.

Povestaşul rosteşte vorbele şi cântecele mângâindu-le parcă pe cap pe fiecare. Ce crează el are aceeaşi legătură cu vremile astea hazardate şi grăbite precum au serenadele de odiioară cu, vorba maestrului, cântările urlând romantic din instrumente high-tech în Drumul Taberei, cărora li se răspunde galant de la balcon cu „Bă boule!..”. Acestui rafinament al zilelor de azi, nea Tudor ne invită să îi întoarcem puţin spatele, întorcându-ne spre aerul şi galanteria balcoanelor supt care, în vremi mult mai veridice decât acestea, se cânta cu foc şi sinceritate..

Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă

Nea Tudor se retrage lângă orchestră, într-o pauză a cântării de sub balcon, şi îi priveşte cu drag şi zâmbitor, ca la Union pe vremi, sau ca un om cu organul de simţ pentru frumuseţe încă neatrofiat. Revine în faţă, şi când să continue.. încurcă puţin versurile. Nimic penibil, totul zâmbitor, nu-i nici o supărare, aşa frumos cântă copiii ăştia că uit ce vreau să spun, se scuză nea Tudor, dar fără falsitate, ca în faţa unor prieteni de suflet. Să uiţi de tine, să ţi se umezeascaă ochii de frumuseţe şi bucurie.. cine mai ştie să facă asta? Mi-am reamintit cum vine asta, inspirând Parfumul Nebunelor Dorinţi.
*
Mai credeţi că o să mai fie o perioadă ca aceea? Zâmbeşte, melancolic. Nu.. Erau vremurile când eram europeni fără aprobare, azi se cânta un refren la Bucureşti iar mâine răsuna la Viena, Paris.. Vremea nu mai are azi răgaz să savureze muzicile aşa cum se făcea odinioară, în vremea când şi Cioran dansa.. Intonaţi-mi un singur refren din şlagărele de acum câtiva ani.. Nu prea o să ştiţi-. Dar muzicile astea de demult vă bucură şi azi, aşa-i? Tudor Gheorghe e omul bucuriei, omul care şi când îl doare (o frumuseţe, o epocă apusă, „rafinamentul” vremilor de azi), tot zâmbeşte. Fantastică magie e asta, în lumea noastră de îmbufnaţi, ciufuţi şi colerici stresaţi.

Trurli, trurli


Aşa-i că-i frumos? O spune des maestrul, fără orgoliu, cu convivialitate şi bucuria descoperirii împreună a unor frumuseţi care atunci se nasc, din vocea, vorbele maestrului şi bucuria însetată a publicului. Te face să-ţi reactivezi papilele gustative ale frumosului. După ce mânci zilnic de la fast-food, trebe puţină atenţie şi răbdare ca să revii la gustul cofeturilor de altă dată. Omul îasta are alt ritm al respiraţiei, o privire liniştită şi zâmbitoare, emană bucurie şi înseninare. E un mag, pentru că te duce din lumea ta agitată într-o oază de frumuseţe, din care ieşi cu inima uşoară.
*
Cu câtă drăgălăşenie şi dulceaţă invitau bărbaţii de atunci cucoanele la un „randevu”... Ce habar are mârlănimea de azi despre asta? Zâmbeşte. Dar mă simt bine în mârlănimea asta. Am şi eu un rost, îs din altă poveste.

Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară


Marţea când merge prost, unchiul pe care-l moştenesc, castitatea postului de miercuri si de vineri ...Tango, bossa nova, jazz... Nea Tudor jonglează cu stilurile într-aceeaşi piesă, simplu şi ghiduş, fără pic de kitsch.
*
E hoaţă trecerea asta, de la un gen la altul... Viaţa poate fi lejeră, frumoasă, amorul e o efemeridă de care ne bucurăm şi apoi ne despărţim râzând (vorba veselului dandy Oscar Wilde: „Râsul nu-i deloc un început rău al unei prietenii şi este şi cel mai bun sfârşit al ei”). Ne îmbătăm cu vorbe dulci şi ştim bine că-s doar zaharicale, dar le consumăm jovial împreună.. N-or fi fost nici vremurile acelea complet idilice, dar bată-ne norocul că frivolitatea lor era parcă mai frumoasă, un fel de uşurătate a fiinţei de care nu mai prea ştim azi - mai simplă, ca un pahar de bragă aromată.

Sărută-mă

*
Dar nici vremile celea nu erau mereu joviale. Deseori sufletul acelor vremi mustea de durere amară şi însingurată. Vioara ucenicului vrăjitor iubit de nea Tudor cerne sufletul şi-l trece prin ape multe când maestrul reînvie tremurătoarea retorică a cântecului de demult, care întreba zadarnic...

De ce mi-ai spus că mă iubeşti?

*
Dar hai să ne doară melancolic însă cu zâmbet, totuşi... doară nea Tudor zâmbeşte aşa generos şi molipsitor..„Deşertăciuni.. Sunt toate-n dragoste afară de minciuni, Parfumul lor suav e dulce elixir. Un jurământ făcut sub clar de lună E un lucru sfânt...”. Viaţa e atât de serioasă, de impovărătoare, încât această uşurătate a fiinţei e un salutar anestezic, uşor euforizant. Cum se spune şi în vremile noastre: „Dragostea nu e oarbă, ea vede mai mult, nu mai puţin. Dar tocmai pentru că vede mai mult, e dispusă să vadă mai puţin”. Parol.
Nea Tudor te ia de mână şi te însoţeşte zâmbitor spre vremurile în care iubitul îşi ruga femeia visurilor aşa:

Minte-mă


Apoi, povestim despre cuconetul cu zorzoane de altă dată. Nea Tudor spune ce teribil de simpatică îi e personajul Miţa Biciclista, emancipata fără de ruşine a acelor timpuri, scandalizatoarea în pantaloni cocoţată pe două roţi umblătoare, despre care răuvoitorii spun că ar fi căzut şi s-ar fi lovit la.. sprânceană. Publicul zumzăie voios, subînţelesurile bardului mustesc de vorbe hâtre, iar mustaţa şi ochii îi scânteiază cuceritor.
*
.. şi am ajuns acum şi la Minunata, Preafrumoasa, ZaraDa, mai cunoscută sub numele de Zaraza. Cea pe care ucigaşii cu simbrie ai acelor vremuri au refuzat să o execute la comandă pentru că „prea frumos le zice când cântă şi ne place şi nouă”. Povesteşte nea Tudor, citându-l pe Cărtărescu, legenda care spune că celebrul Cristian Vasile, dărâmat de durere, vreme de aproape 3 ani de zile a consumat, linguriţă cu linguriţă, din bolul conţinând cenuşa preaiubitei Zaraza. Hai domnule că asta-i prea de tot.. râde nea Tudor. Cristian Vasile n-a mai cântat niciodată după dispariţia muzei sale. A rămas Zavaidoc, adulatul cafenelelor, acel tenor al Bucureştilor care dispreţuia taraful şi se acompania boiereşte cu pian şi vioară. Tudor Gheorghe ne povesteşte toate acestea şi reînvie nu doar partituri, ci o întreaga lume cu aerul ei şarmant, galant şi frivol.

ZARAZA



Ce splendid se complimentau iubitele pe-atunci.. Pragmaticii blazaţi care suntem azi cunosc Zaraza din industria publicitară. Maestrul o cântă însă spălând-o de rutină şi colbul vremilor, redându-i strălucirea uitată aşa cum readuci la viaţă vechi bijuterii de argint. Chipul îi cântă şi însoţeşte muzica punctând-o, mustăcind-o, tânguind sau zâmbind cu ea. Şi se retrage uneori să îi privească pe ai săi muzicieni cântând, cu smerenia unui simplu spectator.

*
Vioristul principal din „trupa” lui nea Tudor le zice frumos tare la vioară. O să vedeţi, ..şi dacă nu v-o plăcea, să nu mai veniţi la concertele mele viitoare. Nu e un cârlig de marketing vorba asta a bardului, de genul „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi”. E un om care cântă şi vorbeşte adevărat, adică frumos, doar de asta ai venit la concert, şi te pregăteşti deja să îl asculţi pe ucenicul violino-vrăjitor. Şi nea Tudor vorbeşte iar cu adevăr, e într-adevăr o magie ce face acela cu vioara. Cântă „Ocii Ciornîi”, iar la final pe corzile viorii se aprinde foc, cu un fum aromat care te ia pe sus si stai drept în scaun de aproape levitezi. Doară bucuria asta face, te ia pe sus, nu? Să plângi de frumos, să te zvânte vioara în ritmul în care artistul o ciupeşte bob cu bob...Cu adevărat, nu putea brodi muzici splendide lângă marele maestru decât un alt Hefaistos de aceeaşi natură.
*
Mmmm.. cârciunile sordide, pline de fum şi de nenorociţi în amor... ascultaţi aici, ce frumos... Şi te duci în visare pe muzica maestrului.

Jyra, jyra

*
Vioara chirurgicală loveşte din nou, fără anestezic ...

Mână birjar

*
Tudor Gheorghe redevine ghiduş şi ne spune despre peregrinările lui prin ţară. Despre ţărăniştii (pe care îi iubeşte pentru că n-are cum altfel, pentru că tatăl lui aşa a fost, chiar şi în închisoare) îmbrăcaţi electroral cu costum de firmă şi.. cu opinci, pe care i-a văzut undeva, pe un afiş electroral. Şi despre ce aşteaptă el cu nerăbdare: primul discurs al lui Gigi de la Bruxelles...

Apoi trece iarăşi, hoţ, la muzici din cele dumnezeieşti (m-a lovit în moalele capului.. de când n-am mai auzit sau folosit acest adjectiv legat de ceva/cineva.
"dumnezeiesc". Daca e ceva profund frumos, nu cred ca Dumnezeu s-ar supăra, cum cu siguranţă că o face când vede ce insensibili am ajuns să fim la toată frumuseţea pe care ne-o pune înainte zi de zi).
*
În epoca departe-vorbitorului mobil cu care mergem –o, zei!- chiar şi unde toţi regii merg singuri, cu care dormim chiar şi când consortul/consoarta nu-s alături, care e blestem şi binecuvântare simultană.. ei bine, iată că maestrul ne reaminteşte că..

Inima-i DAR un telefon


.. un telefon din acela cu tambur şi centralistă, cu fir deranjat uneori sau ton ocupat, că doară nici dragostea nu e o treabă instant, să apeşi pe un buton şi să ajungi direct la interlocutor.. cum e azi, cu parascoveniile astea de telefoane mobile (Cocoană care ai două mobile şi rar răspunzi la vreunul, simţi înţepătura către matale?)

Dar-ul e o mică punctare a maestrului pentru respectarea versurilor originale, un fel de benghi boghet pe fruntea cântecului, o plecăciune în faţa detaliului care contează. Cuvântul asta ca un moft ne reaminteşte că nea Tudor e un artist al detaliului, care şlefuieşte filigrane cu adevăr şi frumuseţe. Nimeni nu s-ar plânge dacă nu adăuga această particulă întru restituirea adevărului epocii. Dar cu siguranţă am fost câţiva care am simţit că pentru astfel de detalii, maestrul e cu adevărat un artist veridic.

Savuros când povesteşte despre cuvintele interzise în Epoca de Aur, pe care i se cerea să le evite în concerte. „Farmece” era unul, „ghinion” altul, ambele frizând spaţiul netovărăşesc al supra-raţionalului „Dragostea-i un telefon, ce te bagă-n ghinion” a trebuit să supravieţuiască mutilat sub forma „...,ce e dat de Cupidon”. Pe undeva e tot aia... Bardul nostru ne istoriseşte ghiduşia, dar ne cântă muzichia aşa cum era odinioară.
*
Spre final, ucenicul vrăjitor al maestrului introduce într-o piesă un instrument „special, greu de acordat şi de mânuit” după cum îl anunţă nea Tudor înainte de începerea piesei. E o solniţă de plastic umplută cu orez. Pe care, după ce o foloseşte violonistul lui ca acompaniament, nea Tudor o „dezacordează” uşor (lăsând să cadă jucăuş câteva boabe de orez) şi o foloseşte la ghiduşa versiune de final a cântecului Splendid-Suportabilei Uşurătăţi a Fiinţei, „Sărută-mă”.



Maestrul e sincer în ceea ce face (sau asta am văzut eu) şi plin de zâmbet. Ne reaminteşte demnitatea şi frumuseţea adevărului, a memoriei, a respectului, a detaliului. Şi a autoironiei şi neîncrâncenării. E un adevărat.


Drept la replică auto-oferit (Later Edit).

Da dragilor, am mai aflat şi eu că maestrul are uneori o imagine de.., că ţine cu.., că participă la.., şi altele. Cu toate acestea îmi place, îmi face Bine să-l ascult şi văd. Şi apoi - cred în doza de Adevăr şi Frumuseţe din fiecare, oricât de neguroşi sau prea-umani am fi. Poate uneori depinde ce alegem să cântărească mai mult în balanţa sufletului nostru.

P.P.S.

Un Domn bine, Godfather şi spirit destoinic, spune: "dacă din ifos se naşte această bunătate, atunci să-l lăsăm aşa cum e". Închin un pahar de Tohani cu proxima ocazie în cinstea Domnului şi a lui nea Tudor.

Altfel de poveste

Aky îngheţat şi obosit, poate nu doar fizic. Aky nezâmbitor cu gura până la urechi, deşi nu e trist, ba dimpotrivă. Aky fu de două ori prin spitale azi, o dată pentru sine (ceva minor) şi o dată pentru cineva drag, care a păţit o căzătură la patinoar şi a trebuit convinsă că ia bătaie dacă nu se lasă dusă la Urgenţă, cu lăbuţa superioară umflată cu tot.

E crâncen la Urgenţă.. Când nu te orbeşte vreo suferinţă proprie, te cutremură până în străfund atâta umanitate suferindă. Cu ani în urmă am mers o vreme la nişte controale la Fundeni. Chiar şi numai locul mă înfiora, mă apăsa zile în şir, îmi tăia optimismul şi zâmbetul. Atunci am avut noroc de un doctor pe care îl binecuvântez şi azi. Omul zâmbea, îşi făcea treaba şi stătea apoi cu mine la o ţigară - fără nici o şpagă, complet gratis, inclusiv zâmbetul şi vorba de îmbărbătare, în puţinul tmp cât avea să-mi acorde. Plecam senin şi vesel din locul acela de coşmar.

La urgenţă azi am fost cu pretena suferindă şi cu un amic. Cât am aşteptat pe la diverse uşi a fost un râs, o glumă şi o bună dispoziţie total şocante pentru locul în care ne aflam (cineva m-a făcut "Moş Crăciun", pretenii mei au spus că semăn cu un ţestos..). Dar a funcţionat: viruşii mentali ai panicii nu s-au mai executat şi toţi trei am plecat senini şi destul de voioşi (şi cu mâna declarată ne-ruptă, vivat). Mi-am reamintit de minunea de om de la Fundeni în contextul în care am realizat ce mult, ce Enorm înseamnă un om, chiar şi unul singur, care să nu te lase să cazi, sau să te ridice de jos, în orice formă ar face-o. Nu ştiu dacă chiar acest efect l-a avut prezenţa akyeană asupra lăbuţei suferinde, n-a fost aşa important Aky în context. Dar să şed acolo şi să nu las demonul fricii şi al pleoştelii să-şi facă numărul a însemnat pentru Aky să-şi amintească de dăţile când alţii au făcu acelaşi lucru. Dăţile când Aky a fost rău (nu în sensul de nărav.. pe acela îl are bine înşurubat) şi a învăţat că Dumnezeu face uneori minuni prin nişte simpli oameni care dau o vorbă bună, senină, întăritoare la vreme de negură şi furtună, o simplă îmbrăţişare din aceea de-ţi trosneşte coastele, când te simţi mai fără stea şi înger.

Există o persoană care a fost un înger în vreme de neguri. Drumurile ni s-au separat, din păcate - aşa fu să fie. Dar asta nu schimbă cu nimic din recunoştinţa faţă de momentele când a tras ciuful akyean în sus, doar prin vorbe bune şi ţinut în braţe. Şi multă bună dispoziţie şi voie bună. Contează enorm.

Morala? Doar una personală poate. Că atunci când primeşti ceva important, nu trebuie să uiţi asta, iar când vei putea, în orice alt context, încearcă să dăruieşti înapoi. Aşa cum oi putea. Şi încă ceva, Aky: cu siguranţă nu te fericea cu nimic să rămâi pe patinoar, aşa cum sugera pacienta. Chiar şi la spital, dacă poţi zâmbi şi poţi molipsi şi pe altul, tot poate fi bine.

Da, that bad..

Melvin

Alb

Bing Crosby, “I’m dreaming of a white Christmas”

Bahia Blanca (Chicho Frumboli, Lucia Mazer)


Emeric Imre, “Nebun de alb”

Scorpions, “White Dove”

Iris, “O iubire albă”


Luciano Pavarotti - "L'alba separa.."


Alexandru Arşinel, „La căsuţa albă”

Fondo Flamenco, „Mi estrella blanca”

Demis Roussos, “White sails”

Tudor Gheorghe, “Albă iarnă dunăreană”

Iris, “Mătase albă”

Margareta Pâslaru, „Harap Alb”

*.. şi povestea lui Harap-Alb


Daniel Iancu, „Albă ca Zăpada”

Poţi alege

(Pasărea Colibri, "Sfârşitul nu-i aici")

Un om care se simţea veşnic împovărat de greutăţile vieţii i se plânse unui maestru spiritual.
"Nu mai pot! Viaţa mi-e un chin!"
Maestrul luă o mână de cenuşă şi o lăsă să cadă într-un pahar plin cu apă curată, spunând:
"Acestea sunt suferinţele tale."
Toată apă se tulbură şi se murdări.
Maestrul aruncă apă, luă o altă mână de cenuşă, i-o arătă omului, se apropie apoi de fereastră şi o aruncă în mare.
Cenuşa se împrăştie într-o clipă, iar marea rămase la fel ca înainte.
"Vezi?", îi spuse maestrul. "În fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar de apă sau o mare."

La multă bucurie!

Să se nască şi să crească anul cu sănătate în trup şi suflet, cu pace din cea vestită de înger şi multă, multă putere de iubire, de înţelegere, de vedere bună - a lucrurilor celor adevărate şi frumoase, care rămân.

Să fim regi..


(Marcel Iureş, "Ca să fii rege..")

Să ne dorim lucrurile cele importante şi atât de simple..

Mă rog
(Mihai Beniuc)

Mă rog la floarea de cireş,
Mă rog la frunza de măceş,
Mă rog la spicul grâului:
Dă-i omului tot ce-i frumos.
Dă-i gânguritul cel duios
Al porumbeilor pe ram,
Dă-i boare de parfum prin geam;
Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,
Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,
Cu flori pe cărărui, pe stânci,
Cu vulturi peste râpi adânci;
Dă-i pâinea albă lângă vin
Şi peste casă cer senin
Şi frate bun şi bun vecin
Şi somnul noaptea fără chin;
Dă-i chipul din izvor curat
În care şi-a astâmpărat
Şi setea şi obrazul cald
În drumul lui către înalt.

Mă rog la toate câte sunt
Să fie bine pe pământ.


Să avem gânduri bune..



Să credem în miracole, şi în puterea lor de a lăsa urme..


("Joyuex Noel", un film pe care vi-l recomand din suflet acum, şi nu numai)

Şi să ne bucurăm şi să râdem, căci asta este gimnastica spiritului..



La multe lucruri bune şi suflete frumoase! Aşa, anul va fi cu siguranţă Bun ca pâinea caldă.

P.S. O "creature" cu adevărat faină.. o spune însuşi maestrul :D