Ape

“Nu-s în apele mele”. Dar în apele cui sunt? Ce fac pe-acolo? Şi ce fel de apă? De mare, sărată a lacrimă, în care s-au scufundat corăbiile?.. Dacă plutesc, e de bine, înseamnă că nu m-am scufundat odată cu ele.

Dacă sunt în "apă de ploaie", unii spun că ar fi de rău, că “apa de ploaie” e chivalentul “spanacului”, “vacs-ului”, nevalorosului. Dar apa de ploaie, sau apa chioară, e de fapt aqua claris, apă clară, limpede, prin care vezi uneori mai bine decât prin aer, apă care limpezeşte, apă cu lumină (de aceea e clară) Şi asa revin la “apele care nu-s ale mele”. Când mă bălăcesc (şi cu ce voluptate uneori, Doamne!) în asemenea ape, spun că-s în “ape tulburi”. Ape făr-de lumină, făr-de vedere, ape nu doar murdare şi opace, dar blocate vizual, energetic, sufleteşte. Ape de înglodire, nu de eliberare, ape stătute şi apăsătoare, nu aromate şi limpezi-liberatoare.

Şi dacă eşti în apele altcuiva.. ce faci acolo? Le tulburi si mai tare sau ajuţi la limpezirea lor, şi prin asta a ta? “Cum te simţi?” – “Nasol, nu-s în apele mele.. mă doare asta, mă supără asta…”. Realizezi Bravos, în felul acesta o facem lată de două ori. Întâi, se creează albia de înglodire pe care o să tot curgă apele tulburi, şi apoi şi celălalt e împroşcat cu stropi mocofloşi şi noroiaţi. La întrebarea de mai sus se poate răspunde oricum, dar şi aşa: “De la excelent în sus". Vorba cântecului.

E bine

Rar e “foarte bine”…. sau, la o adică, de ce aşa rar? De ce tot ape tulburi? Nu merg toate bine? Dar câte merg totuşi bine? Ia hai la numărătoare, cu abacul sau hârtia şi creionul. Hai pe degetele de la o mână măcar.

Apele tulburi sunt tulburate, nu opace de felul lor. Trebuie onestitate şi puţin curaj pentru a recunoaşte exact ce o tulbură. “Nu stiu ce am” nu e un răspuns onest, ci unul struţian. Înseamnă că bălteşti. E nevoie de un izvor sau o cascadă.

Sublimul Rumi spunea „Când sapi în fiecare zi o fântână, până la urmă la apă limpede tot ajungi.”


Enya, "Water shows the hidden heart"


Meseria de fântânar e dintre cele aproape dispărute azi, dar totodată dintre cele cu neştiute rădăcini tradiţionale şi magice. Splendidă mitologia legată de aceşti magi căutatori de apă. Amu, aci, un fântânar ar muri însă de foame.

Mai cunosc câţiva fântânari.. nu din cei cu fântâni pe-afară, din păcăte, ci pe dinlăuntru. Oameni frumoşi, care caută neştiuţi ape limpezi şi bune în oamenii pe care îi întâlnesc (secătură..îţi aminteşti prietene?). Oameni care limpezesc apele tulburi cu vorba molcomă, liniştită, cu ochii sclipind de interes generos când întreabă „Ce Mai Faci, Cum Iţi E?”, fântânari care aduc la lumină izvoarele cele adânci.

Nu-nţeleg mereu ce vrea de la mine nuielşa de alun, sau caut în locuri seci şi resimt arsura (setea) dezamăgirii. Dar nu-i nimic. Pânzele freatice există, în pământ şi în oameni. Baiul e cu fântânarii, dacâ nu gâsesc izvoarele. Dar şi asta se rezolvă, cu răbdare. Nici Rumi nu vorbea despre vreun utilaj modern de forare performantă.

*
Nu pot să îl uit aici pe Dr. Masaru Emoto.

Pentru cine are ochi de ascultat şi urechi de înţeles.



E atât de simplu să ne limpezim apele.



Ba nu - e incredibil de greu.. E nevoie de conştientizare, deschidere, încredere şi descrâncenare. Şi de voinţă de ape limpezi.