Noaptea la hotel

Siegfried Lenz


Recepţionerul îşi trecu mâna peste caiet şi ridică neputincios dîn umeri.
“E singura posibilitate, spuse. La ora asta târzie nu o să mai găsiţi nicăieri o cameră individuală liberă. Puteţi bineînţeles să mai întrebaţi şi la alte hoteluri. Dar vă garantez că dacă reveniţi la noi nu o să vă mai putem ajuta. Cu siguranţă că singurul loc pe care îl mai avem acum liber, într-o cameră dublă (şi pe care nu pot să înţeleg de ce nu îl acceptaţi) se va fi ocupat deja.”
“Bun, spuse Schwamm, am să iau patul din camera dublă. Doar că aş vrea să ştiu cu cine împart camera.. Persoana a sosit deja?”
“Da, a sosit şi s-a culcat.”
“S-a culcat” repetă Schwamm, luă formularele, le completă şi i le restitui recepţionerului. Apoi urcă spre cameră.

După câteva bâjbâieli găsi camera ce îi fusese repartizată. Apăsă pe clanţă, închise uşa în urma sa şi pipăi cu mâna după comutator. Atunci se opri brusc. Lânga el auzi o voce sumbră şi energică:
“Opriţi-vă! Vă rog nu aprideţi lumina. V-aş fi recunoscător dacă aţi lăsa camera în întuneric”.
“M-aţi aşteptat?” întrebă Schwamm speriat. În loc de răspuns, străinul spuse: “Nu vă împiedicaţi de cârjele mele şi fiţi atent să nu cădeţi peste geamantanul meu, care e aproximativ pe la jumătatea camerei. Vă voi dirija spre pat: mergeţi trei paşi de-a lungul peretelui şi apoi întoarceţi-vă la stânga, iar dupa alţi trei paşi o să daţi de patul dumneavoastră”.

Schwamm făcu întocmai cum i se indicase. Ajunse la patul său, se dezbrăcă şi se întinse. Putea auzi respiraţia celuilalt şi simţea că nu va putea adormi primul.
“Apropo, spuse el ezitând, după o vreme, numele meu este Schwamm (burete)”.
“Mda” spuse celălalt.
“Da..”
“Aţi venit la un congres aici în oraş?” ”Nu. Dar dumneavoastră?”
“Nu”.
“Cu afaceri?”
“Nu, n-aş putea spune asta. Probabil am cel mai ciudat motiv pe care l-ar putea avea cineva ca să vină în oraş” spuse Schwamm.
“Vreţi să vă sinucideţi aici?” întrebă celălalt.
“Doamne fereşte, nu! Vedeţi, eu am un fiu, domnule... (celălalt nu îşi rosti numele), un băieţel vesel, din pricina lui am venit aici”.
“E la spital?”
“Nici vorbă. E sănătos, poate puţin cam palid dar în rest sănătos tun. Doar că este din cale afară de sensibil şi e foarte uşor impresionabil.”
“Deci totuşi este la spital”.
“Nu” ripostă Schwamm, v-am spus deja că este sănătos din toate punctele de vedere. Dar este în pericol totuşi, băieţelul ăsta al meu are un suflet de sticlă, e foarte sensibil, de aceea este în pericol”.
“De ce nu se sinucide atunci?” întrebă celălalt.
“Cum puteţi spune aşa ceva, un copil, la vârsta lui! Nu, băieţelul meu este în pericol dintr-un alt motiv: în fiecare dimineaţă se opreşte, în drumul lui spre şcoală – merge mereu singurel- în faţa unei bariere de cale ferată şi aşteaptă până trece primul tren. Stă acolo la barieră, bietul băiat, şi face cu mâna, face cu mâna energic şi prietenos şi cu disperare înspre tren”.
“Aşa, şi?”
“Şi apoi, spuse Schwamm, se duce la şcoală, iar când se întoarce acasă e tăcut şi trist, uneori chiar plânge. Nu îşi poate face temele, nu are chef de joacă şi nici chiar de vorbă. Asta se întâmplă deja de câteva luni, zi de zi. În ritmul ăsta o să mi se imbolnăvească băiatul.”
"De ce se poartă aşa?”
“Vedeţi Dv, spuse Schwamm, asta e partea ciudată: băiatul face cu mâna, şi – asa cum observă cu tristeţe de fiecare dată- nici un călător nu îi face semn înapoi cu mâna. El pune asta aşa tare la suflet încât eu şi soţia mea deja suntem extrem de îngrijoraţi. Face cu mâna şi nimeni nu îi răspunde la salut. Evident, călătorii din tren nu pot fi obligaţi să îi răspundă la salut şi ar fi absurd şi ridicol de emis o asemenea pretenţie, dar...”.
“Şi Dv, domnule Schwamm, vreţi să puneţi capăt suferinţei fiului Dv luând trenul de dimineaţă pentru a-i face copilului cu mâna?”
“Da, spuse Schwamm, da..”
“Pe mine, spuse străinul, copiii mă lasă rece. Îi urăsc şi îi evit, din cauza lor mi-am pierdut soţia. A murit la prima naştere. Mergeţi spre Kurzbach, corect?”
“Da”.
“Şi nu aveţi ezitări în aplicarea planului Dv? Altfel spus: nu vă e ruşine să vă priviţi apoi fiul în ochi? Pentru că ceea ce aveţi de gând este înşelătorie curată.”
Schwamm replică iritat: “Dar.. cum vă permiteţi, vă rog frumos, cum v-a venit o asemenea idee?!” Îşi trase pătura peste cap, rămase dus pe gânduri o vreme şi adormi.

Când se trezi a doua zi dimineaţă constată că era deja singur în cameră. Se uită la ceas şi tresări: până la plecarea trenului mai erau 5 minute, era exclus să îl mai prindă.

După-amiază ajunse acasă, abătut şi dezamăgit. Băiatul îi deschise însă uşa din cale afară de bucuros. I se aruncă în braţe, bătând cu pumnii săi micuţi şi strigând: ”Mi-a făcut cineva semn, mi-a făcut semn cu mâna mult timp!”
“Cu o cârjă..?” întrebă Schwamm.
“Da, cu un baston. Şi apoi şi-a legat batista de vârful bastonului şi mi-a facut semn cu el pe fereastră mult mult timp, până nu l-am mai putut vedea..“