Parfumele Nebunelor Dorinţi

Mi-am dorit mult acest concert, şi m-am bucurat încă şi mai mult de el. Într-atât încât am luat notiţe şi am încropit o mică cronică a unei frumuseţi care a durat mult peste cele 2 ore ale concertului. Ordinea pieselor şi momentelor este aproape exact cea din concert – cu excepţia acesteia, care e pentru aperitiv.

Nunuţo

Din păcate nu am găsit decât trei piese în interpretarea maestrului, restul au vocea originală a barzilor cărora nea Tudor le-a închinat concertul.
(Am auzit recent cum că pe nea Tudor cică l-ar bântui aerele de vedetă, încrederea excesivă în sine, că omul onest şi frumos pe care l-am admirat nu e chiar aşa.. o fi, nu ştiu. Ştiu doar că am văzut un concert care m-a uns pe toate corzile sufletului, că muzica lui e terapeutică pentru mine şi că rămâne neştirbit în panoplia mea de Oameni Frumoşi. Restul...ţine de un fel de „love me, love my dog”).

*

Îi râd ochii deasupra musteţei, pe care pare că o rumegă molcom, împreună cu vorbele mângâiate şi rotunjite frumos precum un vas îngrijit pe roata olarului, pentru zile de sărbătoare. E o sărbătoare să îl asculţi şi să-l vezi, în toată simplitatea lui splendidă, ţesând fiecare cântec şi vorbă cu boabe sclipitoare de poveşti. intonaţii ghiduşe şi zâmbete calde ca pita bună din cuptor. Bonom, zâmbitor până la Dumnezeu, hâtru şi mustăcios, prevesteşte: o să aplaudaţi la sfârşit singuri, fără să vă spun eu, aşa de bine o să vă simţiti. Într-o lume agresată şi încolţită de strategii persuasive de marketing, imagini construite şi zâmbete perfecte (perfect fade), cântăreţul povestaş Tudor Gheorghe spune sincer, simplu, orgolios doar cât şade bine unui Domn, drăgăstos faţă de muzica şi publicul său, că o să fie bine şi frumos şi cu bucurie la concertul său.

În iureşul cotidian care ne promite Totul (fericire, dinţi albi, extazuri plutitoare în haine moi, arome de amor etern, gusturi ce te apropie de [Pseudo]Paradis...), nea Tudor, cum se autonumeşte, e o mostră copleşitoare de credibilitate. De ce?.. Am tăcut cu ochii mari când ne-a spus, el nouă, de ce am venit de fapt la spectacol. Sunteţi aici în sală pentru că timp de 40 de ani nu v-am minţit nici o singură dată.. Adevărul e splendid uneori, e credibil şi lasă sufletul (sastisit de atâtea promisiuni deşarte zi de zi) să se relaxeze şi să zâmbească. Asta a fost şi tehnica de supravieţuire a bardului în anii cei grei. Oamenii care dăinuiesc frumos vremurilor sunt adevăraţi eroi. Au vrut să-mi dea la cap, da să mă ia naiba că n-au reuşit. Că tot izvor de bucurie e şi astăzi.

..un spectacol de restituiri, un discret omagiu adus vremurilor frumoase pe care le-am avut candva.... galanţii bărbaţi interbelici şi cochenele lor cucoane, dar şi lumea de jos, a cârciumilor sordide, în care stăteau ceia cu lama în buzunar şi îşi beau amorurile. Aşa descrie degustativ maestrul spectacolul ce va să înceapă, spectacolul cu nume simţitor în nări şi răsunător în suflet, Parfumele Nebunelor Dorinţi.

Ce-ar fi..


Zi-i! E vorba cu care maestrul mână diligenţa lui cu frumuseţe, formată din muzicieni pe care îi prezintă unul câte unul, benghiuind pe fiecare pe frunte cu câte o vorbă ghiduşă. Băieţii ăştia sunt răzbunarea lui Dumnezeu pentru mine, că se dau cu gel pe cap. Tudor Gheorghe imi reaminteşte că unul din darurile cele mai de preţ ale omului este capacitatea lui de a râde de sine însuşi. Autoironia te face inatacabil, nelezabil – cu coloana dreaptă, senin şi voios.

Povestaşul rosteşte vorbele şi cântecele mângâindu-le parcă pe cap pe fiecare. Ce crează el are aceeaşi legătură cu vremile astea hazardate şi grăbite precum au serenadele de odiioară cu, vorba maestrului, cântările urlând romantic din instrumente high-tech în Drumul Taberei, cărora li se răspunde galant de la balcon cu „Bă boule!..”. Acestui rafinament al zilelor de azi, nea Tudor ne invită să îi întoarcem puţin spatele, întorcându-ne spre aerul şi galanteria balcoanelor supt care, în vremi mult mai veridice decât acestea, se cânta cu foc şi sinceritate..

Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă

Nea Tudor se retrage lângă orchestră, într-o pauză a cântării de sub balcon, şi îi priveşte cu drag şi zâmbitor, ca la Union pe vremi, sau ca un om cu organul de simţ pentru frumuseţe încă neatrofiat. Revine în faţă, şi când să continue.. încurcă puţin versurile. Nimic penibil, totul zâmbitor, nu-i nici o supărare, aşa frumos cântă copiii ăştia că uit ce vreau să spun, se scuză nea Tudor, dar fără falsitate, ca în faţa unor prieteni de suflet. Să uiţi de tine, să ţi se umezeascaă ochii de frumuseţe şi bucurie.. cine mai ştie să facă asta? Mi-am reamintit cum vine asta, inspirând Parfumul Nebunelor Dorinţi.
*
Mai credeţi că o să mai fie o perioadă ca aceea? Zâmbeşte, melancolic. Nu.. Erau vremurile când eram europeni fără aprobare, azi se cânta un refren la Bucureşti iar mâine răsuna la Viena, Paris.. Vremea nu mai are azi răgaz să savureze muzicile aşa cum se făcea odinioară, în vremea când şi Cioran dansa.. Intonaţi-mi un singur refren din şlagărele de acum câtiva ani.. Nu prea o să ştiţi-. Dar muzicile astea de demult vă bucură şi azi, aşa-i? Tudor Gheorghe e omul bucuriei, omul care şi când îl doare (o frumuseţe, o epocă apusă, „rafinamentul” vremilor de azi), tot zâmbeşte. Fantastică magie e asta, în lumea noastră de îmbufnaţi, ciufuţi şi colerici stresaţi.

Trurli, trurli


Aşa-i că-i frumos? O spune des maestrul, fără orgoliu, cu convivialitate şi bucuria descoperirii împreună a unor frumuseţi care atunci se nasc, din vocea, vorbele maestrului şi bucuria însetată a publicului. Te face să-ţi reactivezi papilele gustative ale frumosului. După ce mânci zilnic de la fast-food, trebe puţină atenţie şi răbdare ca să revii la gustul cofeturilor de altă dată. Omul îasta are alt ritm al respiraţiei, o privire liniştită şi zâmbitoare, emană bucurie şi înseninare. E un mag, pentru că te duce din lumea ta agitată într-o oază de frumuseţe, din care ieşi cu inima uşoară.
*
Cu câtă drăgălăşenie şi dulceaţă invitau bărbaţii de atunci cucoanele la un „randevu”... Ce habar are mârlănimea de azi despre asta? Zâmbeşte. Dar mă simt bine în mârlănimea asta. Am şi eu un rost, îs din altă poveste.

Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară


Marţea când merge prost, unchiul pe care-l moştenesc, castitatea postului de miercuri si de vineri ...Tango, bossa nova, jazz... Nea Tudor jonglează cu stilurile într-aceeaşi piesă, simplu şi ghiduş, fără pic de kitsch.
*
E hoaţă trecerea asta, de la un gen la altul... Viaţa poate fi lejeră, frumoasă, amorul e o efemeridă de care ne bucurăm şi apoi ne despărţim râzând (vorba veselului dandy Oscar Wilde: „Râsul nu-i deloc un început rău al unei prietenii şi este şi cel mai bun sfârşit al ei”). Ne îmbătăm cu vorbe dulci şi ştim bine că-s doar zaharicale, dar le consumăm jovial împreună.. N-or fi fost nici vremurile acelea complet idilice, dar bată-ne norocul că frivolitatea lor era parcă mai frumoasă, un fel de uşurătate a fiinţei de care nu mai prea ştim azi - mai simplă, ca un pahar de bragă aromată.

Sărută-mă

*
Dar nici vremile celea nu erau mereu joviale. Deseori sufletul acelor vremi mustea de durere amară şi însingurată. Vioara ucenicului vrăjitor iubit de nea Tudor cerne sufletul şi-l trece prin ape multe când maestrul reînvie tremurătoarea retorică a cântecului de demult, care întreba zadarnic...

De ce mi-ai spus că mă iubeşti?

*
Dar hai să ne doară melancolic însă cu zâmbet, totuşi... doară nea Tudor zâmbeşte aşa generos şi molipsitor..„Deşertăciuni.. Sunt toate-n dragoste afară de minciuni, Parfumul lor suav e dulce elixir. Un jurământ făcut sub clar de lună E un lucru sfânt...”. Viaţa e atât de serioasă, de impovărătoare, încât această uşurătate a fiinţei e un salutar anestezic, uşor euforizant. Cum se spune şi în vremile noastre: „Dragostea nu e oarbă, ea vede mai mult, nu mai puţin. Dar tocmai pentru că vede mai mult, e dispusă să vadă mai puţin”. Parol.
Nea Tudor te ia de mână şi te însoţeşte zâmbitor spre vremurile în care iubitul îşi ruga femeia visurilor aşa:

Minte-mă


Apoi, povestim despre cuconetul cu zorzoane de altă dată. Nea Tudor spune ce teribil de simpatică îi e personajul Miţa Biciclista, emancipata fără de ruşine a acelor timpuri, scandalizatoarea în pantaloni cocoţată pe două roţi umblătoare, despre care răuvoitorii spun că ar fi căzut şi s-ar fi lovit la.. sprânceană. Publicul zumzăie voios, subînţelesurile bardului mustesc de vorbe hâtre, iar mustaţa şi ochii îi scânteiază cuceritor.
*
.. şi am ajuns acum şi la Minunata, Preafrumoasa, ZaraDa, mai cunoscută sub numele de Zaraza. Cea pe care ucigaşii cu simbrie ai acelor vremuri au refuzat să o execute la comandă pentru că „prea frumos le zice când cântă şi ne place şi nouă”. Povesteşte nea Tudor, citându-l pe Cărtărescu, legenda care spune că celebrul Cristian Vasile, dărâmat de durere, vreme de aproape 3 ani de zile a consumat, linguriţă cu linguriţă, din bolul conţinând cenuşa preaiubitei Zaraza. Hai domnule că asta-i prea de tot.. râde nea Tudor. Cristian Vasile n-a mai cântat niciodată după dispariţia muzei sale. A rămas Zavaidoc, adulatul cafenelelor, acel tenor al Bucureştilor care dispreţuia taraful şi se acompania boiereşte cu pian şi vioară. Tudor Gheorghe ne povesteşte toate acestea şi reînvie nu doar partituri, ci o întreaga lume cu aerul ei şarmant, galant şi frivol.

ZARAZA



Ce splendid se complimentau iubitele pe-atunci.. Pragmaticii blazaţi care suntem azi cunosc Zaraza din industria publicitară. Maestrul o cântă însă spălând-o de rutină şi colbul vremilor, redându-i strălucirea uitată aşa cum readuci la viaţă vechi bijuterii de argint. Chipul îi cântă şi însoţeşte muzica punctând-o, mustăcind-o, tânguind sau zâmbind cu ea. Şi se retrage uneori să îi privească pe ai săi muzicieni cântând, cu smerenia unui simplu spectator.

*
Vioristul principal din „trupa” lui nea Tudor le zice frumos tare la vioară. O să vedeţi, ..şi dacă nu v-o plăcea, să nu mai veniţi la concertele mele viitoare. Nu e un cârlig de marketing vorba asta a bardului, de genul „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi”. E un om care cântă şi vorbeşte adevărat, adică frumos, doar de asta ai venit la concert, şi te pregăteşti deja să îl asculţi pe ucenicul violino-vrăjitor. Şi nea Tudor vorbeşte iar cu adevăr, e într-adevăr o magie ce face acela cu vioara. Cântă „Ocii Ciornîi”, iar la final pe corzile viorii se aprinde foc, cu un fum aromat care te ia pe sus si stai drept în scaun de aproape levitezi. Doară bucuria asta face, te ia pe sus, nu? Să plângi de frumos, să te zvânte vioara în ritmul în care artistul o ciupeşte bob cu bob...Cu adevărat, nu putea brodi muzici splendide lângă marele maestru decât un alt Hefaistos de aceeaşi natură.
*
Mmmm.. cârciunile sordide, pline de fum şi de nenorociţi în amor... ascultaţi aici, ce frumos... Şi te duci în visare pe muzica maestrului.

Jyra, jyra

*
Vioara chirurgicală loveşte din nou, fără anestezic ...

Mână birjar

*
Tudor Gheorghe redevine ghiduş şi ne spune despre peregrinările lui prin ţară. Despre ţărăniştii (pe care îi iubeşte pentru că n-are cum altfel, pentru că tatăl lui aşa a fost, chiar şi în închisoare) îmbrăcaţi electroral cu costum de firmă şi.. cu opinci, pe care i-a văzut undeva, pe un afiş electroral. Şi despre ce aşteaptă el cu nerăbdare: primul discurs al lui Gigi de la Bruxelles...

Apoi trece iarăşi, hoţ, la muzici din cele dumnezeieşti (m-a lovit în moalele capului.. de când n-am mai auzit sau folosit acest adjectiv legat de ceva/cineva.
"dumnezeiesc". Daca e ceva profund frumos, nu cred ca Dumnezeu s-ar supăra, cum cu siguranţă că o face când vede ce insensibili am ajuns să fim la toată frumuseţea pe care ne-o pune înainte zi de zi).
*
În epoca departe-vorbitorului mobil cu care mergem –o, zei!- chiar şi unde toţi regii merg singuri, cu care dormim chiar şi când consortul/consoarta nu-s alături, care e blestem şi binecuvântare simultană.. ei bine, iată că maestrul ne reaminteşte că..

Inima-i DAR un telefon


.. un telefon din acela cu tambur şi centralistă, cu fir deranjat uneori sau ton ocupat, că doară nici dragostea nu e o treabă instant, să apeşi pe un buton şi să ajungi direct la interlocutor.. cum e azi, cu parascoveniile astea de telefoane mobile (Cocoană care ai două mobile şi rar răspunzi la vreunul, simţi înţepătura către matale?)

Dar-ul e o mică punctare a maestrului pentru respectarea versurilor originale, un fel de benghi boghet pe fruntea cântecului, o plecăciune în faţa detaliului care contează. Cuvântul asta ca un moft ne reaminteşte că nea Tudor e un artist al detaliului, care şlefuieşte filigrane cu adevăr şi frumuseţe. Nimeni nu s-ar plânge dacă nu adăuga această particulă întru restituirea adevărului epocii. Dar cu siguranţă am fost câţiva care am simţit că pentru astfel de detalii, maestrul e cu adevărat un artist veridic.

Savuros când povesteşte despre cuvintele interzise în Epoca de Aur, pe care i se cerea să le evite în concerte. „Farmece” era unul, „ghinion” altul, ambele frizând spaţiul netovărăşesc al supra-raţionalului „Dragostea-i un telefon, ce te bagă-n ghinion” a trebuit să supravieţuiască mutilat sub forma „...,ce e dat de Cupidon”. Pe undeva e tot aia... Bardul nostru ne istoriseşte ghiduşia, dar ne cântă muzichia aşa cum era odinioară.
*
Spre final, ucenicul vrăjitor al maestrului introduce într-o piesă un instrument „special, greu de acordat şi de mânuit” după cum îl anunţă nea Tudor înainte de începerea piesei. E o solniţă de plastic umplută cu orez. Pe care, după ce o foloseşte violonistul lui ca acompaniament, nea Tudor o „dezacordează” uşor (lăsând să cadă jucăuş câteva boabe de orez) şi o foloseşte la ghiduşa versiune de final a cântecului Splendid-Suportabilei Uşurătăţi a Fiinţei, „Sărută-mă”.



Maestrul e sincer în ceea ce face (sau asta am văzut eu) şi plin de zâmbet. Ne reaminteşte demnitatea şi frumuseţea adevărului, a memoriei, a respectului, a detaliului. Şi a autoironiei şi neîncrâncenării. E un adevărat.


Drept la replică auto-oferit (Later Edit).

Da dragilor, am mai aflat şi eu că maestrul are uneori o imagine de.., că ţine cu.., că participă la.., şi altele. Cu toate acestea îmi place, îmi face Bine să-l ascult şi văd. Şi apoi - cred în doza de Adevăr şi Frumuseţe din fiecare, oricât de neguroşi sau prea-umani am fi. Poate uneori depinde ce alegem să cântărească mai mult în balanţa sufletului nostru.

P.P.S.

Un Domn bine, Godfather şi spirit destoinic, spune: "dacă din ifos se naşte această bunătate, atunci să-l lăsăm aşa cum e". Închin un pahar de Tohani cu proxima ocazie în cinstea Domnului şi a lui nea Tudor.